Au adormit în burgul tîrziei noastre nunti;
Si în staruitorul declin, chiar tu renunti
Sa întîrzii pe culmea posomorîta. Poate
El doar sa mai ramîna… el, somptuosul crin
Al formei care urca si se desprinde, parca,
De malul apei, unde tot gîndul tau se-mbarca
Îndurerat, nesigur si silnic Lohengrin…
Sfielnic gînd, tu nu vezi cum luntrea framîntata
Si lebada grabita spre sfintele paduri
Vor sa-mplinesti porunca? Dar înca nu te-nduri
Sa lasi tinutul vested al nuntii de-altadata!
Zoreste, iar pe faldul usor de hiacint
Îmbraca-ntîia armura, si vechea ta mîndrie
Se-nalta spre uitatul regat, ce te îmbie
Statura ta turnata în luminos argint.
Vei trece… Marii codri frematatori de plîngeri,
Înfiorati de cîte-un romantic hallali,
Îsi vor bolti frunzisul; o clipa vor cocli
Si coif, si scut în jocul virilelor rasfrîngeri;
Zori neasemuite, apusuri de castele
Aprinse, sub metalul curat s-or oglindi,
Iar stravezia noapte va creste si rodi
Prin apele armurii rasade-ntregi de stele;
Fugarnic sfînt, tu lasa ca fluviul sa te poate…
Dar dincolo de luntrea îngusta nu privi,
Caci apa-ti va trimite si va întipari,
Întunecata, fata iubirii voastre moarte!