Formalismul rus
Opuse istoriilor deterministe din secolul al XIX-lea, cercetările literare de la începutul secolului XX sînt animate de teza conform căreia mediul social, rasial, geografic, istoric, psihologic nu poate explica geneza operei de artă, dar nici opera literară ca artă.
Formalismul rus, prin reprezentanţii săi de vază Roman Jakobson, Boris Eichenbaum, Victor Shklovsky, Boris Tomaşevski, Iu. Tîneanov,
V. Jirmunski, a orientat studiul literaturii către probleme legate de formă şi
tehnică. Mişcarea a fost enunţată în 1914, la apariţia eseului Învierea
cuvîntului semnat de V. Shklovsky, şi a durat pînă în 1930, cînd scrierile
formaliştilor au fost condamnate în URSS, deşi mai tîrziu, ideile lor au
pătruns în Occident şi au constituit, ulterior, fundaţia structuralismului.
Criticul formalist este interesat de literaritate, concept iniţiat de
R. Jakobson, care scria că „obiectul ştiinţei literare nu este literatura, ci
literaritatea”, adică „ceea ce face dintr-o operă să fie literară”.
Importante într-o operă, consideră formaliştii, sînt raporturile dintre
elementele sale constitutive (material şi procedee).
Prin cercetările lui B. Tomaşevski (preocupat de problema temei, a
relaţiei fabulă-subiect, a naraţiunii, a acţiunii, a sistemului de procedee
care diferenţiază genurile literare etc.), ale lui R. Jakobson (care a elaborat
teoria funcţiilor limbajului fondată pe teoria comunicării), ale lui Vladimir
Propp (care a realizat analiza structurii basmului fantastic), formalismul a
furnizat un corpus teoretic major pentru dezvoltarea criticii structuraliste, a
studiului naratologic şi a criticii semiotice.
Noua critică
A apărut în Statele Unite şi în Anglia, între anii 1930-
1940, prin lucrările lui I. A. Richards şi William Empson. Promovează ideea
operei literare ca obiect estetic, care trebuie studiat făcîndu-se abstracţie de
circumstanţele istorice în care apare. Insistă asupra necesităţii investigării
interacţiunii dintre caracteristicile verbale şi complicaţiile de sens şi a
„contribuţiei fiecărui element de formă poetică la întreaga structură”, în
scopul analizei mai profunde a operei literare. Domină cercetările literare
pînă în anii ’60, cînd este substituită de alte discursuri teoretice.
Fenomenologia
Apare pe fundaţia filozofiei lui Edmund Husserl
(filozof de la începutul secolului al XX-lea). Fenomenologia este o mişcare
teoretică dedicată descrierii „lumii”, care este conştiinţa unui autor şi care
se manifestă în toate operele sale. Iar în ceea ce-l priveşte pe cititor, opera
este ceea ce se manifestă în conştiinţa sa. În acest sens, se poate afirma că
opera nu este ceva obiectiv, nu există independent de cel care o receptează,
dar este chiar experienţa cititorului.
O altă perspectivă a fenomenologiei care vizează cititorul este denumită „estetica receptării” promovată de Hans Robert Jauss şi Wolfgang
Iser, teoreticieni germani, reprezentanţi ai şcolii critice de la Konstanz
(Germania). Estetica receptării se vrea un mod de analiză, care deplasează
atenţia cercetării operei literare de la relaţia autor / text spre cea a textului
cu receptorul (Hans Robert Jauss).
Noţiunea „orizont de aşteptare”, elaborată de Jauss, determină trei
factori principali: experienţa prealabilă pe care o are publicul în privinţa
genului în care se înscrie textul; forma şi tematica operelor anterioare, a
căror cunoaştere noua operă o presupune (o competenţă intertextuală), precum şi opoziţia între limbajul poetic şi cel practic, între lumea imaginară şi
realitatea cotidiană.
Structuralismul
Diferit de descrierile fenomenologice ale conştiinţei, structuralismul este preocupat de analiza structurilor care operează în
mod inconştient (structuri ale limbajului, ale psihicului, ale societăţii) şi
promovează o poetică interesată de convenţiile ce dau naştere operelor literare, caută să înţeleagă mecanismul prin care acestea au sensurile şi efectele pe care le au.
Teoria antropologică a lui Claude Lévy-Strauss, studiile culturale şi literare ale lui Roman Jakobson, Roland Barthes, Gérard Genette, psihanaliza lui Jacques Lacan, istoria intelectului a lui Michel Foucault, teoria marxistă a lui Louis Althusser, răspîndite şi citite în Anglia, Statele Unite, Franţa etc., la sfîrşitul anilor ’60-’70, aveau un nume comun – structuralism.
Meritul structuralismului este de a fi oferit idei noi despre literatură şi de a o considera o practică de semnificare. Izvoarele teoriei şi criticii
literare structuraliste se constituie din contribuţiile formaliştilor ruşi, cele ale Cercului Lingvistic de la Praga, ale Cercului Lingvistic de la Copenhaga, ale Noii critici. Opera literară este, în opinia structuraliştilor, „o structură funcţională, iar diversele ei elemente nu pot fi înţelese în afara conexiunii lor cu întregul” (din Tezele Cercului Lingvistic de la Praga).
În critica literară structuralistă, termenul se foloseşte pentru a numi sistemul de relaţii esenţiale care constituie un întreg, întregul putînd fi
operă, gen, specie, stil, curent literar.
Post-structuralismul
De îndată ce structuralismul s-a impus ca mişcare sau şcoală, unii teoreticieni au şi luat distanţă faţă de el. S-a dovedit că operele unor aşa-numiţi structuralişti nu se încadrau în structuralismul înţeles ca încercare de a stăpîni şi codifica structuri. Barthes, Lacan, Foucault
au fost identificaţi ca post-structuralişti, care au depăşit accepţinnea restrînsă a structuralismului. Aceştia au recunoscut imposibilitatea descrierii unui sistem de semnificaţie complet sau coerent, din moment ce sistemele sînt în permanentă schimbare; au demonstrat că structurile sistemului de semnificaţie nu există independent de subiect, ca obiecte ale cunoaşterii, ci sînt structuri destinate subiectului, inseparabil de forţele care le produc.
Astfel, psihanaliza lui Jacques Lacan, feminismul contemporan, marxismul lui Althusser – toate aceste teorii au o notă post-structuralistă.
Post-structuralismul acoperă o categorie amplă de discursuri teoretice, care conţin o critică a noţiunilor de cunoaştere obiectivă şi de subiect capabil de a se cunoaşte pe sine.
Deconstrucţia
Post-structuralismul desemnează mai întîi de toate deconstrucţia şi opera lui Jacques Derrida. Jacques Derrida aparţine generaţiei de critici francezi, care şi-au început activitatea în anii ’60 alături de R. Barthes, M. Focault, J. Kristeva, L. Althusser. Opera lui Jacques Derrida
s-a făcut cunoscută în America, printr-o critică a noţiunii structuraliste de structură, chiar în colecţia de eseuri care a adus structuralismul în atenţia publicului american (1970).
Ca mod de interpretare, deconstrucţia este, în expresia Barbarei Johnson, „o ademenire la suprafaţă a forţelor conflictuale de semnificaţie
dintr-un text”.
Problema centrală a deconstrucţiei, menţionează O. Vainştein [ОсипВанштейн] în studiul „Leopardî v hrame”, ţine de necesitatea unei gîndiri
independente, de o libertate internă a reflecţiei, dat fiind faptul încorsetării conştiinţei noastre de clişee verbale însuşite odată cu limba. Prin urmare, gîndirea noastră este reglată de clişee, prejudecăţi, care nu mai oferă loc raţiunii şi, astfel, individul devine încorsetat în propria ideologie, naţionalitate, sex, studii, prejudecăţi, fără a fi conştient de acestea. Teoria filozofică a lui J. Derrida a generat o metodologie nouă de analiză a textelor artistice. Cert este faptul, că centrul de interes în această direcţie critică gravitează în jurul problematicii filosofiei limbajului, după Heidegger. Deconstructivismul reprezintă, de fapt, un stil al gîndirii critice, orientat spre depistarea contradicţiilor şi a prejudecăţilor, prin intermediul analizei elementelor formale.
Deconstrucţioniştii acordă un rol deosebit limbajului, în special naturii sale retorice. Retorica asigură efectul estetic, pe de o parte, pe de altă
parte, pune capcane percepţiei, fiindcă limbajul creează incontinuu mituri.
Scopul urmărit de criticul literar este de a sesiza lucrătura limbajului, ritmul lui de producere, anihilare sau denaturare a sensului.
Deconstrucţia demonstrează că axiomele de bază ale oricărui sistem nu sînt decît nişte mituri ale limbajului, sînt doar nişte convenţii.
Problema este dacă deconstructivismul poate constitui în sine o teorie a perspectivei, logice, filozofice, literare şi dacă reprezintă doar
suportul tehnic pentru o asemenea teorie, se întreabă Ion Manolescu în studiul Deconstructivismul ca teorie a perspectivei: „Deşi datează de peste trei decenii, mutaţiile teoretice aduse de oferta gîndirii deconstructiviste rămîn şi astăzi la fel de tulburătoare, indiferent că sînt de natură metodologică sau hermeneutică, axiologică sau ontologică, logică sau literară.
Raportat cînd la sfera filozofiei, cînd la cea a lingvisticii, la politică sau lectură, deconstructivismul îşi probează caracterul compozit şi prin natura ambiguă ce i se atribuie: curent, atitudine, metodă, poziţie sau strategie”.
Teoria feministă
Feminismul contemporan are scopul să deconstruiască opoziţia bărbat / femeie. Cunoscînd multiple variante, a lărgit în Statele Unite şi în Anglia canonul literar şi a abordat probleme noi.
Feminiştii promovează operele scrise de femei, sînt preocupaţi de reprezentările experienţei feminine, resping psihanaliza pentru temeiul său
sexist şi propun o reinterpretare a ei în scopul studierii adecvate a destinului feminin.
Psihanaliza
Se datorează operei lui Jacques Lacan, care, prin studiile sale, a enunţat „întoarcerea” la Freud, în opinia căruia psihanaliza căuta să cunoască „cu ce fond de impresii şi de amintiri personale îşi construieşte autorul opera”. Freud, prin instrumentar psihanalist, descifrează în
fabula operei literare „realizarea fictivă a unei dorinţe interzise” (complexul Oedip), „simbolizarea unor dorinţe inconştiente”.
Jacques Lacan (1901-1981) a introdus în psihanaliză modelul lingvisticii structurale, elaborînd astfel o nouă teorie, conform căreia opera
literară este o structură ce constituie „o dezvăluire a inconştientului”.
Conştiinţa este determinată de către activităţile inconştiente.
Marxismul
Pentru marxişti, textele aparţin unei suprastructuri determinate de baza economică (adevăratele relaţii de producţie). Este răspîndit mai ales în Marea Britanie prin Louis Althusser, care suprapune psihanalizei lui Lacan (acesta explică modul în care conştiinţa este determinată de activităţile inconştiente) o explicaţie a modului în care operează ideologia pentru a determina subiectul.
În opinia marxiştilor, produsele culturale trebuie interpretate în relaţie cu baza economică.
Alte şcoli şi mişcări teoretice moderne sînt New Historicism / Materialismul Cultural, Teoria post-colonială, Discursul Minorităţilor, Queer Theory.
Opinii:
Viorel Alecu: „O clasificare a tuturor scriitorilor pe mişcări literare este o lucrare dificilă şi nu întotdeauna posibilă. Adesea ne găsim în
situaţia de a încadra un scriitor, rînd pe rînd, în diferite curente literare, după cum ne referim la unele sau altele din aspectele operei sale. Este
Creangă clasic sau realist? Delavrancea realist sau romantic? Etichetele lipite convenţional pe opera scriitorilor fac dovada ignorării complexităţii fenomenului literar şi contribuie la vulgarizarea noţiunilor de teorie şi istorie literară”.
Adrian Marino: „Niciodată un curent nu ocupă singur ecranul unei singure epoci, după cum el nu domină, în exclusivitate, un singur teritoriu
literar sau lingvistic şi adesea nici măcar o singură operă. La un moment dat, într-o literatură constatăm coexistenţa şi convergenţa elementelor clasice şi baroce, clasice şi romantice, realiste şi parnasiene etc., în raport de competiţie sau de colaborare. Paşoptismul nostru este un adevărat amalgam de iluminism, liberalism burghez, democratism revoluţionar, creştinism social, socialism utopic, sub raport ideologic, de clasicism şi romantism, sub raport literar, o albie de curente multiple, contradictorii, care n-au ajuns în nici un caz la sinteză. De altfel, întreg secolul al XIX-lea românesc este dominat de o adevărată suprapunere clasico-romantică. (...)”.
Roland Barthes: „(...) Opera contrazice într-o anumită măsură istoria; opera este esenţialmente paradoxală: ea este în acelaşi timp semn al
unei istorii şi opoziţie la această istorie”.