Alături de Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale este creatorul nuvelei realist-psihologice.
Nuvela "în vreme de război" de Ion Luca Caragiale (1852-1912) a apărut în 1898 şi este o creaţie realist-psihologică, având şi puternice accente naturaliste.
Naturalismul este curentul literar care, investigând realitatea, se preocupă mai ales de legile cauzale între fapte, prezentând nu atât tipologii, cât cazuri patologice, pe care le analizează cu pricepere şi meticulozitate medicală şi în care primează factorul ereditar, ca fiind hotărâtor în evoluţia destinului uman, la care se adaugă manifestările naturii, aflate în deplină concordantă cu stările psihologice ale personajelor, urmând îndeaproape evoluţia boliiacestora.
Structura şi compoziţia nuvelei:
Construcţie epică riguroasă, nuvela "în vreme de război" are un singur plan narativ, care se referă la analiza psihologică a personajului principal, care suferă o prăbuşire interioară rapidă, de la obsesie Ia nebunie. Nuvela ilustrează, aşadar, un conflict consolidat în plan psihologic şi o intrigă bine evidenţiatăconturată de prăbuşirea psihică şi lăcomia nestăpânită de îmbogăţire.Perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient şi de naraţiunea la persoana a III-a, care ilustrează zbuciumul interior al protagonistului. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă atât un spaţiu real, ai hanului, cât şi unui imaginar închis, al obsesiei ce chinuieşte conştiinţa personajului.
Nuvela este structurată în trei capitole:
- Capitolul I. Popa Iancu din Podeni, căpetenia unei bande de hoţi, este în pericol de a fi prins de poteră şi de aceea, fratele său, Stavrache, îl sfătuieşte să se înroleze voluntar în armată şi să plece pe frontul din Balcani, pentru a i se pierde urma. Popa Iancu urmează sfatul fratelui său, averea îi rămâne lui Stavrache, iar atunci când acesta este anunţat printr-o scrisoare că Iancu Georgescu a murit "pe câmpul de onoare de trei gloanţe inamice primite în pântece" începe să fie obsedat de revenirea fratelui.
- Capitolul al II-Iea urmăreşte îndeaproape obsesiile şi coşmarurile lui Stavrache, iscate din teama că fratele său nu ar fi murit şi că s-ar putea întoarce să-i ia averea.
- Capitolul al III-lea ilustrează întâlnirea şi confruntarea dramatică dintre cei doi fraţi şi declanşarea nebuniei lui Stavrache.
Construcţia si momentele subiectului:
Firul epical nuvelei urmează linia unei compoziţii clasice şi conturează treptat obsesia lui Stavrache şi evoluţia ei spre nebunie. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o riguroasă analiză psihologică, sugerând în acelaşi timp o tară ereditară, genetică ce se manifestă în structura psihici a fraţilor Georgescu.
Incipitul ilustrează modul de soluţionare a jafurilor şi crimelor comise de o bandă de tâlhari, care, în sfârşit, fusese prinsă.
ÎN VREME DE RĂZBOI – Tema:
O constituie evoluţia unei obsesii duse până la nebunie, autorul respectând toate simptomele acestei boli, iar eroul principal fiind urmărit prin analiza crizelor de conştiinţă şi de comportament, ca într-o adevărată fişă medicală.
In expoziţiune, se prezintă datele esenţiale ale celor două personaje şi împrejurările care le determină destinele.
Timp de doi ani, o ceată de tâlhari băgase în sperieţi pe locuitorii din "trei hotare", prin furturi, torturi şi omoruri, iar acum hoţii fuseseră prinşi de poteră în pădurea Dobrenilor. Căpetenia bandei, popa Iancu din Podeni, scăpase ca prin minune, fiind plecat cu treburi la târg. Se spunea despre el că era bogat, că avea "bănet", iar lumea bănuia că popa "găsise vreo comoară". Toate acestea "băteau la ochi" şi au stârnit suspiciunea oficialităţilor, aşa că într-o noapte, când pe mamă o trimisese la târg împreună cu argaţii, popa Iancu îşi înscenează un jaf acasă la el ca să scape de bănuieli. Este găsit a doua zi "legat butuc, cu muşchii curmaţi de strânsura frânghiilor, cu căluşu-n gură" şi plângându-se că l-au schingiuit şi "i-au luat o groază de bani". Acum tâlharii fuseseră prinşi, iar popa , de teamă că va fi demascat, se duce degrabă la "neică Stavrache, hangiul, frate-său mai mare", ca să-1 înveţe ce să facă.
Stavrache avea un han aşezat "în drum", era "om cu dare de mână" şi fusese şi el înfricoşat să nu-1 calce hoţii, aşa că, de când îi prinseseră, răsuflase uşurat. El este uimit când frate-său îi destăinuie, "ca la un duhovnic", că el era "capul bandei de tâlhari", că îşi înscenase jaful "ca să adoarmă bănuielile", iar acum regreta amarnic, scuzându-se că "dracu-1 împinsese". în acel moment sosesc la han, cu gălăgie mare, "vreo douăzeci de voluntari tineri", cu un ofiţer şi trei sergenţi care se duceau la război şi voiau să se odihnească până dimineaţă, când trebuia "s-apuce trenul militar". Lui Stavrache îi vine ideea să-1 trimită şi pe frate-său, Iancu, voluntar pe front, îl rade şi îl tunde "muscăleşte", apoi acesta pleacă împreună cu militarii.
Despre preotul lancu nu se mai ştia nimic în Podeni, "parcă intrase-n pământ" şi oamenii au adus alt preot în sat, pentru că nu puteau să rămână "fără liturghie". Tocmai când se-ntorcea de la parastasul de nouă zile al mamei sale, Stavrache primeşte o scrisoare de la fratele lui, care fusese expediată înaintea luptelor de la Plevna şi din care află că Iancu fusese numit sergent şi decorat cu "Virtutea militară". Ironia lui Caragiale este acidă, descriind starea de spirit a lui Stavrache, care verifică din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge că era trimisă înaintea bătăliei de la Plevna, în care, se ştia, muriseră foarte mulţi români. Hangiul se întreabă, în subconştient, dacă Iancu o fi scăpat cu viaţă ori ar îndrăzni să se mai întoarcă şi să-şi revendice averea, care era acum administrată de hangiu: "...O veni?... n-o veni?...". El se interesează apoi de pedepsirea tâlharilor şi, aflând că aceştia nu-şi trădaseră căpetenia, Stavrache îşi exprimă dispreţul pentru oficialităţi: "Aoleu! ce mai judecători!...". Se manifestă aici un limbaj colocvial: forma populară a viitorului conferă spontaneitate exprimării, iar exclamaţia "Aoleu! ce mai judecători!" sporeşte tulburarea afectivă şi ironia personajului privind incompetenţa justiţiei.
După un timp, Stavrache primeşte altă scrisoare, de data asta cu "slovă străină", prin care i se anunţă moartea fratelui său, "sublocotenentul Iancu Georgescu", răpus "de trei gloanţe inamice primite în pântece". Cel care scrisese înştiinţarea elogia curajul şi vitejia eroului, care, zâmbind, "şi-a cântat singur popeşte foarte frumos: vecinica pomenire!". După ce "a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste", Stavrache face toate demersurile necesare pentru a moşteni averea fratelui mai mic şi intră oficial în posesia ei.
Naratorul deapănă şirul întâmplărilor cu obiectivitateşi intervine cu paranteze sau scurte comentarii privind atitudinea şi comportamentul hangiului.
Intriga. Consultând un avocat în privinţa condiţiilor legale de păstrare a averii moştenite, hangiul afla că numai popa este singurul care ar avea dreptul să-i ceară restituirea bunurilor, dar el "cine ştie unde s-o fi prăpădit". Din acest moment, pe Stavrache începe să-1 chinuie gândul în legătură cu posibila întoarcere a fratelui său şi acţiunea nuvelei creşte în tensiune.
Desfăşurarea acţiunii. în cei cinci ani care trecuseră de la terminarea războiului, nimeni nu-1 deranjase pe Stavrache, în afară de apariţiile de coşmar ale lui popa Iancu, "care venea din când în când, de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său". Visele chinuitoare ale lui Stavrache devin obsesii, se transformă treptat în coşmaruri care îl terorizează, el trăind parcă aievea momentele tulburătoare ale "vizitei înstrăinatului", dar de fiecare dată îşi linişteşte sufletul cu o sfeştanie în memoria fratelui mort.
O primă imagine în coşmarurile hangiului este întruchipată de apariţia fratelui său în haine de ocnaş, "stins de oboseală, bolnav", cu opincile sfâşiate, cu palmele, gleznele şi tălpile "pline de sânge", pentru că evadase din ocnă. Stavrache este încărcat de ură, temându-se că-şi va pierde averea: "- Ticălosule, [...] ne-ai făcut neamul de râs! [...] Pleacă! Du-te înapoi de-ţi ispăşeşte păcatele!". Luptându-se cu hangiul, ocnaşul îi pune genunchiul în piept şi-i zice scrâşnind din dinţi: "- Gândeai c-am murit, neică?". Atunci când "nebunul a voit să-! sugrume", hangiul şi-a adunat puterile, 1-a îmbrâncit pe ocnaş pe uşă şi acesta "a pierit în întunericul nopţii". înspăimântat, "tremurând din toate încheieturile şi făcându-şi cruci peste cruci" pentru odihna sufletului răposaţilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserică şi a făcut slujbă de sufletul mortului. A doua apariţie de coşmar are Ioc într-o noapte, când, încercând să doarmă, o "ploaie rece de toamnă" legăna cu "mişcarea sunetelor" gândurile omului, care se roteau în cercuri din ce în ce mai largi şi "tot mai domol", elementele naturalistesugerând starea psihică a personajului. Auzind trâmbiţe, hangiul iese afară şi recunoaşte în căpitanul care conducea compania pe fratele mort, care scoate uşa din ţâţâni şi, "râzând cu hohot", strigă. "- Gândeai c-am murit, neică?". Apoi, căpitanul se repede să-1 prindă pe hangiu, care, speriat, "se-ndârjeşte şi-l strânge de gât", dar chipul militarului se lumina din ce în ce mai mult, râdea zgomotos şi vesel, întrebându-1: "- Gândeai c-am murit, neică? ", apoi dă comanda de plecare.
Dimineaţa, hangiul s-a dus tremurând la preotul din sat, rugându-1 să facă o sfeştanie casei.
Vremea urâtă, ca element naturalist, cu zloată, ploaie, zăpadă, "măzărică şi vânt vrăjmaş" care s-a abătut peste sat şi a ţinut trei zile şi trei nopţi semnifică faptul că Stavrache îşi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reacţii ciudate în relaţiile cu clienţii. Un exemplu edificator îl constituie atitudinea pe care o are hangiul faţă de fetiţa care venise cu două sticle să cumpere "de un ban gaz" şi "de doi bani ţuică", rugându-1 "să nu mai pui gaz în a de ţuică şi ţuică-n a de gaz, ca alaltăieri" şi să scrie în caietul de datorii, pentru că n-avea bani. Dialogul cu fetiţa îl include în lumea negustorilor avari şi nemiloşi: "Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliţi! [...] De mici vă-nvăţaţi la furat, fire-aţi ai dracului!".
Vremea de afară şi gândurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestivpentru evoluţia obsesiilor, iar vedeniile, halucinaţiile chinuitoare, marcate de obsedanta întrebare "Gândeai c-am murit, neică? ", învălmăşeala de gânduri provoacă treceri de la realitate la vis, cele două planuri se confundă, sugerând astfel degradarea psihică progresivă a lui Stavrache.
Punctul culminant:
Este reprezentat de momentul întâlnirii reale dintre cei doi fraţi. Deşi afară viscolul urla, Stavrache aude glasuri de oameni şi bătăi în uşa de la drum a prăvăliei. Erau doi oameni înfofoliţi din cauza viforului, care solicită găzduire pentru noapte, întrucât caii erau "prăpădiţi" iar ei îngheţaţi bocnă. Când Stavrache vine cu mâncarea, găseşte pe unul dintre cei doi bărbaţi culcat în pat, cu spatele la el şi sforăind. Vrând să afle de unde ştie călătorul cum îl cheamă, hangiul se apleacă asupra omului de pe pat, care-i răspunde: "- Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem fraţi buni?"
Ajuns la capătul încordării psihice, hangiul se clătină puternic, de parcă "tot viforul care urla în noaptea grozavă" ar fi năpădit dintr-o dată peste el, "deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi rămaseră mari, privind ţintă [...]; mâinile voiră să se ridice, dar căzură ţepene de-a lungul trupului". Replica lui popa Iancu, aproape la fel cu aceea din coşmarurile lui: "- Mă credeai mort, nu-i aşa?", constituie lovitura definitivă primită de mintea buimăcită şi confuză a lui Stavrache, care confundă realitatea cu imaginile din coşmaruri. Iancu venise să-i ceară cincisprezece mii de lei, ca să acopere suma delapidată de el din fondurile regimentului, că altfel "trebuie să mă-mpuşc".
Deznodământul:
Cu o artă desăvârşită, Caragiale analizează reacţiile, atitudinile şi comportamentul hangiului: "Drept orice răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte liniştit; se duse drept la icoane; făcu câteva cruci şi mătănii; apoi se sui în pat şi se trânti pe o ureche, strângându-şi genunchii în coate", începând să horcăie şi să geamă.
Dacă la început criza psihologicăabia se înfiripă, ea se adânceşte evolutiv, sub imperiul obsesiilor, ducând la o manifestare explozivă şi violentă premergătoare nebuniei şi declanşând demenţa. Fratele îl atinse cu mâna, dar "la acea uşoară atingere, un răcnet! - ca şi cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi roşit în foc - şi omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu părul vălvoi, cu mâinile încleştate, cu gura plină de spumă roşcată". Răsturnând masa, lumânarea se stinse şi "odaia rămase luminată numai de candela icoanelor". Stavrache se năpusteşte asupra fratelui său, îl trânteşte la pământ şi începe să-1 strângă de gât şi să-l muşte, iar camaradul lui popa lancu, încercând să-i despartă, este şi el trântit la pământ. Profitând de neatenţia fratelui său, popa îşi scoate cureaua de la brâu şi leagă strâns picioarele hangiului dezlănţuit, apoi îi dă pumni în ceafă şi în furca pieptului, până când "Stavrache [...] se prăbuşi ca un taur, scrâşnind şi răgind". Atmosfera este amplificată de elementele naturalistă, deoarece afară, viscolul ajunsese "în culmea nebuniei", făcând să trosnească "zidurile hanului bătrân". In timp ce-i legau mâinile deasupra capului, Stavrache "îi scuipa şi rădea cu hohot". Camaradul aprinde o lumânare, dar, cum "îi dete lumina în ochi, Stavrache începu să cânte popeşte."
Istovit de încăierare, popa lancu se uită la fratele lui mai mare care "cânta nainte, legănându-şi încet capul, pe mersul cântecului, când într-o parte când într-alta" şi se gândeşte că n-are noroc.
Finalul:
Nuvelei prezintă un caz patologic tipic, autorul reuşind să întocmească o adevărată fişă clinică, în care notaţiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: "chipul îngrozit", "părul vâlvoi", "mâinile încleştate", "gura plină de o spumă roşcată", "scuipa şi râdea cu hohot", "începu să cânte popeşte".
Eroul principal, Stavrache, este conturat în evoluţia sa de la lăcomie Ia iluzie, apoi la halucinaţii, de la frică la spaimă şi groază până Ia nebunie, toate aceste stări definind natura psihică labilă, predispoziţia genetică pentru evoluţia spre demenţă.
Caracterul naturalist al nuvelei este dat şi de strânsa relaţie între
natura ce se dezlănţuie treptat şi evoluţia patologiei personajului: "Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte." Elementul auditiv devine pregnant, ploaia măruntă şi rece de toamnă căzând "în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit" compunea "un fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri." Când, în final, Stavrache se prăbuşeşte, "vântul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân".
Stilul. Nuvela are un caracter scenic, specific manierei literare a lui Caragiale, dialogurile au replici scurte, gesturile sunt descrise detaliat, completând fişa psihologică pe care o realizează autorul în această creaţie.
Nuvela "In vreme de război" este o proză psihologică de factură naturalistă, urmărind stările de conştiinţă şi de comportament ale eroului principal prin monologuri interioare sugestive, iar destinul dramatic are la bază lăcomia exagerată a acestuia, dar şi tare genetice, întrucât "incontestabil există o tară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer." (George Călinescu).
In "Arta prozatorilor români", Tudor Vianu evidenţiază relaţia autor-narator-personaj, atât de întâlnită în proza lui I.L.Caragiale: "Pătrunzând în actualitatea sufletească a unora din personajele caragialiene, nu suntem obligaţi să ne reprezentăm pe autorul care o reflectă. Distanţele dintre acesta şi oamenii pe care-i zugrăveşte este suprimată, prin fuziune simpatetică (care provoacă stări sufleteşti tainice), încât viaţa interioară a acestora nu este «produsă». Ideile şi sentimentele oamenilor nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a eroilor. Nu ascultăm pe autor vorbindu-ne, ci «vedem» oarecum personajele gândind şi simţind."
I.L.Caragiale îşi priveşte şi ascultă personajele, folosind ca modalităţi tehnice de realizare stilul simpatetic (care provoacă stări sufleteşti) prin monolog interior şi stilul indirect liber, prin atitudinea ironică.