Camil Petrescu este cel care contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană prin aducerea unor noi principii estetice ca: autenticitatea, substanțialitatea, relativismul și prin crearea personajului intelectual, lucid şi analitic, in opoziţie cu ideile vremii care promovau „o duzină de eroi plângăreți”.
„Patul lui Procust” este un roman expresionist, construit pe voci deologice având ca temă problema intelectualului, dar şi realitatea social-istorică românească de la inceputul secolului al XX-lea.
Persoanjele romanului sunt realtivizate prin reflectarea lor in mai multe conştiinţe. Else se constituie antitetic, impletingu-şi destinele.
Erou absent, poet şi gazetar intrasigent, devenit incomod prin social, orgolios şi lucid, fără simţul realităţii, Ladima, trăieşte, autoiluzionindu-se, in lumea ideilor pure, fiind un inadptat.
Personalitatea lui Ladima se conturează din mai multe perspective: din amintirele lui Fred, din notele autorului, din relatările Emiliei din articolele lui Ladima publicate in subsolul cărţii, din concluziile procurorului care a condus ancheta asupra sinuciderii lui, din opiniile diferite ale prietenilor de cafenea.
Portretul fizic se conturează din puncte de vedere diferite şi subiective, având la bază principiul estetic al relativismului. La inceput este schiţat in câteva linii de către Fred, privindu-i fotografia după moartea acestuia: „inalt, slab, cu ochi rotunzi şi orbitele mari, adâncite… cu o mustaţă de sergent major şi cărare de frizer, cu haina lui neagră, de alpaca, iar cămaşa albă şi cu gulerul totdeauna prea larg, scrobită, cu manşetele mari, rotunde, ca nişte burlane, prinse cu butonii roz de cămaşă, ştie ce amintire… Ar fi fost un cap frumos, de n-ar fi fost atât de demodat… Nu cred că avea mai mult de 35-40 ani”.
Ladima e văzut de Fred ca un om misterios, grav, „pedant de bine crescut”, om de superioritate intelectuală. Privind o fotografie a acestuiala Emilia, Fred e surprins că un om ca Ladima poate să scrie unei astfel de femei vulgară şi inferioară acestuia. Fred realizează că sub aspectul dezolant al lui Ladima se află intelectualul superior şi neinţeles, de aici interesul de a-l cunoaşte pe diverse căi.
Citind scrisorile lui Ladima adresate Emiliei, Fred descoperă uluit un cu totul alt om: „omul acesta aşa de grav, de bine crescvut şi atât de lipsit de orice famiiaritate, că se ridica in picioare la masă de teamă că musafirul venit să-i vorbească să nu ceară loc să stea jos, a putut să fie atit de copilăros”.
Fred descoperă din scrisor, un Ladima sensibil, duios, naiv, indrăgostit de o fiinţă idealizată, inchipuire a minţii lui.
Intervenţiile Emiliei, vulgare şi simpliste, exprimate cu voce tare demitizează profilul reieşit din scrisori
Emilia vorbeşte despre Ladima cu compătimire: „O ducea rău, săracu, pentru că n-avea nici o slujbă impi spunea cum era amânat mereu la gazete… de azi pe mâine”. Pentru ea, el este un „netot”, „cam aiurea”, avea „aerul unui profesor înăcrit, de geografie, de provincie”, îi era ruşine să iasă cu el. „Era ceva ridicol in silueta demodată ca o figură dintr-un catalog vechi, prăfuit, a lui Ladima; demodat, arăta ca „un tată”.
Cauza tragediei lui Ladima este sărăcia el era obsedat de lipsa de bani. Din pricina sărăciei nu putea să meargă in aceeaşi lume cu femeia pe care o iubea atunci.
Intelectual sensibil, Ladima este un poet recunoscut de unii ca genial (procurorul care anchetează sinuciderea il scoate „unul dintre cei mai de seamă poeţi ai noştri, dela Eminescuîncoace”), ignorat de alţii (Nae Gheroghidiu şi Tînase Vasilescu il credeau „un om de paie”, pînă când Ladima scrie un articol care îi deranjează pe oamenii de afaceri) sau negat cu fermitate de alţii (Ciobănoiu considera că „n-avea talent… Scria şi el aşa…”).
Poet şi gazetar la „Veacul”, de un „curaj aspru”, Ladima scria cu înfrigurare, cucerind interesul şi atenţia publicului. In scandalul iscat cu Nae Gheorghidiu pentru articolul care dezvăluia afaceri veroase, Ladima răspunde deschis, crezând in sinceritatea şi moralitatea scrisului gazetăresc: „Eu sunt un om care scrie… şi dacă nu scriu ceea ce gândesc, de ce să mai scriu? Nu pot altfel”. Şi demisionează.
Ladima nu poate scrie „două rânduri”, dacă nu vind dintr-o convingere adâncă. Străbate aici insăşi concepţia scriitorului, preocupat constant de problema intelectualului, a omului care gândeşte care are ceva de spus; el este un personaj inadaptabil.
Sinuciderea lui Ladima este privită din mai multe motive: din cauza femeilor vulgare (Fred), din cauza doamnei T. (avocatul); pierderea credinţei in Dumnezeu (Ciobănoiu); de mizerie (alţii). Cele trei unghiuri prin care e conturat persoanjul apar la un moment dat simultan, dând complexitate viziunii.
Intelectual cinstit, cu principii oneste şi ferme de viaţă, de etică profesională, Ladima incearcă să evadeze din mizeria existenţei cotidiene, trăieşte spiritual in altă lume, proiectându-şi visurile in viaţă. El este un om cu o conştiinţă puternică a propriei valori, care ia adesea forma orgoliului.
Ca şi Ştefan Gheorghidiu din roamnul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Ladima trăieşte intens chinurile in propira-i conştiinţă. El işi acceptă lucid destinul, se autoiluzionează, dar nu poate rezista. Pentru el existenaţa e unicat. Ca şi Gheorghidiu, Ladima şi-a rupt „axa sufletească” fiind un învins. Din orgoliu, şi-a lăsat bani in buzunar pentru a nu se crede că s-a sinucis din cauza mizeriei şi o scriosare de dragoste către doamna T., femeie superioară, intr-un contrast total cu vulgara Emilia, dorind să confirme astfel principiile sale de viaţă şi după moarte.
Romanul „Patul lui Procust” constituie „un loc de întilnire intre conştiinţa individuală şi cea colectivă”, un spaţiu in care derularea unei poveşti declanşează semnificaţii legate de experienţa generală, iar dosarul de existenaţă se transformă in arhetip.