Sadoveanu - DOMNU TRANDAFIR - Comentariu, Rezumat

Amintirea Domnu Trandafir de Mihail Sadoveanu are ca temă copilul şi copilăria.

Autorul își reamintește felul în care se scălda cu ceilalți copii în apa Siretului, asemeni cu Nică al lui Ion Creangă în „Ozana cea frumos curgătoare...”

Târgul vechi, cu şurele dărăpănate pline de poloboace, în care se juca de-a ascunselea, zăvoaiele cu sălcii cenuşii, taifasurile din tufișurile de mure, goana prin poieni readuc cu nostalgie scriitorului în amintire anii copilăriei.

Cele mai duioase amintiri sunt legate însă de şcoală şi de învăţătorul său, domnul Busuioc, care devine în această povestire domnul Trandafir. Imaginea acestuia este reconstituită din ochii blajini, capul puţin chel, dinţii lungi cu o strungă la mijloc, dar mai ales din gesturile lui.

Când îi învăţa să spună poezii patriotice, ridica braţul drept; când îi învăţa să cânte, lovea diapazonul de colţul mesei, iar când citea poveştile lui Ion Creangă, îi privea blând, ţinând cartea la piept. Trăsătura cea mai importantă a domnului Trandafir este sufletul pe care îl punea, ca un apostol, în cuvintele ce le rostea, era credinţa în valorile semănate în ogorul minţii copiilor. Când şcoala este vizitată de domnul ministru, însoţit de un inspector, domnul Trandafir face lecţia,aşa cum îi plăcea lui,cu copiii şi aceştia rămân foarte mulţumiţi. Modest, domnul Trandafir nici nu cutează să creadă că  şcoala lui, atât de neînsemnată, putea să primească o astfel de inspecţie. Domnul Trandafir nu se mânia, ci doar se încrunta, rostind două cuvinte de reproş: „Măi domnule!“. El a fost credincios şcolii şi turmei de suflete, ce i s-a încredinţat, păstorindu-le ca un părinte, modelând cu blândeţe sufletele gingaşe ale copiilor. Duioşia este sentimentul ce-l stăpâneşte, când îşi aminteşte de omul care l-a învăţat să scrie, să citească, să cânte, să înţeleagă lumea din jur şi să fie om. Această sensibilitate arată cât de profundă au fost arătura şi semănătura acestui apostol modest al sufletului românesc. Prin imaginea domnului Trandafir, scriitorul Mihail Sadoveanu ne prezintă o luminoasă personalitate a învăţătorului de vocaţie pentru această nobilă misiune.

b) Mihail Sadoveanu realizează această amintire sub forma unei scrisori, adresate unui prieten. El îmbină descrierea locurilor copilăriei cu imaginea învăţătorului, pe care l-a îndrăgit, cu povestirea vizitei ministrului, introducând, în momentele cele mai importante, dialogul.

Mihail Sadoveanu foloseşte cu multă abilitate în text elementele caracteristice artei sale de povestitor. El ştie să introducă termeni specifici ai graiului din Moldova: „ista“, „mulţămim“, „oleacă“, „domol“, „brava“, „să beie“, „sară“, „samă“, „să cetească“, „întâi“, „şagă“, „ogradă“, „zarvă“.

Ca şi la Ion Creangă, pe care îl consideră maestrul său în arta naraţiunii, Mihail Sadoveanu foloseşte expresii ale limbii vorbite ca: „nu fără şagă“, „cât ai bate din palme“, „cu cine am onoarea?“, „Să ştii că ai haz!“, „tu bagi de seamă“, „îmi aduc aminte“ cu scopul de a da, prin caracterul oral al limbii folosite, mai multă viaţă textului.

Mihail Sadoveanu ştie să folosească termeni cu valoare expresivă: „bufnele“, „poloboace“, „taifas“, „apostol“, „monitori“, „iscodi“, „dăscălie“. La aceştia putem adăuga o serie de epitete ca: „sălcii cenuşii“, „şurile dărăpănate“, „zâmbet liniştit“, „tăcere adâncă“, „ochi încălziţi“, „odae scundă“.

Expresivitatea textului creşte prin folosirea de comparaţii ca aceea când „sala de clasă devine ca într-o biserică“ un loc al sufletului; prin folosirea unor metafore „curcubee de stropi“, „uriaşi de zăpadă“, spre a accentua imaginea din jocul copiilor; sau metonimii ce consemnează efectul, care substituie cauza: „şi-l ajung la inimă“, „ne venea să intrăm în pământ“