și sărută lemnul învechit de tristețe și ploi –
și eu mă opresc noaptea
în vechi cartiere la porți anonime,
și ascult somnul oamenilor și al copacilor goi.
Dincolo de ziduri trupuri coboară
în toropeala adâncă și-n întunericul opac –
numai visele ca niște păsări albe, numai visele
aripile spre lună și le desfac.
Și noaptea dispare învăluită cu visele,
dar eu mai rămân la porți anonime
și-ascult cuvintele ce le rostesc în somn
oamenii neînsemnați din mulțime.
Și ascultându-le, văd drumuri, drumuri,
văd câmpuri imense peste care înaintează cântând
neamurile mele din preajma pădurilor
în ritmul milenar al transhumanței.