Creangă - AMINTIRI DIN COPILĂRIE - Caracterizarea lui Nică

Opera lui Creangă, 'Amintiri din copilărie, constituie una din culmile cele mai înalte ale prozei artistice româneşti.
Faptele de viaţă selectate de autor compun imaginea copilăriei universale, nicidecum o autobiografie. Aceste fapte sunt consemnate pe baza memoriei involuntare. Totul este lucrat cu migală şi fiecare rând din această operă înseamnă un triumf nu numai al meşteşugului, ci şi al artei.

Citind Amintirile lui Creangă, prin faţa noastră se mişcă o galerie întreagă de personaje, creionate de autor cu mare artă: părinţii, bunicii, colegii de şcoală sau de joacă, ţărani, gazde. Predomină însă chipul lui Nică şi al mamei sale.

Conturul personajelor se realizează, ca şi la Caragiale, în planul expresiei lingvistice, adevărată "carte de vizită" a eroilor.
Opera cuprinde o imagine luminoasă a vieţii satului, a obiceiurilor şi a tradiţiilor poporului, având în centru întâmplările şi peripeţiile lui Nică al lui Ştefan a Petrii, de când "a făcut ochi" şi până ajunge la Iaşi, scos cu greu din lumea satului, ca "ursul din bârlog".

Eroul central apare, aşadar, din copilărie până în pragul adolescenţei. într-un prim plan sunt zugrăvite procesul' de formare a lui Nică şi evoluţia lui spirituală, strâns legate de mediile pe care le străbate. Cel de-al doilea plan reconstituie, obiectiv, universul vieţii ţărăneşti, atmosfera patriarhală a satului cu instituţiile sale: familia, şcoala, biserica, armata.

Ca şi în povestirile lui Mark Twain, cu care prozatorul român are câteva puncte comune, în acest prim roman al copilăriei ţărăneşti din literatura noastră se evocă isprăvile unui copil de 13-14 ani, petrecute demult şi devenite frumoase prin ceaţa amintirii. Frumuseţea cărţii stă în totala j dezinvoltură cu care omul matur povesteşte propria copilărie, ; identificându-se, până la un punct, cu mentalitatea vârstei respective, dar privind-o cu nemărginită simpatie şi cu umor. întâmplările sunt înscenate parcă, iar autenticitatea trăirii merge până la identificarea cu personajele, pentru că autorul îşi "joacă" rolul său de copil şi ne invită, cu bonomie, să gustăm farmecul vârstei de aur a omului din totdeauna şi de pretutindeni.

Ion Creangă înfăţişează satul natal, Humuleşti, ca pe cel mai frumos şi mai important loc din lume. Aşa se explică de ce fiecare început şi fiecare sfârşit de capitol din cele patru părţi ale cărţii cuprinde referiri directe la casa părintească, la oameni, la frumuseţile şi rezonanţa istorică ale locurilor care împrejmuiesc Humuleştii; se realizează un adevărat elogiu adus oamenilor şi locurilor:

"Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremuri şi ce oameni mai erau prin părţile noastre, pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi care se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii."

Acest sat era matricea unui popor, cel român, şi autorul îşi exprimă mândria de-a aparţine, prin naştere, acestui univers vechi, răzăşesc: "Ş-apoi Humuleştii şi pe vremea aceea nu erau numai aşa un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi, răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului; cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete i mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile, cu biserică frumoasă ţi nişte preoţi şi dascăli, şi poporani ca aceia de făceau cinste satului lor."

Nică este centrul acestui univers şi demersul narativ concretizează un personaj care se iniţiază în legile vieţii. El pleacă de-acasă în căutarea unui rost.

Autorul nu urmăreşte o ordine cronologică a desfăşurării evenimentelor, ci selectarea acelor date care constituie momente de referinţă în formarea eroului. învăţătura devine rostul vieţii lui Nică, iar anii de şcoală, itinerariul spre cunoaştere. De aici descrierea primilor dascăli, a metodelor primitive de educaţie, evocarea colegilor lui Nică; asistăm la multele discuţii purtate între părinţii lui Creangă, cu privire la învăţătura copilului lor mai mare; facem cunoştinţă cu David Creangă, bunicul povestitorului, care-1 sfătuieşte pe Ştefan al Petrii: "Nu-i rău, măi Ştefane, să ştie şi băietul tău oleacă de carte; din cărţi culegi şi multă înţelepciune; şi la drept vorbind, nu eşti numai aşa o vacă de muls pentru fiecare."

Autorul mărturiseşte cu veneraţie dragostea sa nesfârşită faţă de mamă, aceea care îl va îndemna cu atâta stăruinţă spre învăţătură.

Scriitorul matur analizează, cu luciditate, procesul anevoios al devenirii intelectuale a personajului. Nică ne apare din perspectiva naratorului "o tigoare de băiet", "cobăit", "slăvit de leneş", "un pierde-vară" etc. Aceasta pentru că, pe de o parte, el străbate un drum nebătătorit de înaintaşii săi, încercând să respingă "aventura în necunoscut", pe de altă parte, alegând acest drum, s-a dezrădăcinat de "vatră", nemaicunoscând nici rosturile alor săi.

Plecarea la şcoala din Broşteni, călăuzit de bunicul David Creangă, înseamnă prima ruptură de "vatra satului". Ca în Povestea lui Harap-Alb, pregătirea pentru drum se desfăşoară după un adevărat ritual, care marchează însemnătatea călătoriei în viaţa eroului.

Chiar dacă diaconul şi institutorul Creangă a devenit orăşean, el a rămas cu sufletul alături de cei din mijlocul cărora s-a ridicat. Fără această identificare a sa cu Humuleştii, cum însuşi ne-o spune în încheierea capitolului al II-lea: "Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti...", scriitorul Creangă n-ar fi devenit "o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român". (G. Călinescu).

Aceste întâmplări ale copilăriei (vezi citatele: "Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată" sau: "Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când e lumea asta şi pământul"), rememorate din perspectiva omului matur, nu interesează decât în măsura în care ele au contribuit la formarea sa ca om, în măsura în care i-au dat oi imagine asupra lumii, îmbogăţindu-i experienţa.

Se poate observa că mai toate întâmplările povestite sfârşesc printr-un eşec, pentru că Nică trebuie să înveţe din toate câte ceva. (Să ne imaginăm ce experienţă ar fii dobândit Nică din secvenţa La cireşe, dacă n-ar fi fost prins şi urmărit de mătuşa Mărioara!).

Ca şi Harap-Alb, Nică învaţă că oamenii sunt buni, harnici, generoşi, întreprinzători, ca mama sa (a cărei evocare ocupă locul central în partea a II-a a operei); oamenii pot fi, de asemenea, hâtri ca moş Chiorpec şi ca moşneagul din târg, ori sunt lacomi, zgârciţi, "hursuzi şi pâclişiţi",. cicălitori ca mătuşa Mărioara, moş Vasile sau popa Oşlobanu.

Experienţa de viaţă a adolescentului se îmbogăţeşte o dată cu trecerea prin alte şcoli (din Tg. Neamţ şi Fălticeni). Urmărind cu acest prilej procesul devenirii "sinelui", scriitorul este conştient că personalitatea umană, cu atât mai mult 1 acea a unui artist, este ambiguă, un amalgam de stări, de situaţii, de atitudini.

Dintr-o perspectivă modernă poate fi urmărit eroul în . capitolul al IV-lea al cărţii, în care acesta trăieşte drama înstrăinării irevocabile. Părăsirea satului "în ziua de tăiere a capului Sfântului Ioan Botezătorul" înseamnă dezrădăcinarea din universul Humuleştilor şi ieşirea din tărâmul miraculos al copilăriei. De aceea nici moş Luca, harabagiul satului, nici caii lui nu mai au nici un farmec.

Universul în care pătrunde eroul este inferior celui al Humuleştilor, începând cu satele din câmpie şi terminând cu "rătăcăniile de pe uliţele Iaşilor".

Sosirea la Socola, "într-un târziu de noapte", şi masul în căruţa trasă "sub un plop mare", deci sub cerul liber, devin simboluri ale. unei lumi necunoscute, în care eroul este lipsit de apărare (spre deosebire de Darie, de exemplu. eroul lui Zaharia Stancu, evadat din infernul copilăriei, pentru care oraşul devine miraculos, şoptindu-i: "Vino, Darie! Vino şi vezi minunata cetate!...").

Creangă lasă finalul operei deschis şi situează, în continuare, destinul eroului sub semnul relativităţii istoriei şi al timpului inexorabil.

La inceputul partii a doua a Amintirilor..., memoria povestitorului regre-seaza spre paradisul ludic al casei parintesti, spre varsta de aur a primei copilarii, cand existenta capata proportia mitului: "Asa eram eu la varsta cea fericita, si asa cred ca au fost toti copiii, de cand ii lumea asta si pamantul..." Jocul copilului reprezinta transcenderea realitatii cotidiene si evadarea intr-o lume a libertatii, a inocentei si a vitalitatii: „Ce-i pasa copilului cand mama si tata se gandesc la neajunsurile vietii (...) Copilul incalecat pe batul sau, gandeste ca se afla calare pe un cal de cei mai strasnici, pe care alearga, cu voie buna, si-l bate cu biciul si-l struneste cu tot dinadinsul, si racneste la el din toata inima, de-ti ie auzul; si de cade jos, crede ca l-a trantit calul, si pe bat isi descarca mania in toata puterea cuvantului..." Caci ce semnifica nazdravaniile lui Nica si ale tovarasilor sai din sanul familiei, aventurile de la colindat, necazul cu mos Chiorpec ciubotarul, isprava cu ciresele matusii Marioara, cea cu pupaza satului ori cea cu scaldatul din preajma lui Sant-Ilie? Nica este ipostaza ingenua si vitalista a divinitatii, fiinta solara, capabila a impreuna cele doua coordonate fundamentale ale existentei, realitatea si mitul: "Si eu eram vesel ca vremea cea buna si sturlubatic si copilaros ca vantul in turburarea sa".