Publicată în Convorbiri literare din 1 iulie 1885, poezia Sara pe deal a fost compusa la Viena, in 1871, finisata în 1872 și incorporata în postuma Eco, forma ultima a poemului Ondina.
>> poezia SARA PE DEAL de M. Eminescu
Sara pe deal este construită pe mai multe planuri, uman/natural, terestru/celest, vizual/auditiv. Poezia oferă o perspectivă circulară asupra spațiului descris.
Dragostea da poetului o sensibilitate sporita pentru lucrurile din jurul sau. Tematic, Sara pe deal este poemul dorului de dragoste, al visului pur. E visul tanarului abia iesit din adolescenta care aspira spre ideal. Manat de dor, de o pornire adânca venita din sine, el își imaginează – incinta experienței – poveste iubirii, pe care o trăiește ca pe o dorința aprinsa si statornica.
Compozițional poezia este o idila cu puternice note de pastel, prin care se realizează un deplin echilibru intre planul erotic si planul naturii. Organizarea ei compozițională urmareste sa sugereze raportul de consoana dintre cele doua realități, prin încadrarea stării de suflet în starea naturii. Pentru aceasta, poetul insista mai întâi asupra planului descriptiv, apoi in ultimele doua strofe, pune accentul pe spectacolul erotic, refăcând un fragment din ceremonialul cunoscut al perechii eminesciene.
Definitia idilei
Idila este o specie a liricii peisagiste şi erotice, care prezintă în chip idealizat iubirea, într-un cadru rustic, fiind ilustrate prin imagini artistice şi figuri de stil tablouri din natură şi puternice trăiri interioare, cu predilecţie sentimentul de dragoste.
Tema poeziei
Tema poeziei o constituie aspirația poetului pentru o dragoste ideală, o poveste de dragoste ce se imaginează într-un cadru natural rustic. Ideea poetică ilustrează intensitatea iubirii, dorinţa celor doi îndrăgostiţi de a fi fericiţi prin trăirea deplină a sentimentului, fapt ce înalță dragostea la valori cosmice, universale, prin puternice şi profunde accente filozofice.
Semnificatia titlului
Titlul poeziei este specific pastelului şi precizează timpul “sară” şi locul “pe deal”, care constituie cadrul natural în care urmează să se manifeste iubirea.
Prima secventa poetica
Incipitul îl constituie versul de pastel, indicând locul şi timpul naturii personificate: “Sara pe deal buciumul sună cu jale”. Încă din primul vers este delimitat timpul, sara, spațiul, pe deal, și atmosfera, buciumul sună cu jale. Însă jale nu are aici sensul de trist, ci mai curând de dor, melancolie.
Indicativul prezent menținut în primele patru strofe și în două versuri din strofa cinci, conturează o imagine făcută din mișcări și sunete continui care dau o iluzie de eternitate, de întoarcere într-un trecut îndepărtat, al unei naturi mitice, arhetipale, regresiune motivată și de folosirea de trei ori a adjectivului vechi („streșine vechi”, „clopotul vechi”, „vechiul salcâm”).
Strofa întâi a poeziei ilustrează tabloul înserării într-un peisaj natural, în care imaginile vizuale se împletesc cu cele auditive, cu figuri de stil specifice descrierii, ceea ce motivează specia literară numită pastel. Personificarea buciumului care “sună cu jale” şi a apelor care “plâng” semnifică armonia perfectă a naturii cu sentimentele poetului, care aspiră spre un sentiment de iubire desăvârşită. Imaginile vizuale şi motorii “Turmele-l urc, stele le scapără-n cale” şi cele auditive exemplificate mai sus compun cadrul natural în care urmează să se manifeste sentimentul de dragoste. Ultimul vers al acestei prime strofe este şi primul vers al idilei: “Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine”.
Strofa a doua îmbină alternativ elementele de pastel, descriptive, predominant cosmice, cu cele de idilă, care exprimă sentimente Ia fel de înalte, ce conferă o sugestivă deschidere spre Univers. Elemente simbolice ale Cosmosului “luna pe cer” şi “stelele [...] pe bolta senină”, care constituie motive romantice, sunt în relaţie semnificativă cu ochii iubitei “Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”, ultimul vers al acestei strofe accentuând nerăbdarea şi dorinţa arzătoare a trăirii sentimentului de iubire: “Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină”.
Strofele a treia şi a patra redau imaginea rustică a satului, în stil panoramic, de la nori, raze, la streşini, case, fântâni, stâne, fluiere, omul obosit, adică de la general la detaliu: “Nourii curg, raze-a lor şiruri despică, / Streşine vechi casele-n lună ridică, / Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână, / Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână”. Imaginea satului se compune din imagini vizuale şi imagini auditive, de la oamenii osteniţi care vin de la câmp, la toaca şi clopotul care, prin personificare, “împle cu glasul lui sară”. Ultimul vers, “Sufletul meu arde-n iubire ca para”, accentuează, printr-o expresie populară tipică idilei, nerăbdarea, intensitatea dorinţei de iubire. Îmbinarea armonioasă a planului uman-terestru cu planul universal-cosmic este sugestiv relevată de prezenţa elementelor specifice fiecăruia dintre ele: “streşine”, “case”, “fântâna”, “stâna” şi respectiv “luna”, “nourii”. Trebuie remarcate în mod deosebit în aceste strofe de pastel imaginile auditive şi cele vizuale, care compun tabloul pictural al satului în amurg.
A doua secvență poetica
Ultimele două strofe revelează ritualul iubirii specific eroticii eminesciene, exprimând emoţia şi nerăbdarea eului liric ca stări sentimentale ale fiorului iubirii, redate de interjecţia sugestivă: “Ah!” care se repetă la începutul primelor două versuri. Dorința îndrăgostiților de a trăi în profunzime sentimentul de iubire este însoţită de declaraţie erotică: “Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă”. Ritualul este revelat şi de verbele la viitor, sugerând gesturi tandre, mângâietoare de dragoste, dacă ea s-ar înfăptui: “Ne-om rezima capetele unul de altul / Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm [...]” E prezentă aici şi ideea proiecţiei iubirii într-un viitor, cândva, precum şi ipostaza naturii ocrotitoare a iubirii, care izolează cuplul erotic de restul lumii: “sub salcâm”, idee ilustrată şi în prima strofă. Poezia are şi un uşor optimism, dat de verbul “surâzând”, sugerând bucuria eventualei împliniri a iubirii ideale.
Ideea sacrificiului suprem în numele iubirii ideale, a perfecţiunii în dragoste este sugerată şi în finalul poeziei: “Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”, sacrificiu de care este capabil numai omul superior, geniul, singurul care poate aspira spre idealul de iubire.
Limbajul artistic
Armonia dintre planul uman şi planul naturii este realizată de Eminescu prin personificări (“buciumul sună cu jale”, “apele plâng”), natura umanizată aflându-se în deplin acord spiritual cu trăirile poetului.
Epitetele morale şi ornante construiesc un fundal descriptiv corespunzător sentimentelor poetului: "mişcătoarea mărilor singurătate", "galbenele file", "bătrânul dascăl", "timpul mort", "ironică grimasă", "universul cel himeric"; Epitetele ”luna [...] sfântă şi clară”, ”înaltul, vechiul salcâm” dau sentimentului de iubire sensibilitate, emoţie, frumuseţe interioară, intensificând trăirile.
Comparaţiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: “sufletul meu arde-n iubire ca para” "precum Atlas în vechime", "ca şi spuma nezărită", "ca o mare făr-o rază";
Personificările ilustrează desăvârşita familiaritate a poetului cu natura terestră şi cosmică deopotrivă: "luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie", "codru-ascund în umbră strălucire de izvoară", "timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie";
Metaforele sunt numeroase ca şi epitetele şi au capacitatea de a vizualiza ideile: “stelele nasc umezi” "urna sorţii", "colonii de lumi pierdute", "muşti de-o zi", "din ungherul unor crieri";
Sugestive sunt, de asemenea, imaginile vizuale şi imaginile auditive specifice pastelului, a căror îmbinare perfectă compun un emoţionant şi semnificativ tablou natural, în care sentimentul de iubire se integrează în mod desăvârşit:
- imagini vizuale: “Turmele-i urc, stele le scapără-n cale”, “Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară”, “Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare / Vin de la câmp …” etc.
- imagini auditive: “buciumul sună cu jale”, “Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână”, “toaca răsună mai tare”, “Clopotul vechi împle cu glasul lui sară” etc.
Registrul stilistic
Registrul stilistic este predominant romantic, în care motivele poetice – luna, stelele, cerul, noaptea – ca simboluri cosmice se îmbină armonios cu motivele poetice terestre – salcâmul, satul în amurg, dealul.
Poezia eminesciană este dominată, ca la majoritatea romanticilor, de tema iubirii şi a naturii, care la Eminescu se înnobilează cu o înălţare cosmică, spaţiu în care se regăsesc natura şi iubirea deopotrivă, îngemănate prin sensibilitate, emoţie, vibrare interioară.
Prozodia
Prozodia este deosebită prin măsura versurilor 12 silabe, ritmul fiind, în mod cu totul surprinzător, format dintr-un coriamb, doi dactili şi un troheu, iar rima este pereche şi feminină (ultima silabă neaccentuată). Aceasta dă o mare gingăşie, delicateţe şi puritate poeziei.