Postmodernismul

Postmodernismul
Mişcare literară care reprezintă o expresie a modificării epistemei (Structură unitară care constituie baza comună a
tuturor cunoştinţelor dintr-o epocă) culturii occidentale după declinul şi în continuarea modernităţii. 
S-a manifestat în cultura universală în mai multe domenii (literatură, arhitectură, arte plastice ş. a.) în a doua jumătate a secolului al XX-lea,
deşi termenul apare mult mai devreme: prima dată este folosit de Federico de Onis în Antologia poeziei spaniole şi hispano-americane, 1882-1932, cu sensul de „reacţie conservatoare în interiorul modernismului”. Concept controversat, el este atestat şi în alte studii ulterioare, configurîndu-se cu greu, după lungi dezbateri şi analize, la sfîrşitul anilor ’70, prin studiul filozofului francez Jean-François Lyotard La condition postmoderne (1979).
Postmodernismul este un fenomen multiaspectual: estetic, filozofic, economic, ştiinţific, istoric, social, cuprinzînd toate sferele activităţii umane. Unii teoreticieni disting între postmodernism – curent literar şi cultural – şi postmodernitate – tip de condiţie umană.
Prin însăşi structura termenului „postmodernism” (modernism şi prefixul post-) se indică asupra complementarităţii conceptelor de modernism
şi postmodernism: „Modern şi postmodern sînt termeni care definesc mai curînd stări de spirit complementare, aflate în acelaşi timp în stare de ruptură, continuitate şi întrepătrundere” (J. Joyce).
Postmodernismul nu neglijează tradiţia, precum procedase modernitatea, ci o acceptă şi o recuperează creator. Pentru postmodern, notează N. Manolescu, „tradiţia este o povară purtată cu graţie, asumată critic sau ironic”.
Sortit a veni în literatură cînd, se pare, toate lucrurile au fost scrise deja, postmodernul manifestă o reacţie individuală, strict culturală, livrescă, uzînd de citatul intertextual şi parafrază. Este artistul hiper-livresc, conştient de imposibilitatea noului absolut, el face literatură din literatura ce-l precede, pe care o „revizuieşte cu ironie şi candoare” (U. Eco), readuce  faptul de cultură în poezie, conferindu-i o altă conotaţie, şi îşi construieşte din referinţele livreşti un stil. Ghidaţi de noi aspiraţii estetice, postmoderniştii, şi poeţii, şi prozatorii, sînt „scriitori ironici, parodici, ludici, obsedaţi de meta-, inter- şi intratextualitate” (Gh. Crăciun).
Rezultantă a diverselor orientări din ultimele decenii ale secolului al XX-lea, estetica postmodernismului accentuează unele trăsături care se întîlnesc şi la alte curente. Opinia aparţine comentatorului de prestigiu al postmodernismului Ihab Hassan, care punctează cele mai importante aspecte ale acestuia: indeterminarea, fragmentarea, decanonizarea, ironia, hibridizarea, experimen-talismul etc. Figuri dominante ale textului postmodernist sînt metonimia, oximoronul, paradoxul.
Reprezentanţi în literatura universală: Vl. Nabokov (Rusia); John Barth (Statele Unite); Jorge Luis Borges, Gabriel Garcia Marquez (Columbia); Samuel Beckett (Anglia); Michel Butor, Alain Roble-Grillet, Emil Cioran (Franţa); Umberto Eco (Italia).
Reprezentanţi în literatura română: Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Florin Iaru, Ioan Groşan, Matei Vişniec, Gh. Crăciun ş. a.