În general, prin epoca pașoptistă se înțelege perioada dintre 1830 și 1860, interval în care literatura română realizează o trecere treptată de la formula clasică la cea romantică, cele două curente literare coexistând în operele tuturor scriitorilor din perioadă.
Conștiința unității naționale se regăsește în lupta pentru emanciparea culturală a neamului românesc și acum încep să se dezvolte învățământul, presa, teatrul, societățile culturale etc. Primul manifest al romantismului românesc îl reprezintă Introducția la ”Dacia literară” a lui Mihail Kogălniceanu (1840), care va sta la baza curentului național-popular cunoscut sub numele „pașoptism“.
Reprezentanți:
- Vasile Alecsandri
- Ion Heliade Rădulescu
- Grigore Alexandrescu,
- Vasile Cârlova,
- Andrei Mureșanu,
- Dimitrie Bolintineanu,
- George Barițiu ș.a.
Literatura pașoptistă
se dezvoltă sub semnul romantismului european şi parcurge un drum sinuos. După literatura anilor 1825-1830, care abundă în adaptări după autorii străini, în special francezi, e de remarcat sincronismul dintre manifestul romantismului francez (Prefaţa la drama Cromwell, de Victor Hugo, în 1827) şi articolul-program Introducţie, publicat de Kogălniceanu în 1840. Scriitorii români ai epocii asimilează rapid manifestul romantismului francez şi aplică principiile acestuia, cu particularităţile curentului naţional-popular de la revista Dacia literară.
Scriitorii generaţiei paşoptiste au cultivat teme şi motive romantice, au ales istoria ca sursă de inspiraţie pentru o lirică a patriotismului ardent şi natura - coordonată a sufletului românesc, au valorificat literatura populară şi mitologiile orientale. Fantezia creatoare, libertatea de creaţie, aspiraţia spre absolut, spiritul rebel şi contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor paşoptişti.
Romantismul Biedermeier este o variantă degradată a Romantismului înalt, manifestat în Europa în perioada 1790-1815, impur, eclectic şi predispus la orice compromis stilistic sau simbioză tematică. Conceptul de romantism Biedermeier se poate asocia produsului literar al anilor 1830-1860 (cf. Virgil Nemoianu, respectiv, Nicolae Manolescu) pentru a identifica fenomenul hibridării estetice, conglomerat de forme şi motive vechi şi noi în cuprinsul aceleiaşi opere. Alecsandri ar putea fi în acest sens exemplul tipic.
Poezia paşoptistă cultivă specii lirice şi epice. în unele opere se îmbină trăsături ale mai multor specii.
Poezia lirică:
- pastelul (Vasile Cârlova: ”Înserare”, ”Ruinurile Tărgoviştii”, Vasile Alecsandri: ”Pasteluri”),
- idila (Vasile Alecsandri: Rodica),
- elegia (Vasile Cârlova: ”Păstorul întristat”, Dimitrie Bolintineanu: O fată tânără pe patul morţii, Vasile Alecsandri: Steluța),
- meditaţia (Grigore Alexandrescu, Meditaţie, Umbra lui Mircea - La Cozia, Anul 1848, Ion Heliade-Rădulescu, Visul, O noapte pe ruinele Târgoviştei),
- oda şi imnul (Vasile Cârlova: Marşul oştirii romane, Vasile Alecsandri: Oda ostașilor români, Hora Unirii, Deșteptarea României, Andrei Mureşanu: Mureşanu - UN RĂSUNET (Deșteaptă-te române) ),
- satira şi epistola (Grigore Alexandrescu: Satiră, Duhului meu, Vasile Alecsandri; Epistolă generalului Florescu).
Poezia epică:
- balada de inspiraţie folclorică (Ion Heliade-Rădulescu: Zburătorul),
- balada istorică (Dimitrie Bolintineanu: Muma lui Ștefan cel Mare, Mircea cel mare și solii),
- poemul (Vasile Alecsandri: Dumbrava roșie, Dan, căpitan de plai),
- legenda (Vasile Alecsandri: Legenda ciocârliei, Legenda rândunicăi),
- fabula (Alexandru Donici: Fabule, Grigore Alexandrescu: Fabule),
- snoava în versuri (Anton Pann, Povestea vorbei),
- epopeea (Ion Heliade-Rădulescu: Anatolida, Mihaida, Dimitrie Bolintineanu: Traianida).