Grigore Ureche — Letopisețul Țării Moldovei – de când s-au descălecat țara şi de cursul anilor şi de viața domnilor carea scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă (1359–1594)


a) Despre cronică

Originalul cronicii nu s-a păstrat, dar avem copii făcute de Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricarul.

Grigore Ureche a cunoscut o serie de izvoare interne: Cronica lui Ştefan cel Mare, Cronicele lui Macarie, Eftimie şi Azarie, Cronica Poloniei a lui Ioachim Bielski, Letopiseţul moldovenesc de Eustratie Logofătul, Cosmografia de Gerard Mercator, Cronograful lui Manasses. El utilizează termeni arhaici, din limbile slavă, turcă, greacă: adet(tc.) — obicei, a astruca — a îngropa, brudiu — tânăr, crijeci — cruciaţi, dabilă — bir, ferinţă — apărare, a hălădui — a se salva, ocină — moşie, olăcar — curier, ţenchi — sfârşit, volnicie — libertate, predoslovie — introducere.

Grigore Ureche, alături de Miron Costin şi Ion Neculce, întemeiază genul epic, din care a evoluat romanul istoric de mai târziu. El reconstituie, din informaţii izolate, disparate, unitatea unei epoci într-un stil personal. Povestirea lui Grigore Ureche nu este ficţiune, ci un gen de literatură de factură istorică, fiindcă intenţia lui este de a ne prezenta istoria aşa cum s-a desfăşurat, o istorie evocată, şi nu una trăită direct. Cronica este o reconstrucţie, căreia i se dă un sens global educativ-umanist, ceea ce înseamnă creaţie, intenţii patriotice. Modelul narativ este organizat pe 90 nuclee, legate între ele printr-o viziune generală, moralizatoare. Cronica are aspectul unei povestiri de tip mozaicat, pentru că eroii şi evenimentele nu au continuitate. Eroii sunt caracterizaţi printr-o expresie: Rareş — „păstorul cel bun“, Alexandru cel Bun are „darul de înţelepciune“, Petre Şchiopul — „domn de cinste“, „o matcă fără ac“.

a) Portretul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt

Portretul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt este o pagină de literatură. Domnul este un model de vitejie şi înţelepciune. El este eroul luptei pentru apărarea fiinţei naţionale, este conştiinţa naţională personificată, este un prototip al principelui.

Portretul începe cu o antiteză între trăsăturile fizice („om nu mare de stat“) şi cele spirituale. Domnul este văzut obiectiv: raţional, echilibrat („amintrelea era om întreg la fire“), dar şi „mânios şi degrabă vărsătoriu de sânge“ faţă de boierii nesupuşi. Era harnic („neleneşu“), bun organizator („unde nu gândeai acolo îl aflai“), strateg („la lucru de războaie meşter“), era viteaz şi curajos („unde era nevoie, însuşi se vârâia“), era tenace şi perseverent („şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, să ridica deasupra biruitorilor“). Unitatea dintre domn, popor şi ţară este subliniată afectiv: „Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mânăstire la Putna“.

Imaginea domnului este proiectată într-un spaţiu al mitului, fiindcă el pare a ţine un echilibru al universului, încât la moartea lui se declanşează stihiile: „au fost ploi grele şi povoaie de ape şi multă înecare de ape s-au făcut“. Domnul este un părinte, ţara este o familie: „atâta jale era de plângea toţi ca după un părinte al său“. Modelul eroului se împleteşte cu cel el sfântului: „îi zicu sveti Ştefan Vodă nu pentru sufletul ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti“. Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost şi un om politic, care a înţeles problemele sociale şi politice, de aceea, fiind pe patul de moarte, „chematau vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejitu arătându-le că nu vor putea ţinea ţara, cum au ţinut-o el“. Împletirea modelului eroului cu forţele supranaturale intră în concepţia astrologică a umanismului Europei de Est şi este determinată de războaiele neîntrerupte. Eroul este excepţional, are o tentă romantică „câtu n-au fost aşa nici odinioară“, dar şi realist prin ancorarea lui în problemele supravieţuirii fiinţei naţionale: „au datu învăţătură să se închine turcilor“.

Cronica lui Grigore Ureche conservă universul mental al omului culturii româneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea şi utilizează stilul narativ, care face primii paşi pentru a se desprinde de cel oral. El întemeiază, sub raportul limbii literare, o tradiţie, care va fi continuată de Miron Costin, Ion Neculce şi va fi valorificată apoi de Costache Negruzzi, iar mai târziu de Mihail Sadoveanu.

Interpolările lui Simion Dascălul, care introduce în textul cronicii o legendă şovină maghiară, că românii sunt urmaşii tâlharilor de la Râm, daţi în ajutor unui crai maghiar Laslo sau Laslău, nu are nici un temei. Nu a existat acest crai, iar la momentul venirii hunilor Imperiul Roman încetase să mai existe de şase secole. Ea va fi dezbătută de Miron Costin în De neamul moldovenilor şi de Dimitrie Cantemir în Hronicul vechimii romanomoldo-vlahilor

 

Grigore Ureche - LETOPISEȚUL ȚĂRII MOLDOVEI - Video