Creangă - AMINTIRI DIN COPILĂRIE - Caracterizarea Smarandei

Folosind un procedeu compoziţional specific, cel al povestirii în ramă, autorul evocă universul vieţii ţărăneşti, reconstituind atmosfera patriarhală a satului de munte.

Din prima secvenţă a naraţiunii aflăm date etnografice exacte asupra mediului: o serie de amănunte semnificative din viaţa oamenilor de la munte, cu îndeletnicirile acestora, cu bucuriile, necazurile şi grijile lor:
"Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti,(...) parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!"

Detaliile specifice unui interior ţărănesc, configurând casa tradiţională din secolul trecut, sunt prezentate de autor prin enumerare: stâlpul hornului ("unde lega mama o 'şfară cu motocei la capăt, de crăpau ma tele jucându-se cu ei"), prichiciul vetrei ("cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel"), cuptiorul ("pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca"). Elementele acestea nu rămân fără determinanţi: "stâlpul hornului" legat "cu motocei", "prichiciul" "humuit" sau "cuptiorul" sunt definite cu rolul pe care-1 aveau în jocul copiilor.

Urmează o imagine de ansamblu, casa părintească fiind descrisă din interior, ea simbolizând copilăria însăşi, vârsta fericită, când "...şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă toată lumea era a mea". .

Creangă se autodefineşte astfel: "Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa" - mărturisire lirică ce ne pregăteşte pentru a introduce în centrul amintirilor, ca pe un simbol impunători al întregii copilării, chipul scump al mamei. După trecerea vremii, autorul o vede într-o lumină deosebit de frumoasă, zugrăvind-o cu dragoste, respect şi recunoştinţă:
"Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori...: «Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea!» Şi vremea se îndrepta după râsul meu..."

Detaliile realiste, dezvăluind datini şi credinţe străvechi prezente în satul românesc, se înlănţuie cu imaginea mamei care este ridicată la treapta sublimului uman.
Calităţile ei excepţionale o plasează în mit.

Datinile perpetuate în satul românesc, practicile străvechi dezvăluie, încă o dată, felul de viaţă al oamenilor.

Mama crede cu tărie în aceste datini. Ea "ştia. a faci multe şi mari minunăţii: alunga nourii cei negri de deasupra satului", "abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşii; închega apa numai cu două picioare de vacă; ... bătea pământul sau păretele sau vrun lemn" când odorul i se "pălea la cap, la mână sau la picior", uşurând suferinţele copilului; "buchiseai tăciunii în sobă cu cleştele "ca să se mai potolească duşmanul";; când mamei "nu-i venea la socoteală" căutătura feciorului, " îndată pregătea, cu degetul îmbăiat, puţină tină din colbul adunat pe obsasul încălţării, zicând: «Cum nu se dioache călcâiul sau gura sobei, aşa să nu mi se dioache copilaşul!»".

Smaranda Creangă e o femeie simplă, o ţărancă de la munte, neştiutoare de carte, ca şi Vitoria Lipan, din „Baltagul” lui M. Sadoveanu; aşa se şi explică credinţa ei în superstiţii, în vrăji şi descântece, în schimb, este o femeii harnică, isteaţă dornică de învăţătură şi năzuind să asigura copiilor o viaţă mai bună.

Deşi e înglodată în treburi, ea găseşte timp să înveţe, să citească o dată cu băiatul ei mai mare. De aceea, copilul vede în fiinţa care i-a dat viaţă o adevăra ă zeiţă, de unde şi acea atitudine de veneraţie pentru mama sa realizată printr-un adevărat imn filial prezent în urm.torul fragment: "Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat., şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat."

Pentru tot ce i-a transmis, copilul este recunoscător. Mama este prezentă şi cu intransigenţa sa faţă de copil, cu grijile ei zilnice, dar şi plină de duioşie, de sensibilitate, purtându-se în aşa fel ca să obţină rezultate educative bune. Ne amintim că atunci când Nică o lasă înglodată în treburi şi fuge la scăldat, ea îl pedepseşte luându-i humele, iar când acesta se întoarce ruşinat şi flămând, îl (dojeneşte blând ca să-şi schimbe purtarea.

Fiică de vornic, Smaranda ştie să poarte discuţii lungi şi convingătoare cu soţul ei pe teme educative: de exemplu, scena întâmpinării tatălui, care "venea noaptea de la pădure de la Dumesnicu", cu consemnarea unor năzdrăvănii ale copiilor, scoaterea mâţelor de prin ocniţe şi cotruţe. Este aici un umor de situaţie: mama, exigentă şi dârză, nu are aceeaşi viziune asupra jocului copiilor precum tatăl.

Când ea "se lăsa câte oleacă ziua să se hodinească", băieţii tocmai atunci "ridicau casa în slava". "Când începe a toca la biserică, Zahei al tău, «cel cuminte», fuga şi el afară şi începe a toca în stative, de pârâie păreţii casei şi duduie Mereştile. Iar stropşitul de Ion, cu talanga de la oi, cu cleştele şi cu vătrarul, face o hodorogeală şi un tărăboi, de-ţi ie auzul; apoi îşi pun câte o ţoală în spate şi câte un coif de hârtie pe cap şi cântă «aliluiia şi Doamne miluieşte, popa prinde peşte», de te scot din casă. Şi aşa în toate zilele de câte două-trei ori, de-ţi vine câteodată' să-i cocoşeşti în bătaie"...

Stârneşte voia bună a cititorului opinia contrară pe care o exprimă tatăl copiilor, într-un dialog savuros (comic de situaţie): "- ...Poi, dă, măi femeie, tot eşti tu bisericoasă, de s-a dus vestea, încaltea ţ-au făcut şi băieţii biserică aici pe loc, după cheful tău. (...)
- Ei, apoi, minte ai omule? Mă mieram eu, de ce-s şi ei aşa cuminţi, mititeii; că tu le dai nas şi le ţii hangul la priveşte-i cum stau toţi treji şi se uită ţintă în ochii noştri, parcă au de gând să ne zugrăvească" - răspunde femeia.

După felul în care se adresează bărbatului, Smaranda se dovedeşte superioară lui ca putere de înţelegere a lucrurilor şi mai sensibilă la înnoiri.

Deoarece copiii nu-se potoleau cu hârjoana era nevoită să devină aspră: "şi nu puteam adormi de incuri, până ce era nevoită biata mamă să ne facă musai câte; un şurub-două prin cap şi să ne deie câteva tapangele lai spinare". înduioşat de amintire, autorul notează: "Şi numai aşa se putea linişti biata mama de răul nostru, biată să fie de păcate!"

A doua zi, jocurile începeau de la capăt, "şi iar lua mama nănaşa din coardă şi iar ne jnăpăia, dar noi parcă bindiseam de asta? vorba ceea: «Pielea rea şi răpănoasă Ori o bate, ori o lasă...»"

Smaranda este individualizata în special prin hărnicia şi dragostea ei de mamă, un accent special dobândind dârzenia cu care îşi urmăreşte ambiţia de a-l vedea pe Nică preot.

Smaranda este o femeie deschisă; prietenoasă, bucuros de oaspeţi. După întâmplarea cu pupăza, ea o cheamă pe mătuşa Mărioara, cu care se sfădise din pricina lui Nică la o masă bună. cu plăcinte şi un pahar de vin: "ca cel rele să se spele, cele bune să s-adune".