Copilăria petrecută în mijlocul unei naturi feerice, cu bucuriile sau tristeţile caracteristice vârstei, constituie problematica multor povestiri de neuitat scrise de Mihail Sadoveanu (Părul din ograda bunicilor, Băieţel, La mestecănei, Ianoş Năzdrăvan, Un om năcăjit s.a.).
Dumbrava minunată se distinge printr-o impresionantă vibraţie artistică, autorul realizând „una dintre cele mai încântătoare combinaţii de realitate şi poezie". Sub aspect compoziţional, povestirea cuprinde nouă capitole, fiecare având câte un titlu semnificativ : Se vede ce soi rău este duduia Lizuca, Duduia Lizuca plăsmuieşte o expediţie îndrăzneaţă, Sfat cu Sora Soarelui etc. Desfăşurarea epică simplă evidenţiază drama unei fetiţe orfane, tiranizate de mama vitregă, temă întâlnită în numeroase alte basme şi povestiri. Cadrul de desfăşurare a acţiunii este conceput într-o simetrie perfectă, în prim- plan apărând :
a) Salonul doamnei Mia Vasilian, populat de personaje caragialiene, ale căror trăsături de caracter, deliberat îngroşate, luminează, prin contrast frumuseţea morală a Lizucăi ;
b) „împărăţia minunilor" din feerica dumbravă a Buciumenilor, pe care o străbate fetiţa însoţită de prietenul ei Patrocle;
c) episodul final în care se prezintă împlinirea aspiraţiei eroinei, de a trăi fericită în casa bunicilor, lângă cei dragi. Lumea reală şi cea fantastică reflectată în imaginaţia copilului
Părţile menţionate sunt pretexte pentru o incursiune cu adânci şi multiple semnificaţii în universul vieţii copiilor lipsiţi de copilărie. Tehnica transferului între planul real şi cel fantastic se întrevede printr-o continuă alternare a imaginilor care oglindesc :
- o natură picturală văzută în dimensiuni obişnuite
- o natură transfigurată de imaginaţia copilului Integrată ea însăşi acestei lumi, Lizuca îşi dezvăluie frumuseţea morală, puritatea şi delicateţea sufletească.
Portretul fizic si cel spiritual se întregesc astfel din detaliile acumulate pe parcursul derulării acţiunii. Pentru doamna, Mia Vasilian, femeie frivolă, ca si pentru slujnica acesteia, Lizuca este „o ruşine si o nenorocire", „gânganie"..., „dihanie şi soi rău" etc. Succesiunea de epitete si metafore depreciative sugerează prăpastia dintre mama vitregă si fetiţa orfană, imposibilitatea comunicării lor pe plan afectiv. Intr-un evident contrast apare imaginea Lizucăi în viziunea scriitorului însuşi : „Era, o fetiţa mărunţică, însă voinică şi plinuţă. Rochia de doc albastru stătea strâmbă si în chip cu totul nepermis pe trupuşorul ei. Botinuţele îi erau pline de colb si cu şireturile desfăcute. Colţunii căzuseră şi arătau nişte picioruşe pârlite de soare, cu genunchii nu tocmai curaţi. Capu-i era foarte scurt tuns, băieţeşte, si arăta, în rotunzimea lui, felurite bulbucături neregulate... Nu era deloc frumuşică si delicată duduia Lizuca. Numai ochii căprii, umbriţi de gene negre aveau în ei o mică floare de lumină."
Pentru rezolvarea acestei cerinţe, aveţi în vedere faptul că imaginaţia copilei, înaripată cu imagini feerice si personaje din lumea basmului, însufleţeşte si animă totul în jur, atribuind plantelor şi micilor vieţuitoare însuşiri omeneşti ; prietenul ei, Patrocle, este un căţel năzdrăvan ; Sora-Soarelui se apleacă parcă spre a o mângâia ; „împărăteasa furnicilor" le oferă un dar miraculos; Sfânta Miercuri şi-a lăsat acasă căţeluşa „cu dinţii de fier şi eu măselele de oţel" ; un mierloi este dojenit pentru nişte injurii etc. Lăsarea treptată a nopţii, printr-un măiestrit joc de umbre si lumini, pregăteşte trecerea de la starea de veghe la ce~â de somn, ca si apariţia domniţei, a prichindeilor, precum si a altor personaje din lumea fermecată a basmului. „Şi cu toate că spre răsărit se înroşea luna şi creştea lumina peste pâcla ogoarelor, în pădure o umbră tainică şi deasă se întindea, izvorând din văi şi cotloane necunoscute... Dumbrava rămase iar tăcută în fumul ei de lumină, ca într-un vis. Şi duduia Lizuca înţelegea că în farmecul acela are să se-ntâmple ceva deosebit..."
Scriitorul nu se limitează numai la înfăţişarea măiestrita a comuniunii dintre om şi natură, ci, folosind simbolul miniatural; ca şi procedeul transferului, plasează în plan fantastic, alături de suferinţele Lizucăi, şi pe cele ale morarului Statu-Palmă sau pe ale lui Făt-Frumos, îndrăgostit de o himeră.
Pendularea între real si fantastic înlesneşte înţelegerea mesajului artistic, aspiraţia spre o viaţă fericită a tuturor copiilor orfani, indiferent de categoria socială căreia aparţin. Finalul este cel aşteptat : mama vitregă şi servitoarea acesteia primesc o pedeapsă binemeritată, spre marea satisfacţie a micilor cititori :
„— După amiază, cuconiţa n-are să se mai poată uita la musafiri s decât c-un ochi.
— Cum ? strigă Lizuca. Au săgetat-o albinele'?
— Da, drăguţă, închipuieşte-ţi !
— Şi pe servitoare?
— Si. — Tare bine-mi pare ! Iar duduia Lizuca începu a-şi aduce aminte de întâmplările nopţii la hotarul împărăţiei minunilor"