„Rugăciune” este uvertura primului volum, „Poezii”, reprezentând un manifest artistic, un program de luptă literară, circumscris unei intenționalități sociale şi poitice, bine susţinut din punct de vedere estetic.

„Din toate „rugăciunile” poeţilor noştri (Rugăciune de M. Eminescu / Rugăciune din celulă de r. Gyr / Rugăciunea de V. Voiculescu / Rugăciune de V. Militaru / Rugăciune pentru pahar de Al. Mateevici / Rugăciunea unei mame de M. Eminescu / Rugăciunea unui dac de M. Eminescu / Rugăciunea din amurg de N. Crainic) – sublinia G. Ibrăileanu – aceasta (Rugăciune de O. Goga) e cea mai frumoasă, cu mult cea mai frumoasă prin fond şi mai ales prin formă”.


Discursul poetic din „Rugăciune”, de-a lungul a şase sextine, se constituie intr-o invocaţie retorică organizată in trei secvenţe, traverstate de tristeţe, suferinţă, dar nu resemanre. Repetarea obsesivă a pronumelui la persoana I-a (eu, -mi, pe mine), in relaţie directă cu pronumele de persoana a II-a (tu, tale, tine), frecvenţa substantivelor in vocativ (părinte, Doamne, stăpâne), şi adresarea directă prin imperativul verbului (orânduie, dezleagă, sădeşte, dă, alungă) susţin tonul confesional şi implică sensul de rugă fierbinte şi stăruitoare, izvorâtă dintr-un suflet răvăşit de durere.

Titlul  poeziei, cuvintul „rugăciune”, implică sensul de implorare, de rugă fierbinte, stăruitoare, izvorâtă dintr-un suflet răscolit de durere, dintr-o deznădejde care cere linişte. Acest sens se descoperă chiar din prima strofă când poetul deprimat, dezorientat, obosit şi având senzaţia de gol psihic rosteşte invocaţia poetică care impresionează prin gestul de umilinţă ce insoţeşte ruga: eu cad neputincios, stăpâne,/ În faţa strălucirii tale,/ Eu in genunchi spre tine caut:/ Părinte: – orânduie-mi cărarea.

Versurile aceste strofe sunt de un ritm sobru, motivând metaforic dezorientarea poetului in cunoaşeterea drumului adevărat. Imaginat ca drumeţ, el implora divinitatea spre a-i călăuzi paşii. Concentrările metaforice sunt de o rară expresivitate: „În drum mi se desfac prăpăstii,/ Şi-n negură se imbracă zarea”, anunţă motivul discursului şi situează eul liric in postura de căutător al drumului autentic in artă. Dezorientarea şi senzaţia de gol psihic sunt exprimate prin frecvenţa epitetului apreciativ: „Rătăcitor, cu ochii tulburi/ Cu trupul istovit de cale” ce motivează atitudinea şi gestul de  implorare. Versurile constituie concluzia firească a strofei, concentrată in final intr-o metafor- simbol: „Părinte, – orânduie-mi cărarea!”. Epitetele apreciative definesc cu o impresionantă forţă plastică eul subiectiv „rătăcitor”, „cu ochii turlburi”, „cu trupul istovit de cale”. Prin substantivele din acelaşi câmp semantic (drum, cale, cărare) şi verbele l la indicativ prezent (cad, se desfac, caut) intuim direcţia ascendentă a demrsului artistic.

După cum vedem , lexicul este evocator, desprins parcă din tezaurul cărţilor bătrâneşti, cu termeni biblici, uşor arhaici. Forâa expresivă a  limbajului poetic rezultă din mulţimea de metafore inedite, răscolitoare, a unităţilor lexicale mai vechi (istovit, cale, neputincios, orânduie-mi cărarea).

„Aria lexicală a poezeie sprijină construirea unei atmosfere de o gravitate solemnă de simfonie beethoveniană. Elementul religios al vocabularului este mai mult tradiţie şi datină decât o speculaţie metafizică sau o zbatere tragică cum ar fi in cazul lui Blaga şi Arghezi” (I. D. Bălan).