Nicolae Labiș (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Suceava - d. 22 decembrie 1956, București) a fost un poet român cu un talent remarcabil.
Fiu de învățători (Eugen şi Ana-Profira), Nicolae Labiș învață să citească pe la 5 ani, de la elevii mamei sale, tot atunci a început a desena. Școala primară o începe în satul natal (în clasa mamei); apoi, din cauza celui de-al doilea război mondial, o continuă în refugiu, în com. Mihăeşti, satul Văcarea unde va urma clasa a III-a, obținând numai note de 9 şi 10. Scria poezii şi scenete, îi plăcea să apară în public ca recitator. În mai 1945, familia se întoarce acasă și se stabilește la Mălini.
Criticul Eugen Simion l-a supranumit, folosind o metaforă din basme, "buzduganul unei generații", căci debutul său avea să anunțe generația lui Nichita Stănescu, cunoscută sub numele "generația şaizecistă".
Nicolae Labiș compunea poezii și povești încă din copilărie, iar debutul publicistic are loc la nici 15 ani, în ziarul ”Zori noi” - Suceava (1950) și Viața Românească (1951). A urmat liceul "Nicu Gane" din Fălticeni (1947 - 1951). Vara, Labiș întrerupe cursurile liceului, pe care îl va urma, din 1953, la fără frecvență pentru a da în august 1954, la Fălticeni, examenul de maturitate, când obține la limba română nota maximă.
La consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni din 1950, Labiș este cel mai tânăr dintre participanți. Prezent ca o "minune locală", el uimește pe cei de față prin cultura vastă, solidă și se impune tuturor prin severă stăpânire de sine. La festivitatea finală recită propria sa poezie Fii dârz și luptă, Nicolae!
Urmează apoi cursurile Școlii de literatură "Mihai Eminescu" din București. "Văd un băiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede încadrată din toate părțile de un păr hirsut, neobișnuit de mobil, dar de o mobilitate particulară, stăpânită de o distincție nativă, un băiat care zâmbește tot timpul, cu întreaga înfățișare, îndeosebi cu ochii, și în surâsul căruia ingenuitatea se contopește suav cu o șirețenie ironică" (D. Micu). Face parte din a treia serie de "elevi" ai Școlii, alături de Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Mihai Negulescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur... Cursurile sunt deschise de Petre Iosif, directorul Școlii. La festivitate participă, ca invitat de onoare, Mihail Sadoveanu ce spune tinerilor învățăcei: "Dacă dintre domniile voastre vor ieși doi sau trei scriitori, atunci va fi bine". După absolvire, devine redactor la "Contemporanul" iar apoi la "Gazeta literară". În 1954 se înscrie la Facultatea de filologie, dar o părăsește după un semestru.
Poemul Moartea căprioarei, inspirat de un eveniment real, l-a făcut celebru în rândul mai multor generații de adolescenți.
Pus în discuția organizației U.T.M. (Uniunea Tineretului Muncitor ) și cu 1 vot contra, se hotărăște excluderea sa din organizație. Sancțiunea nu a fost însă, confirmată de organele superioare. În această perioadă îl vizitează des pe Mihail Sadoveanu, devenind buni amici. La banchetul de absolvire, Labiș recită poemul Vârsta de brom, tipărit postum în 1962. Este angajat în redacția "Contemporanului", apoi a "Gazetei literare". Debutul editorial aduce un nou suflu poetic şi mare speranță: în (1956 îi apare volumul Primele iubiri. Pregătește pentru tipar volumul Lupta cu inerția care a apărute postum în 1958).
Vizitase "Capşa", pentru o degustare, a vrut să ia tramvaiul pentru a se întâlni cu Maria Polevoi, iubita sa. Labiş s-a dezechilibrat, s-a prins de grătarul dintre vagoane, a căzut cu capul pe caldarâm. Măduva spinării îi era secționată (practic era decapitat şi trupul paralizat). La spital mai era conștient, dar chirurgii nu l-au putut salva. Unii contemporani sau martori oculari susțin ca ar fi putut fi vorba de un asasinat politic dat fiind că în acea perioadă nu era în relații cordiale cu "Securitatea". La 22 decembrie Nicolae Labiș moare în spital. Este înmormântat la cimitirul Bellu.