Titlul operei "Amintiri din copilărie" dezvăluie, prin cele doua substantive din care este alcătuit, caracterul de amintire al operei, diversitatea întâmplărilor și perioada de vârstă căreia ii aparțin aceste amintiri.
Partea 1 (CALUL BĂLAN) - Rezumat
Partea întâi a scrierii.
Dupa marturisirea scriitorului, Humulesti este un sat vechi, razasesc, intemeiat in toata puterea cuvantului. Humulesti se outea mandrii si cu priceperea locuitorilor si cu frumusetea flacailor si a fetelor care stiau ce inseamna harnicia, dar si petrecerile din sat. La toate acestea se aduga frumusetea bisericii si caracterul deosebit al preotilor, al dascalilor si al credinciosilor.
In continuare, atentia scriitorului se indreapta catre parintele Ioan de sub deal, om vrednic si cu bunastare care a randuit tintirimulsi chilia de la poarta bisericii, unde a siinfiintat scoala. Tot el, impreuna cu badita Vasile a Ilioanei, i-a convis pe sateni de binefacerile invataturi si astfel s-au adunat o multime de baieti si fete la scoala.
Cea dintai scolarita a fost insasi Smarandita popii, iar parintele face dar de scoala noua un scaun nou si lung caruia i-a pus numele "Calul Balan" si un dragut bicisor de curele, impletit frumos de mos Florea cojocaru satului, pe care il boteaza "Sfantul Nicolai".
Scolarii nu pricep rostul darurilor si raman cu ochii holbati unii la altii, pana ce parintele hotaraste ca in urma, procitaniei, de sambata, de fiecare gresala sa-i arda scolarului cate un sfant Nicolai. Prima care a mancat papara a fost chiar Smarandita care a bufnit in ras cand parintele isi facea cunoscuta hotararea.
Copiii s-au speriat de "Calul Balan" si de "Sfantul Nicolai" incat au ramas inlemniti, dar parintele a stiut sa-i imblanzeasca, impartindu-le pitaci si colaci din biserica si "treaba mergea struna".
Scolarii fac progrese vizibile sub indrumarea lui badita Vasile, dar, in lipsa preotului si a dascalului, gasesc un mijloc original de distractie: vaneaza muste si bondari cu ceasloavele. Consecinta unei astfel de fapte este, in mod firesc, pedepsirea copiilor prin "mangaierea" cu sfantul ierarh Nicolai.
Sub aspectul constructiei naratiunii se observa ca relatarea intamplarilor se face la persoana Ide unul dintre personaje, Nica a lui Stefan a Petrei, care povesteste fapte la care a participat direct sau a fost martot.
Aceasta tehnica narativa este specifica intregii opere Amintirii din copilarie, dar ea se intalneste si in alte opere literare.
Partea 2 (LA CIREȘE) - Rezumat
Opera literara "Amintiri din copilarie" povesteste in esenta intamplarile copilariei lui Nica pe care le incadreaza intr-un anumit univers. O astfel de intamplare este si cea relatata in frangmentu de mai jos, extras din partea a doua a "Amintirilor".
Vara, pe-aproape de Mosi, Nica se duce la unchiul sau Vasile ca sa fure niste cirese, deoarece numai aici si in vreo doua locuri din sat existau ciresi varatici.
Odata hotararea luata, Nica trece la realizarea ei. Se duce la casa omului si pretinde ca ar vrea sa-l ia pe Ion la scaldat, dar afla de la matusa sa ca acesta nu era acasa, fiind plecat cu tatal sau la piua din Codreni s-aduca niste sumani, pt ca locuitorii din Humulestiului fac sumani pe care ii vand, dar ei duc la targ si animale si diverse produse obtinute de la acestea.
Nica, cu ipocrita suparare si satisfactie ascunsa, isi ia ziua buna, saruta mana matusiisi, strecurandu-se pe unde poate, se trezeste in cires, unde incepe a carabani la cirese in san, crude, coapte cum se gaseau.
Insa cand se silea sa faca ce-o face mai de graba, o vede la tulpina ciresului pe matusa Marioara cu o jordie in mana. Constatand ca baiatul nu cobora, femeia incepe sa arunce cu bulgari si apoi incearca sa se urce in cires. Profitand de aceasta imprejurare, copilul sare in canepa, dar matusa Marioara il urmareste cu jordia, pana ce dau canepa toata palanca la pamant si apoi, impiedicandu-se, il scapa pe fugar, care care isi pierde urma si pocait ajunge acasa. Pe seara, mos Vasile impreuna cu vinicul si cu pazniculil cheama pe tatal lui Nica sa asiste la evaluarea pagubelor si sa le plateasca. Rusinat de cele intamplate si manios, tatal i-a tras o chelfaneala zdravana neastamparatului de Nica.
Regretu lui Nica, real sau doar mimat, este tardiv, pentru ca fapta fusese savarsita, neramanandu-i decat sa indure rusinea cand va da ochii de matusa Marioara, cu mos Vasile, cu varul Ion, dar si cu baietii si cu fetele satului.
Nutreste insa speranta ca intamplarea va fi data uitarii ca si multe altele asemanatoare petrecute de-a lungul timpului, dar in ciuda precautiei, alte nazbatii veneau pe rand.
Intamplarile prezentate sunt povestite la persoana intai, deoarece naratorul este si personaj, si participant direct la actiune. El si-a uitat varsta si retraieste intamplarile minunate ale copilariei povestindu-le altora.
Partea 3 : Rezumat
Autorul face o prezentare a satelor din preajma Humuleştilor, dintre care „satele Boiştea şi Ghindăuanii, care înjugă numai boi ungureşti la carăle lor; unde plugurile rămân singurele pe brazdă în ţarină, cu săptămânile, prisăcile fără prisăcar, holdele fără jitar, şi nime nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu ştiu ce‑i judecata.”. Şi a locurilor istorice de lângă Humuleşti, printre ele Cetatea Neamţului, „îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger”, sau mănăstirile bucovinene, către care trecând au străbătut Humuleştiul „Câţi domni şi mitropoliţi s‑au rânduit la scaunul Moldovei”.
Apoi aminteşte deschiderea, în 1852, a şcolii domneşti din Târgul‑Neamţului, unde ajunge şi el, „cel mai bun de hârjoană şi slăvit de leneş”. Aici stă puţin timp, căci rămăsese „fără tovarăşi de ispravă”, deoarece colegul său, Nică Oşlobanu se mută – în urma unui conflict dintre profesorul preot Isaia Duhu şi tatăl său, preotul Oşlobanu, la şcoala de catiheţi din Fălticeni – urmat de „Ion Mogorogea, Gâtlan, Trăsnea şi alţi cunoscuţi”.
La şcoala din Fălticeni, Nică este admis după ce „două merţe de orz şi două de ovăz a dat tata cui se cuvine”. Şi se aşează în gazdă la Pavel ciubotarul, împreună cu ceilalţi tovarăşi ai săi de la şcoala domnească din Târgu‑Neamţului şi cu „Bodrângă, un moşneag fără capătăiu, însă de tot hazul”, care ştia să cânte din fluier şi să spună o mulţime de poveşti.
Catiheţii se gospodăresc din alimentele duse de acasă, iar lemne cumpără pe rând. Atunci când Nică Oşlobanu merge în târg după lemne, „umflă‑n spate” un car de lemne, după ce spune ţăranului care le vindea că acolo nu ar fi decât „un braţ”, şi că le poate duce pe toate în spate, iar ţăranul îi răspunde că i le dă gratuit, dacă le poate duce astfel.
Din tot ce se învăţa la şcoală, cel mai dificil li se părea studiul gramaticii, ale cărei reguli trebuiau învăţate pe de rost, încât „Unia dondăneau ca nebunii, pănă‑i apuca ameţeală; alţii o duceau numai într‑un muget, cetind pănă le perea vederea; la unia le umblau buzele parcă erau cuprinşi de pedepsie”. Iar Trăsnea învaţă „iată cum: «Ce este gramatica română, este... ce este, este... este arata... nu arata, artea... artea... ce... ce... ce ne învaţă... învaţă...»”.
Într‑o seară au mers, împreună cu moş Bodrângă, „într‑o cinstită crâşmă, la fata vornicului de la Rădăşeni, unde mai multă lume se aduna de dragostea crâşmăriţei”. În odaia în care au stat la masă se găseau fasole, mere domneşti, pere, sămânţă de cânepă, mazăre şi bob, bostani turceşti şi alte bunătăţi. După ce mănâncă, beau, dansează şi mulţumesc crâşmăriţei „câte c‑o sărutare plină de foc”, băieţii merg la gazdă. Fiecare aduce câte ceva de la crâşmă: mere, pere, fasole, un bostan, sămânţă de cânepă... Doar Ioan Mogorogea şi Zaharia Simionescu nu aduc nimic.
Fiindcă pe Oşlobanu aveau „ciudă mai mare”, băieţii hotărăsc să scape de el (căci era şi cel mai mâncăcios) şi noaptea îi pun „poştă la talpe” („Câteva pături de hârtie, lipite una peste alta cu său de lumânare topit la foc, puse încet la talpe, când doarme omul mai greu, şi aprinse cu un chibrit”) încât acesta pleacă acasă. Peste câteva zile acelaşi lucru i se întâmplă şi lui Nic‑a lui Constantin a Cosmei. În schimb Trăsnea, după ce a răbdat câtva timp „poştele”, îşi schimbă gazda, dar nu abandonează şcoala. Pentru a fi sigur că nu i se vor pune şi lui „poşte”, Mogorogea dormea cu picioarele în mânecile „contăşului”, legate.
„Aproape de Crăciun, Pavel făcu o pereche de ciubote de iuft” lui Mogorogea. La un joc, pentru că Mogorogea, „fudulindu‑se cu ciubotele cele nouă, juca numai lângă fata vornicului”, Zaharia hotărăşte să‑i distrugă ciubotele. Văzându‑şi peste câteva zile încălţămintea ruptă, Mogorogea îl acuză pe Pavel. Între ei se iscă o ceartă şi Nică şi Zaharia reuşesc cu greu să‑i despartă.
Tatăl lui Mogorogea îi aduce acestuia „trei purcei grijiţi gata.”; colegii flăcăului îi propun să frigă un purcel, dar sunt refuzaţi. Ca să se răzbune, ei îi taie, pe când dormea, cusătura de la mânecă „în dreptul unei talpe” şi îi pun chibrituri aprinse. Trezit din somn de durere, Mogorogea îl crede vinovat pe Pavel şi îi pune un cărbune încins pe piept. Pavel, care dormea dus, se trezeşte cu „răcnit”, iar „odată cu răcnitul” izbeşte cu picioarele în sobă şi o dărâmă. Între Pavel şi Ioan „se încinge o bătaie crâncenă”, la care se adună vecinii să‑i despartă. În agitaţia generală dispar cei trei purcei.
După cele întâmplate, grupul se mută la altă gazdă, împreună cu moş Bodrângă, după care se află despre desfiinţarea şcolii şi transferarea celor mai tineri la Socola.
Partea 4 : Rezumat
Este reamintită opoziţia lui Nică faţă de plecarea, la dorinţa mamei, către Socola: „Cum nu se dă ursul din bârlog, ţăranul de la munte, strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti”. Căci Iaşul, unde se află seminarul de la Socola, este prea departe, pentru a reveni „la clăci în Humuleşti, pe unde ştiam noi, ţinând‑o tot o fugă, ca telegarii.”. În disperare, băiatul se gândeşte să intre „la călugărie”, în vreun schit, de unde ar putea merge uşor, cu „plosca de rachiu la şold, icrişoare moi cât se poate de multe”, la măicuţele de la Secu şi Agapia, şi îşi propune să o anunţe pe mama despre această hotărâre. Dar nu a mai reuşit să facă acest lucru, căci în momentul când se hotărăşte, „iaca şi soarele răsare, vestind o zi frumoasă”, iar Luca Moşneagu, cărăuşul satului, anunţă că e gata de pornire.
Fiind zi de sărbătoare – „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” – Nică, împreună cu Zaharia, colegul său şi tovarăşul de drum, văd cu regretul în suflet cum „fetele şi flăcăii, gătiţi frumos, [...] foiau prin sat în toate părţile”. Din vârful dealului Paşcanilor băieţii mai aruncă „câte‑o căutătură jalnică spre munţii Neamţului”, despărţindu‑se de locurile dragi. Noaptea poposesc „la Blăgeşti, peste Siretiu, [...] pe prispa unui rotariu”, sufocându‑se de mulţimea de ţânţari ce‑i atacă. Fără să aştepte dimineaţa, cei trei îşi iau rămas bun de la gazdă şi pleacă mai departe.
Intrând în Iaşi, trecătorii îl ironizează pe căruţaş („– Moşule, ie sama de ţine bine telegarii ceia, să nu ieie vânt; că Iaşul ista‑i mare şi, Doamne fereşte, să nu faci vro primejdie!...”), după care călătorii ajung la destinaţie, alături de „o mulţime de dăscălime adunată de pe la catiheţi, din toate judeţele Moldovei: unia mai tineri, iar cei mai mulţi cu nişte târsoage de barbe cât badanalele de mari, şezând pe iarbă, împreună cu părinţii lor, şi preuţi şi mireni, şi mărturisindu‑şi unul altuia păcatele!”.