Romanul Fraţii Jderi are ca temă lupta pentru apărarea fiinţei naţionale şi pentru afirmarea conştiinţei naţionale.

Ideea este că lupta pentru ţară şi neam se duce cu sacrificii. Subiectul îl formează Moldova în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Structura narativă a romanului este arborescentă, fiind construită pe două nuclee, unul în jurul domnului Ştefan, dezvoltând tema luptei pentru destinul naţional şi realizând cadrul social-istoric, iar celălalt, având drept centru pe Ionuţ Jder, împreună cu familia lui Manole Păr Negru, şi urmăreşte problema formării eroului, a luptătorului pentru apărarea fiinţei naţionale. Ştefan devine un erou simbol al conştiinţei naţionale, iar Ionuţ Jder este încorporarea ei într-un luptător pentru destinul naţional.

Comentariu Literar

Romanul Fraţii Jderi sintetizează principalele motive ale universului sadovenian, dându-i unitate, coerenţă, cauzalitate şi coordonare.

Motivul istoria şi războiul intră în prim-plan în timpul bătăliei de la Lipinţi, din finalul volumului întâi, Ucenicia lui Ionuţ, unde Ştefan îl nimiceşte pe unul din cei mai periculoşi duşmani ai Moldovei şi ai Europei. Aceste cuvinte au aceeaşi valoare în finalul volumului trei, Oamenii Măriei Sale, când Ştefan cel Mare şi Sfânt distruge armata turcă în bătălia de la Vaslui. Motivul vânătoarea şi pescuitul îl găsim în volumul al treilea, Izvorul Alb, unde Ştefan cel Mare şi Sfânt participă la o vânătoare, pretext pentru a se întâlni cu sihaştrii de pe muntele Ceahlău, reluând parcă legenda întemeierii Moldovei cu vânătoarea bourului, dar şi legenda cu Daniil Sihastrul.

Datina şi destinul alcătuiesc motivul prezent în deciziile domnului Ştefan sub forma cutumelor, precum şi în comportamentul Jderilor. Ei primesc cu bucurie oaspeţii, fac după datină peţirea jupâniţei Maruşca, sunt îngropaţi după datină în urma bătăliei de la Vaslui. El se împleteşte cu motivul negoţul şi călătoria prin faptul că Damian, fiul lui Manole, negustor în Polonia, îi înştiinţează pe Jderi de uneltirile boierului Mihu. Deghizaţi în negustori, Jderii pătrund în Polonia şi atacă castelul, unde Niculăeş Albu a dus-o pe jupâniţa Maruşca. Călătoria lui Ionuţ la Sfântul Munte, ca să ducă nişte scrisori, se înscrie pe coordonatele acestui motiv.

Motivul dragostea şi natura este tratat cu discreţie, când este vorba de domnul Ştefan, care îndepărtează de la curte pe soţia lui Radu Vodă şi pe Maria Voichiţa în momentul sosirii Mariei de Mangop. Nunta domnească este punctul culminant al acţiunii în volumul doi. Vizitele lui Alexăndrel 356 Vodă la Ionăşeni, ca s-o vadă pe jupâniţa Nasta, felul în care Ionuţ Jder începe o idilă cu această jupâniţă şi aleargă s-o scape din cetatea Chilia sunt o exprimare a aceluiaşi motiv. Chiar Simion Jder este afectat de răpirea jupâniţei Maruşca şi este ajutat de Jderi s-o elibereze. Natura este prezentă în viaţa eroilor şi avem o participare a ei la evenimentele istorice. Ea oferă cadrul unic al unor evenimente importante. Fără cele două dealuri de la Lipinţi, armata tătară n-ar fi putut fi prinsă şi zdrobită. Fără negura şi mlaştinile de la Vaslui, victoria lui Ştefan n-ar fi fost posibilă.

Motivul satul şi biserica este prezent chiar la începutul romanului, când domnul Ştefan participă la hramul Mănăstirii Neamţ. El se împleteşte cu motivul vânătoarea, când domnul caută pe sihaştri la Ceahlău, muntele sfânt al românilor. În volumul trei, când arhimandritul Amfilohie Şendrea este prezent lângă voievod, avem parcă o întrupare a motivului biserica, ca în Hanu Ancuţei prin părintele Gherman. Acelaşi motiv apare şi prin Nicodim (Nicoară), fratele lui Ionuţ Jder. Motivul divanul şi judecata este întrupat prin domnul Ştefan, care face dreptate starostelui Nichifor Căliman, restituindu-i pământurile răpite de un boier lacom. Domnul este născut în zodia Cumpenei, adică a judecăţii, ca şi Amfilohie Şendrea.

Împletirea acestor motive creează, ca şi în Hanu Ancuţei, imaginea unui univers viu, în plină mişcare, complex, în care se cultivă elementele de specific naţional.

Imaginea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt

este construită pe elemente din cronica lui Grigore Ureche, de unde Sadoveanu preia interferenţa dintre realitatea social-istorică şi elementele de mit sau legendă. Aceste elemente de legendă dau dimensiunea romantică a portretului domnului Ştefan. Scos din ţară după uciderea tatălui său, tânărul prinţ a poposit la Athos, unde este blagoslovit de un sihastru. De aceea are destin de învingător şi călăreşte pe cal alb, ca să arate misiunea ce-o are de îndeplinit pentru Domnul Iisus Hristos. Sensul acţiunii căpitanului Gogolea de a ucide armăsarul alb, Catalan, al lui Ştefan, era pierderea condiţiei arhetipale de învingător al domnului. Vânătoarea de la Izvorul Alb are o aură de legendă, fiindcă bourul alb al sihastrului, pe care Ionuţ îl întâlneşte, sugerează vânătoarea ritualică a lui Dragoş Vodă şi întemeierea Moldovei.

Ştefan cel Mare şi Sfânt duce o politică de supunere a boierilor faţă de domn: „Am găsit în ţara asta, staroste Căliman, şi mulţi stăpâni. Nu trebuie să fie decât unul“. El este un bun organizator al vieţii sociale, pune străji la drumuri, stârpeşte hoţii, cetăţile sunt întărite şi face un cordon de cetăţi în jurul Moldovei. Aduce meşteri de la Dantzig, ca să-i toarne tunuri. Face convenţii cu negustorii din alte părţi şi conduce toate procesele sociale. Se poartă ca un părinte, are grijă de toţi. Ionuţ Jder este mustrat, când tăinuieşte drumurile lui Alexăndrel; este lăudat, când prinde pe Emin Mamac Han, dar pentru faptul că a părăsit câmpul de luptă fără ştirea domnului Ştefan, este trimis la Cetatea Neamţului ca simplu ostaş.

Portretul domnului Ştefan este construit din linii sigure: „Se purta ras cu mustaţa uşor încărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi păreau că se uită la el de jos în sus“. Accentul este pus pe puterea sa lăuntrică: „un om nu prea mare de stat însă groaznic când îşi încrunta sprânceana“.

Ştefan cel Mare şi Sfânt este prototipul principelui. El îi dă lui Alexăndrel normele de conduită, principiile după care trebuie să se călăuzească unsul lui Dumnezeu, când primeşte crucea de a conduce o ţară: „Noi nu trebuie să ne bucurăm şi să ne întristăm pentru noi, căci am pus jertfă fiinţa noastră“. Ştefan cel Mare şi Sfânt este un foarte bun strateg. La Lipinţi îi adună pe tătari în plasa întinsă spre pieirea lor, iar la Vaslui îi atrage pe turci în mlaştini, unde sunt răpuşi de arcaşi.

Ştefan cel Mare şi Sfânt este un bun pedagog, fiindcă ştie să formeze oameni de nădejde, care la momentele decisive să-i conducă pe răzeşi, aşa cum Ionuţ Jder pregăteşte cavaleria răzeşilor moldoveni. Instrucţia făcută este atât de bună, încât oaspeţii veneţieni cred că sunt ostaşi în leafă, adică mercenari, soldaţi de profesie, şi nu răzeşi luaţi de la coarnele plugului. Ştefan cel Mare şi Sfânt este un bun diplomat. Caută să realizeze o coaliţie a principilor europeni împotriva duşmanului comun. Înţelege comandamentele epocii şi de aceea se căsătoreşte cu Maria de Mangop, înrudindu-se cu familia Paleologilor, fiindcă era considerat singurul principe din Europa în stare să conducă cu succes un război împotriva turcilor.

Ştefan cel Mare şi Sfânt este un mare ctitor. El zideşte mănăstiri şi biserici după fiecare bătălie, tocmai pentru a sublinia că lupta s-a dat în numele domnului Iisus Hristos. Este un reprezentant al conştiinţei naţionale, dar şi al conştiinţei europene. El pare a ţine echilibrul stihiilor şi Mihail Sadoveanu accentuează această latură a personalităţii domnului. Ştefan cel Mare şi Sfânt este drept şi face dreptate răzeşilor deposedaţi de pământuri de către boieri: „S-a făcut lumină şi dreptate în ţara Moldovei şi boierii cei făloşi şi pântecoşi şi-au plecat grumazul şi s-au supus“. El ştie să realizeze o armată de răzeşi, cu care ţine la respect oligarhia boierilor. Domnul Ştefan are trăsăturile actantului, fiindcă reprezintă conştiinţa naţională. El este centrul lumii create de Mihail Sadoveanu şi nu face voia lui. Are condiţia de deţinător al puterii de a domina natura şi oamenii. Romanul tratează cu subtilitate argumentele canonizării domnului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Împiedică, timp de o jumătate de secol, unirea infanteriei turceşti cu agresiva cavalerie tătară, care ar fi ajuns o forţă militară, ce ar fi zdrobit Europa şi creştinismul. Este un mare ctitor de biserici şi mănăstiri, dar şi de conştiinţe. Întreţine o relaţie cu eremiţii de la Athos şi ţine în apropiere, ca sfetnic, pe arhimandritul Amfilohie Şendrea. Este ajutat în luptele sale atât de sfinţi, cât şi de elementele naturii. Nu sunt neglijate puterile sale spirituale, care par a ţine echilibrul lumii.