Teleucă - O ALTĂ LIMBĂ MAI FRUMOASĂ NU-I - Comentariu

Din creațiile poetice despre limba română, se distinge și poezia lui V.Teleucă «O altă limbă mai frumoasă nu-i», ce ne oferă o imagine larg-cuprinzătoare ca putere sugestivă, o evocare şi o cântare pură a graiului matern.

Să subliniem, în primul rând, organicitatea poeziei, structura armonioasă a întregului şi frumoasa organizare interioară a fiecărei strofe în parte.

La început poetul îngână silabe imnic-evocative: «Auzi?/În limba mea/Pe cer răsare prima stea / Şi-n toate limbile la fel / Luceafărul răsare...». Greutatea metaforică a versurilor se sprijină pe expresia «răsare în limba...» — o stea răsare într-o limbă.

Transferul metaforic merge mai departe, până la izvoarele care vorbesc şi ele într-o limbă. Vin apoi repetiţiile şi toate firele din urzeala strofei converg spre accentuarea dragostei şi mândriei pentru graiul matern. Strofele următoare modifică linia de dezvoltare a ideii poetice.

Până aici a prevalat tonul de evocare rapsodică. Poetul celebrează graiul mamei și plaiul cu conștiința solidarității și a jertfelor. După această pioasă evocare vin iară accentele de cântare.

Poetul pornește de la imagini simple, structura sonoră și morfologică a strofei sugerează o stare de încântare calmă, iar liniile imagistice ale versurilor completează şi ele această senzație de calm și farmec: «Atingi o frunză-n codrul ei / Și frunza scapără scântei, / Când vii în codrul ei umbros, / Te faci mai tânăr, mai frumos, / Când bei din apa ei adîncă, / Se prinde rod, / pe vârf de stâncă». Strofa se organizează după principiul paralelismului şi al substituirii metaforice: codrul şi bogăția inepuizabilă a limbii, o frunză din codru şi un cuvânt scăpărător din limbă, «apa învietoare» a limbii şi rodul de pe stâncă, sugestie a unei încununări supreme a efortului creator. Lanțul metaforic, în unitatea contextuală a strofei, subliniază frumusețea şi bogăția acestei limbi.

Strofa finală, precizând sensul strofelor antecedente, nu e totuşi numai o expresie apoteotică a dragostei de limbă şi de baștină, ci o mărturisire poetică cu caracter de manifest: «E limba mea pe care mama / Mi-a pus-o-n suflet pentru drum / Şi-aşa-i de nouă şi bogată, / Că n-o ştiu bine nici acum». Mai avem a descifra înțelesurile şi adâncimile inepuizabile ale graiului matern, — aceasta e ideea.

Fragment din ”Victor Teleucă și steaua limbii române” de Theodor CODREANU 

(Revista ”Limba Română” Nr. 9-10, anul XXI, 2011)

”Teleucă reinstaura, astfel, tradiția lui Alexei Mateevici de la 1917.
În amintita însemnare din manuscrise (1997), poetul mai are o explicaţie, una de ordin estetic: a scrie despre limbă înseamnă, totodată, a face un pas către „poezia ideală”, al cărei arhetip este Limba Noastră, celebra poemă a lui Alexei Mateevici.

Astfel, Victor Teleucă dă consistență  filozofico-estetică actului de păzire a limbii, în sens heideggerian şi eminescian.

Ideea este adâncită în Car frumos cu patru boi apărut în 1989, an decisiv în renaşterea popoarelor din Uniunea Sovietică şi din fostul lagăr comunist. Acest text mi se pare fundamental pentru gândirea lui Victor Teleucă, îmbinând fericit marele talent poetic cu propensiunea spre filozofare, exprimată aici şi cu mijloacele epicului şi ale dramaticului. În opinia mea, Car frumos cu patru boi încheie triada textelor fundamentale despre limba română scrise în Basarabia între 1917-1989: Limba Noastră de A. Mateevici, În limba ta (1968) de Grigore Vieru şi proza-eseu a lui Teleucă. Neîndoielnic, sunt şi alte poeme admirabile semnate de Nicolai Costenco, Ion Vatamanu, Anatol Codru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi şi atâţia alţii, însă cele trei texte ating zona profundă a ontologicului. Ca şi înaintaşii săi, Victor Teleucă adânceşte, în definitiv, geniala observaţie eminesciană, confirmată şi de Heidegger, în 1947, în celebra Scrisoare despre umanism, că nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră, paralelism cu ideea de adevăr. Chiar şi cei care s-au considerat stăpâni peste limbă şi popor au putut constata, finalmente, că raportul trebuie să fie invers, de unde şi biruinţa scriitorilor asupra proiectului de substituire etnolingvistică promovat de ocupanţi. Victor Teleucă o şi spune în cel de-al treilea text al micii antologii, Ploua târziu: „Ploua târziu aseară şi toţi îmbătrâneam, / ci numai limba noastră mereu nu-mbătrânea. // Ea, veşnică şi nouă, din veacuri se alege, / nu legea scrie limba, / ci limba scrie legea”. E aici aproape o parafrază la enunţul eminescian.

...

Această forţă de regenerare şi de întinerire a limbii a fost surprinsă de Victor Teleucă în versuri memorabile în amintita poemă din 1958: „E limba mea pe care mama / mi-a pus-o-n suflet pentru drum / şi-aşa-i de nouă şi bogată, / că n-o ştiu bine nici acum”. Iată însă că acest optimism privitor la veşnicia limbii pare puternic întunecat tocmai în momentul crucial al renaşterii basarabene – anul 1989, când zămisleşte Car frumos cu patru boi, text publicat în anul următor. Scriitorul era deja familiarizat cu scrierile lui Martin Heidegger, din care desprinde ca moto un pasaj din Scrisoarea despre umanism: „...În gândire fiinţa vine înspre limbă. Limba este locul de adăpost al fiinţei. În adăpostul ei locuieşte omul”. Heidegger se întâlnea cu Eminescu printr-un izvor comun: poezia lui Hölderlin.

Scriitorul basarabean are intuiția primejduirii limbii în timpurile moderne, după cum şi Eminescu, şi Heidegger vorbiseră despre degradarea limbii în vorbărie, posibil echivalent al „beţiei de cuvinte” recuzate şi de Titu Maiorescu.

Dar la Victor Teleucă angoasa vine, de asemenea, pe filiera imaginii înghiţirii arheilor etnolingvistici de marile imperii deviate din politică în prigonirea limbilor sub spectrul globalizării. Basarabenii simţeau demult suflul geros dinspre spaţiul siberian.

Însă ieşiţi oarecum din acest spectru, în anii ’70, Constantin Noica şi Emil Cioran aveau temeri similare în faţa mondializării limbii engleze, precum basarabenii în faţa expansiunii limbii ruse. Într-o Europă unită, va mai rezista limba română în faţa celei engleze, franceze sau germane? Sau va deveni un Car frumos cu patru boi, ca în duioasa romanţă sau în picturile lui Nicolae Grigorescu?

Tocmai când basarabenii erau îmbărbătaţi de bătălia pentru limbă şi alfabet latino-român, o undă de scepticism se strecoară în plină euforie. Mai întâi, reacţia „populară” la agresiunea economică şi politică a Moscovei. Victor Teleucă o surprinde cu o uşoară notă de umor. Replica amărâtă a zilei suna: „– Limbă ne-a trebuit?”. Şi comentariul autorului: „În aceeaşi limbă se vorbea despre aceeaşi limbă că nu avem nevoie de ea” (p. 5). Limba română murise, limba română înviase. Situaţia aminteşte despre întâlnirea dintre Iisus şi Pilat din Pont,cu parafraza: Ecce lingua! Precum Iisus, limba era trimisă la judecată în faţa „preoţimii” improvizate în plină perestroikă. Limba era trimisă la crucificare ziua, pentru ca, peste noapte, să învie: „Adică limba, acest Hristos al naţiunii noastre, care s-a jertfit pentru mântuirea noastră cu rănile spinilor pe frunte. În acele ore lungi mă gândeam nu o dată că prea mult am vorbit despre limbă, cu trebuinţă şi fără trebuinţă. Poeziile noastre despre limbă de-a lungul anilor erau întâmpinate la seratele literare cu nădejde, entuziasm şi bucurie. Limbajul devenise un Mesia al nostru, Mântuitorul, salvatorul.
Limba chemase Marea Adunare Naţională şi, deodată... prăbuşirea în gol, în marea criză economică. Şi limba din Mântuitor s-a pomenit ţap ispăşitor pentru cele întâmplate. Parcă de la limbă s-ar fi început toate relele” (p. 6). 

Febra limbilor naţionale bântuia în toate republicile unionale. Numai că nu le-a trecut prin cap balticilor, azerilor, georgienilor etc. să atribuie limbii impasul economic. Acesta a fost un fenomen specific doar basarabenilor, cărora paznicii rusificării au ştiut magistral să le inoculeze doza potrivită de otravă pentru ca limba română să fie transformată în victimă ispăşitoare. Luciditatea sclipitoare a lui Victor Teleucă întrevede aici eşecul anilor următori, care a împiedicat ducerea la bun sfârşit a revoluţiei de renaştere naţională în Basarabia, fenomen la care România a avut cea mai proastă reacţie posibilă, fiindcă ea însăşi se trezise la „revoluţie” printr-o maşinaţiune abil coordonată de laboratoarele kaghebiste ale perestroikăi. Iar peste toate s-a aruncat vălul unui „complex de inferioritate” asociat nostalgiilor noastre romanţioase, pseudomioritice, răzbătătoare şi-n proza de felul celei a lui Ion Druţă din Toiagul păstoriei. Miezul de foc al eseului lui Victor Teleucă îl constituie disecarea şi elucidarea acestui sentiment profund ambiguu, autorul surprinzând două momente epico-dramatice de adâncă reverberaţie existenţială.

...

Poetul, are revelaţia misiunii sale eminesciene şi heideggeriene, aceea de păzitor al Casei Fiinţei, al Limbii Române. Fiindcă nici „carul frumos cu patru boi” n-a dispărut şi nici nu poate să dispară de vreme ce a rămas în romanţă, dar şi proiectat cosmic în Carul Mare de pe firmament. Aidoma Carului Mare de pe cer, şi carul limbii române pare să dispară, pentru un timp: „Mă înspăimânt că poate dispărea pentru totdeauna şi, cu sufletul la gură, lungit pe braţul de fân, sub cerul de vară în tăcerea şi liniştea câmpului, deodată aud cum scârţâie carul şi îl văd cum apare pe boltă, cu oiştea înainte, urcându-se tot mai sus, prefăcut în Constelaţia Carului Mare, să-l vadă toată lumea şi noi toţi că este, că el nu are chip să nu fie, şi atunci, de emoţie, simt un nod sărat în gât, locul până unde ajung lacrimile mele de emoţie şi de bucurie că, totuşi, noi suntem.
Închid ochii şi îl aud cum scârţâie, şi eu adorm în scârţâitul lui. Scârţâie neuns, greu de osemintele milenarilor mei strămoşi, care l-au înjghebat şi s-au pornit cu el spre noi. Şi în somnul acesta al meu, fericit că sunt acasă, aud cum cineva – din străfundurile spiritului meu contradictoriu şi neîmpăcat cu nimeni, decât cu acest car frumos cu patru boi – cântă, şi când ajunge la versul «Tot mai sfântă văd icoana / Unui car cu patru boi», lăcrimează. Lacrimile-i curg într-o cană de lut şi el bea, cântând şi plângând, lacrimile în sănătatea acestui car frumos cu patru boi, care este limba mea şi a strămoşilor mei dintotdeauna, limba română, în care azi învaţă copiii şi nepoţii noştri” (p. 17-18).

... Reîntâlnindu-l pe orheian, află că soţia rusoaică a murit în străinătate, plecată la feciori, care nu mai au nimic cu Moldova. Când îi întâlneşte, „cel mic plânge, cel mare înjură. Cel mic plânge, nu ştiu dacă ai să mă crezi, moldoveneşte, iar cel mare înjură ruseşte. Altfel o duc foarte bine” (p. 19). Uitând limba, feciorului mic i-au mai rămas doar plânsul şi tăcerea în limba lui, ca în extraordinarele versuri ale lui Grigore Vieru: „Iar când nu poţi / Nici plânge şi nici râde, / Când nu poţi mângâia / Şi nici cânta, / Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atuncea / Tot în limba ta”.

Restul e tăcere, vorba „divinului brit”. Iar improvizaţiile mancurtului în limba de adopţie sunt doar zgomotul de supravieţuire a individului agonic, dar „fericit”. ”