Mai jos un fragment din schița biografică consacrată marelui patriot realizată de colonelul Andrei COVRIG, preşedintele Asociaţiei de Drept Umanitar din Republica Moldova.
”Vadim Pirogan s-a născut în 1921, în oraşul Bălţi, era fiul lui Ştefan Pirogan (Primar de Bălți în mai multe rânduri), om cinstit şi drept, între anii 1923 şi 1934 primar al acestui oraş. Prin casa făcută din nuiele a lui Ștefan Pirogan de la Pământeni, Balţi au trecut oameni de vaza: Constantin Stere, Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Moș Ion Codreanu, Ion Pelivan, Emanuil Cateli, Costache Leancă, foști deputați în Parlamentul Țării, pînă în 1940.
Ștefan Pirogan, deşi cu viziuni de stînga, a fost arestat la 13 iunie 1941 și a decedat de foame, frig, boli în lagărul sovietic Ivdeli, în munţii Ural, la vîrstă de 52 de ani.
Vadim, fiul primarului bălţean, a învăţat la liceul "Ion Creangă" din oraş, unde i-a avut colegi pe Eugen Coşeriu, Valeriu Gafencu, Ovidiu Creangă, Valentin Mîndîcanu.
La 25 iunie 1941, la vîrsta de 17 ani, tînărul Vadim Pirogan a fost ridicat pe stradă de securiştii sovietici şi apoi fără judecată trimis în lagărul Taişet-Bratsk, din Siberia pentru 5 ani de zile fiind învinuit de spionaj. Din 1 300 de români basarabeni aflaţi acolo în detenţie au supravieţuit doar vre-o 150 de oameni.
În 1946 se întoarce la Bălţi, se înscrie la Institutul Pedagogic dar, urmărit din nou de N.K.V.D., părăseşte R.S.S. Moldovenească, stabilindu-se la Lvov. În 1947, fiind student la Institutul de Ingineri Silvici din Lvov, după trei luni este alungat din oraş ca fost deţinut politic. Datorită altui român stabilit la Lvov, doctor în medicină Alexandru Medveţchi, obţine o nouă viză de reşedinţă la Lvov, unde lucrează 20 de ani ca şofer.
În 1958 este reabilitat. Termină Politehnica la vîrsta de 44 ani în 1968 şi lucrează în parcul de autobuze din Lvov ca inginer mecanic, apoi inginer principal. În 1970 se transferă cu serviciul la fabrica de autobuze "Laz", unde este şef de coloană auto timp de 17 ani.
În anii '70 are un atac de cord şi la spital îşi redactează primele manuscrise memorialistice. În 1984 se pensionează şi întreprinde o călătorie cu automobilul propriu pînă la Vladivostok - 14 000 km - revăzînd locurile de suferinţă.
După umilinţe şi nedreptăţi Vadim Pirogan s-a ridicat în picioare şi a murit în picioare. În 1989 se întoarce la Chişinau, luând parte la mișcarea de eliberare de sub jugul sovietic. La vârsta de 72 de ani publică prima lui carte, iar după 80 de ani, se angajează prompt şi hotărît în comunicarea pe internet.
În 1993 îşi editează trilogia "Cu gândul la tine, Basarabia mea", fiind sponsorizat de un mare patriot român, Sergiu Grossu de la Paris, în care descrie tragedia românilor din Basarabia sub ocupaţia sovietică.
Ultima carte, „Calvarul” Vadim Pirogan cu o pensie de 15 USD și-a tipărit-o singur, în 100 de exemplare pe o hîrtie de proasta calitate. Este autor a 5 cărți dintre care "Timpuri și oameni. Destine românești" scrisă împreună cu Boris Movilă, fost coleg de liceu.
În 2002 înfiinţează la Chişinău, pe str. Negruzzi 4, "Muzeul Memoriei Neamului" cu materiale despre tragedia românilor din Basarabia. Aici pot fi găsite documente, mărturii despre crimele sovietice din U.R.S.S., România și alte țări. Sergiu Grossu a fost primul om care a înțeles însemnătatea acestui muzeu și l-a ajutat financiar. Vadim Ştefan Pirogan a fost preşedintele şi fondatorul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi a Veteranilor Armatei Române din R. Moldova, ales în 1998, după decesul patriotului român basarabean Dumitru Crihan, fiul lui Anton Crihan, unul din făuritorii Unirii. A deţinut funcţia de vicepreşedinte a asociaţiei "Pro Basarabia şi Bucovina", membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
În mai 2002 adresează din numele celor represaţi de sovietici în anii 1940-1988 o scrisoare preşedintelui rus Vladimir Putin. Chiar şi după aceea, când autoritățile fostei U.R.S.S. au condamnat genocidul iar deținuții politici şi deportaţii au fost reabilitaţi, acestora aşa şi nu li s-a restituit nimic (nici casa, nici pămîntul, nici alte lucruri) din averea proprie şi a părinţilor lor. Pirogan cere ”soluţionarea creştinească a nedreptăţii istorice şi plătirea compensaţiilor pentru tot ce ni s-a luat cu forţa şi pentru munca în deportare şi în lagăre timp de ani de zile plini de chinuri şi suferinţă”. ”În prezent, ca şi în trecut, - scrie Vadim Pirogan, - Germania democrată de mulţi ani a recunoscut crimele săvîrşite de regimul totalitar hitlerist şi a cerut iertare în faţa popoarelor asuprite, iar acum plăteşte recompense mari în valori de miliarde pentru cei exterminaţi şi acelor nenorociţi rămaşi în viaţă care s-au aflat în lagărele germane sau au muncit în fabricile, uzinele şi pe moşiile ei”. Vadim Pirogan era nedumerit şi indignat de răspunsul autorităţilor ruse din care reieşea că Federaţia Rusă nu are nimic cu U.R.S.S. şi că mesajul fostului deţinut basarabean era trimis nu la adresa cuvenită. Cum aşa? Cînd era vorba de interese meschine sau bunurile fostei U.R.S.S. după hotare, Kremlinul nu ezită să afirme că este succesorul fostului imperiu sovietic.
Scriitorul şi deţinutul politic, Vadim Pirogan s-a stins din viaţă la 16 ianuarie 2007, la vîrsta de 86 de ani, la Chişinu. În acea zi urma să participe la Chişinău la lansarea unei cărţi "Românii de la est de Bug", opera unui alt român, victimă a comunismului, Anton Golopenţia. Pirogan s-a aflat alături de soţia sa, Veronica, timp 58 de ani, avînd împreună trei copii. A luptat neostenit pînă în ultima sa zi pentru realizarea unui vis: unirea Basarabiei cu România. Cei care l-au cunoscut consideră că d-ul Vadim Pirogan „avea o chemare care îi depăşea câteodată puterile fizice, era mai tare decât instinctul de conservare şi era ilustrarea ideii că fiecare om face parte dintr-un plan al lui Dumnezeu”.