“Colina” de Marin Preda, poate reclama, ca unghi de analiză, psihanaliza. Această perspectivă de abordare a contribuit, printre altele, la o mai bună înţelegere a mecanismelor fantasticului-o categorie aluvionantă de universul obsesionat, reclamând un instrumentar pe măsură.
Astfel, aici este vorba de plasarea lui Vasile Catrina „in medias res”, într-un univers marcat de la început d percepţia enunţată de expresia „cuprins de o spaimă grozavă”. Întreaga naraţiune este o amplificare iterativă a acestei percpţii prin suita de negaţii în avalanşă („nu ştia unde se află”, „nu cunoştea nici odaia ,nici patul”, „nu ştia ce să-i spună”).
După primul moment, acel al trezirii, integrat într-o explicaţie posibilă, dar nu suficienta (buimăceala), se creează rapidul veritabil univers obsesional alcătuit din motivul golului, al ceţii, al bătrânului enigmatic şi al mişcarii haotice. Cele patru elemente alcătuiesc urzeala universului în care fiinţa umană îşi hipertrofiază „spaima grozavă” de la începutul naraţiunii. Această urzeală este întărită textual de reiterarea negaţiilor, a expresiilor dubitative, precum si de prezenţa unor referinţe metaforice („Tulbure şi greu ca o apă neagră”, „liniştea grea, închisă, înfundată”).
Colina, de fapt singurul loc înălţat în acest spaţiu plat, rezumă această stare nedefinită, trimiţând atât la motivele de bază (golul, ceaţa), cât şi la mişcarea deambulatorie: „Colina se ridică mereu în sus, se umflă ca o beşică uriaşă, se clatină...”.
Dacă ne oprim la subiectul acţiunii, observăm că nodul este o necunoscută sau, mai exact, o stare nedeterminată, urmată însă nu de rezolvare, ci de amplificarea a acesteia: „Într-o dimineaţă de toamnă, înainte de revărsatul zorilor, Vasile Catrina se trezi deodată cuprins de o spaimă grozavă...fără să-şi dea seama”.
Starea generală („buimăceala”) şi lanţul de negaţii („o spaimă grozavă”-„nu ştia unde se află”-„nu cunoştea nici odaia şi nici patul”) caracterizează această frază cu final suspendat şi, cum vom vedea, o naraţiune cu structură deschisă datorită unui motiv reiterat (golul) şi a moşneagului orb, „în cămaşă albă de cânepă, cu capul gol şi , de asemenea, cu părul lung şi alb”. În această naraţiune nodul se rezumă de fapt la un şir de expresii sinonimice prin caracterul lor negator care aproape că înlocuiesc subiectul propriu-zis, redus la fuga tânărului pe hotar, amplificată după întâlnirea cu bătrânul.
În această naraţiune subiectul este simplu, linear, iar principiul ritmic este amplificarea lui (a subiectului): trezirea lui Vasile Catrina, dialogul cu tatăl său, plecarea spre colină, întâlnirea cu bătrânul şi fuga.
Totul se desfăşoară într-un crescendo, fără motivarea explicită pe un fond psihologic („buimăceala”). Întâlnirea cu bătrânul orb, interpretabil ca un simbol al morţii sau al destinului, are menirea de a particulariza oarecum „nodul”, aceasta existând numai la nivelul premoniţiei, în incipit. În acest text se conturează mai bine raportul dintre timpul istoriei povestite („Într-o dimineaţă de toamnă, înainte de revărsatul zorilor”) şi timpul povestirii, comprimat la maximul prin expresii precum „se pomeni deodată singur”, „în aceeaşi clipă”, „i se părea că păduricea se aprinde şi piere cu iuţeală”, „deodată îşi dădu seama”.
În „Colina”, unde întâlnim după cum am văzut şi elementul fantastic, tema ar putea fi înstrăinarea omului de sine în orizontul Câmpiei Române în conformitate cu „buimăceala”, prezentată şi în unele nuvele de-ale lui Fănuş Neagu şi Ştefan Bănulescu.
Motivul fundamental este cel al golului, cu funcţia de a amplifica spaima personajului:
„În depărtare plutea o ceaţă care frământa în goluri mari coloanele înalte”;
„Ceaţa se sparse şi ea şi începu să alerge de-a lungul câmpiei, rostogolindu-se în goluri mari...”;
„Colina se umfla ca o băşică uriaşă”;
„Rămase o clipă ţintuit locului, gol”;
„Ceaţa care se frământa şi se spărgea în goluri mari prin faţa lui”
În această reţea alcătuită dintr-un motiv obsesional, moşneagul întâlnit poate fi interpretat ca personalizarea motivului abstract al „golului” aşa cum e, fără vedere şi lipsit de nume. Tânărul este numit (Vasile Catrina), dar golit la rândul său prin întrebarea repetată a moşneeagului. Aspectul decrepit al acestuia, punerea individului, dar şi a universului sub semnul negaţiilor succesive în expresii precum „pământul se scufundă”, „grâul a răsărit prost, e rar şi galben”, „Nu-ş] ce dracu trebuie să fac”, constelează golul, ce, în mod paradoxal, transmite cititotului starea de exacerbare, exaltarea senzorială cu suprasolicitarea ochiului, un spaţiu labirintic şi, în cadrul său, omul redus la elementar.
Un corespondent al golului este ceaţa care şterge conturele şi facilitează intruziunea elementului fantastic realizat prin negaţie.
În această naraţiune, al cărui fundal este deschis, protagonistul (Vasile Catrina) este pus într-o relaţie antitetică cu bătrânul enigmatic. Posibilitatea de-al interpreta pe acesta din urmă ca o imagine obiectivată a spaimei, a destinului, sau chiar a morţii este sprijinită şi de raportul de inversă proporţionalitate dintre portretele celor două personaje. În vreme ce primul este prezentat doar ca antroponim, naratorul fixând statutul social al acestuia, moşneagul necunoscut si orb este definit prin portretul sau: „Un moşneag gros, în cămaşă albă de cânepă, cu capul gol şi de asemenea cu părul lung şi alb...Faţa zbârcită, firele albe şi rare înfipte în ceaţă, ochii şi mai bătr-ni, jupuiţi parcă, înroşiţi şi cu pleoapele întoarse pe dos...”.dacă ne oprim la instanţele narative, observăm că în această nvelă există o împletire a focalizării externe cu focalizarea zero, dar cu accentul pus pe primul tip:”Deodată o luă la goană, nemaiştiind încotro aleargă, cu tot trupul înmuiat de spaimă şi gâfâind într-una”.
Putem spune că această naraţiune este o nuvelă, datorită celor arătate mai sus. La fel ca nuvela, şi în „Colina” de MarinPreda am observat obiectivitatea şi atenuarea prezenţei naratorului. De asemenea, întalnim o construcţie epică riguroasă. Şi atmosfera, de tensiune puternică ne indică faptul că avem de-a face cu o nuvelă.
Referindu+ne la timp şi spaţiu, observăm că avem de-a face cu o linearitate temporală, fixată de la început prin timpul istoriei povestite:”Într-o dimineaţa de toamnă, înainte de revărsatul zorilor, Vasile Catrina se trezi deodată din somn, cuprins de o spaimă grozavă”.
Imediat însă intrăm în timpul naraţiunii, care dă impresia că este o continuare a celeilalte dimensiuni, deşi el va fi determinat, ca şi ritm, de o anumită stare („buimăceala”), accentuată până la sfârşitul deschis al nuvelei :”Numaidecât îşi dădu seama că a visat ceva rău, dar buimăceala îl ţinea încă înţepenit în pat”.
Paradoxul timpului naraţiunii rezidă din faptul că, aşa-zisul subiect se desfăşoară linear, impresia transmisă este că suntem angrenaţi, de fapt, într-un ritm repetitiv, în sensul că se istoriseşte de mai multe ori ceea ce s-a petrecut o singură dată. Această impresie este rezultatul leitmotivului golului. Viteza naraţiunii creşte direct proporţional cu amplificarea stării de buimăceală, subliniată de „ceaţă”, un alt leitmotiv-care conduce la falsul dialog („-Ei!ce, m-au găsit dracii?!?”), precum şi la fuga din final, subliniată stilistic de utilizarea imperfectului:
„Deodată o luă la goană...Fugea bezmetic, iar în urma lui sfârâiau, aruncaţi departe, bulgării şi cocenii porumbiştei;omul gonea...”
Din punct de vedere spaţial nuvela se construieşte pe o singură dimensiune, aceea a orinzotalităţii, respectiv câmpia, în care sunt circumscrise două puncte: casa („nu cunoştea nici odaia şi nici patul în care stătea culcat”) şi colina.
„Colina” este construită linear, cu final deschis, în deplin de acord cu o stare-buimăceala- ce alcătuieşte planul de profunzime a nuvelei. Mişcarea deambulatorie a protagonistului se consumă pe parcursul a trei capitole scurte, în care singurul eveniment este întâlnirea cu moşneagul enigmatic şi care va provoca fuga propriu-zisă, pregătită de fapt de dialogul şi, respectiv, de complementaritatea a două motive-ceaţa şi golul- întâlnindu-se în imaginea prevestitoare a colinei.
Cele trei părţi se caracterizează printr-o unitate de ritm, mereu accelerat şi subliniat de existenţa unui fals dialog cu bătrânul şi cu sine însuşi. Întreaga nuvelă este o ţesătură de motive şi de enunţuri puse sub semnul dubitativului („I se părea că păduricea se aprindea...”, „nemaiştiind încotro aleargă”). Această compoziţie din care absentează planurile narative propriu-zise este aluvionată, de starea de buimăceală în orizontul nelimitat şi totuşi închis al câmpiei.