Nuvela „in vreme de război” este curat psihologică, insă totuşi mentalitatea stăruie in preocuparea sa de a stabili lanţuri cazuale.
Tema acestei nuvele este obsesia. Procesul alienării fiinţei in circumstanţele unor situaţii tensionate este ceea ce-l preocupă pe autor, adică traseul dintre imaginea iniţială (=normalitate) şi cea finală (=anormalitate). Sintagma „In vreme de război” face trimitere la o anume stare confuză, haotică, greu de controlat, care, de fapt, se instalează şi in conştiinţa culpabilizată a lui Stavrache, personajul central al operei. El este fratele mai mare a lui papa Iancu din Podeni, capul unei bande de hoţi arestate de autorităţi mai tirziu.
Nuvela este structurată in trei capitole, corespunzătoare avansării gradate a personajului principal spre starea de nebunie, prin care, in cele din urmă, cel plecat din lume va fi el. Prima imagine a lui Stavrache est e una a traiului firesc: „Hangiul era foarte mulţumit: om cu dare de mână, cu han in drum…”. Din momentul plecării fratelui, in conştiinţa hangiului se instalează microbul care incepe să lucreze asupra stării psihice a personajului. Notaţiile lui Caragiale sunt uneori directe („Cine ar fi văzut figura lui neica Stavrache,…”). Alteori aceste notaţii trec in mmonologul interior al eroului, al cărui prin semn de dezechilibru şi tensiune este starea de incertitudine, imposibilitatea de a-şi ordona existenţa după repere inebranlabile: „…Dar o să-ndrăznească să se mai intoarcă? (…) O veni?… n-o veni?…”.
Caragiale analizează minuţios reacţiile fiziologice ale acestuia in momentul intilnirii lui cu Iancu: gura îi este intredeschisă, dar la un moment dat, Stavrache este incapabil să distingă planul real de cel al halucinaţiilor. Pentru el, pierderea averii este o catastrofă de mari proporţii.
Capitolul II al nuvelei ni-l arată pe Stavrache stăpânind demult „mirazul rămas de la frate-său”. Această secvenţă de mijloc a textului este una a acumulărilor de tensiune, a incărcării conştiinţei lui Stavrache, ce trece intr-o stare de permanenţă incordare („Hangiul se-ndârjeşte şi-l strânge de gţt, il strânge din ce in ce mai tare (…). Dar cu cât strânge mai tare, cu atât chipul căpitanului se luminează: cu cât el scrâşneşte, cu atât militaru râde mai zgomotos şi mai vesel”.
Revenind la registrul lumii reale, capitolul III debutează cu un tablou de atmosferă: „o zloată nemaipomenită: ploaie, zăpadă, măzărică şi vânt vrăjmaş…” . Văzându-şi fratele viu, nervii lui Stavrache nu mai rezistă, mintea lui este năpădită de „Tot viforul care urla in noaptea grozavă” şi căderea psihică a personajului se produce rapid, ca intr-un soi de descărcare firească in urma stărilor interioare care l-au controlat. La inceput geme, apoi scoate un răcnet şi „se ridică drept in picioare, cu chipul ingrozitor, cu părul vâlvoi, cu mâinile-ncleştate, cu gura plină de spumă roşcată”, luându-se la bătaie cu fratele său şi sfârşind prin a cânta popeşte.
Stilul nuvelei este grav, personajul principal situându-se in limitele unui destin tragic. Pe scriitor il interesează mai ales răsfrângerea dezumanizării in sufletul personajului, in conştiinţa acestuia, pe fundalul războiului şi in dependenţă de social, ceea ce conferă operei lui Caragiale individualitate şi unicitate atât sub raport tematic, cât şi analitic şi stilistic.