Tudor Şoimaru este personajul principal şi protagonistul romanului istoric „Neamul Şoimăreştilor” de M. Sadoveanu. Este un personaj complex, cu o viaţă interioară tumultoasă şi om indelung incercat de viaţă. Este un ostaş viteaz, cu suflet tinăr ce are cultul prieteniei (se imprieteneşte cu Simeon Bârnovă şi Cantemir-bei).
Tudor Şoimaru este o fire sensibilă, capabil să se emoţioneze, când revede satul şi este imbrăţişat de neamuri, ni-l dezvăluie ca pe un romantic: „Iată biserica, iată ţintirimul. Aicea zac mulţi de-ai mei. Mai incolo e casa in care m-am născut”, zice el vădit emoţionat la vederea aşezării răzeşeşti.
Gesturile pe care le face după sosirea in sat (ingenuncherea in faţa mormântului tatălui său) sugerează prezentţa unui om cucernic, respectuos faţă de familie şi de tradiţiile comunităţii in care s-a născut.
Momentul in care află condiţiile in care a fost ucis tatăl său declanşează o puternică trăire interioară şi este dornic de răzbunare: „Tudor Şoimaru rărmăsese ca fulgerat, cu ochii rotunjiţi, infricoşaţi de groază lăuntrică.”
El este mistuit de drama in care este aruncat de soartă – să se indrăgostească tocmai de fiica ucigaşului. Atunci când „trage sabia” este un stateg inspirat, un om care nu iartă: Atunci „îl văzură întâi neamurile lui, turbat ca o fiară, cu ochii crunţi şi cu obrazul ca de var”. Trăieşte nişte stări psihologice profunde: s-a răzbunat, insă problema rămâne, nesimţind satisfacţia pe care noi o vedem.
In final, Tudor Şoimaru ne apare altfel, intr-o ipostază nouă: urmat de răzeşi, el dă foc conacului şi purifică, astfel, pămintul murdărit de ticăloşia lui Stroie Orheianu. Este un sfârişit care pare proiectat de-a dreptul in mit, in legendă.
Tudor Şoimaru prezintă caracterisiticel unui personaj romantic, faptele, reacţiile, traiectoria destinului său fiind tipice şi grăitoare in acest sens. Omorându-l pe Stroe el nu s-a răzbunat doar, ci şi a restabilit dreptatea.