Ion Neculce — Letopisețul Țării Moldoveide la Dabija Vodă (1661) la Nicolae Mavrocordat (1743)

În Predoslovie, el promite să fie obiectiv, adevărul făgăduit fiind adevărul privirii sale asupra istoriei.

Accentul cade pe propriile informaţii: „singur dintru a sa ştiinţă cât s-au tâmplat de au fost în viaţa sa“. De aceea legendele şi informaţiile nesigure le adună în O samă de cuvinte, fiindcă doar cea referitoare la Dumbrava Ro şie şi cea cu aprodul Purice le considera că ar putea fi reale.

Miezul istorisirii lui Ion Neculce îl formează domnia lui Dimitrie Cantemir, care devenise „blând şi bun către toţi“. Acesta realizează o alianţă cu Petru cel Mare. Venirea lui Petru cel Mare la Iaşi este prilejul pentru cronicar de a-şi arăta măiestria în arta portretului: „Împăratul era un om mare, mai înalt decât toţi oamenii, iară nu gros, rotund la faţă şi cam smad, oacheş şi cam arunca câteodată din cap fluturând“.

Nucleele povestirii sunt formate din informaţiile referitoare la evenimentele unei domnii. Ordinea narativă este cronologică, dar cultivă şi anticipaţia. Cronicarul este atras de evenimentele spectaculoase ca lovitura de stat a ţarinei Elisabeta sau salvarea hatmanului Buhuş, care se agaţă de coada unui cal şi este salvat de Constantin Cantemir, căftănit pe ascuns, face o farsă lui Dumitraşcu Vodă, punând să-i scrie „cărţi cu vicleşug“, că-i aduce caftan de reînnoire a domniei. În loc de caftan, îi citesc „firmanul de mazilire“. În timp ce poporul aruncă cu pietre după domnul mazilit, el puse „de dzâce surlele şi trâmbiţeli şi bate tobele“, iar cronicarul comentează ironic: „cu această cinste frumoasă au ieşit ... din Moldova“. Ion Neculce foloseşte expresii, care fac din el un mare povestitor: „plânge de se risipie“, „s-au strâns ca puii de potârniche“.

O samă de cuvinte cuprinde 42 de legende, „audzite din om în om“, „de oameni vechi şi bătrâni“, şi în Letopiseţ nu sunt scrise. Rolul lui Ion Neculce este de a transforma povestirea orală în povestire scrisă. Textul are secvenţe cu eroi şi întâmplări mereu schimbate. El le aşază separat, la începutul cronicii. 94

Unele legende au un caracter ritualic, ca legenda întemeierii Mânăstirii Putna, unde locul alegerii se stabileşte după un ritual arhaic. Altele sunt un fel de roman concentrat, ca ascensiunea lui Ghica Vodă la tron sau aventurile lui Nicolae Milescu Spătarul. Acesta ajunge sfetnic al ţarului din Rusia, este trimis cu o misiune la împăratul Chinei, de unde se întoarce cu multe lucruri rare. Este jefuit de boierii ruşi şi închis. Este scos de Petru cel Mare şi repus în drepturi. El ne lasă prima carte de călătorii din Europa — De la Moscova la Pekin —, dând ştiri despre împărăţia Chinei înainte de Marco Polo. Ion Neculce face un frumos portret mitropolitului Dosoftei, dovedindu-se un scriitor autentic. El înţelege cu mintea şi cu inima, pune pe cititori în situaţia de a trăi şi ei cele povestite de dânsul. Antonie Ruset este chinuit de turci după mazilire, într-un mod satanic: „L-au închis turcii şi lau bătut şi l-au căznit cu fel de fel de cazne. Pân’şi tulpanuri subţiri îl făce de înghiţie şi apoi le trăgea înapoi de-i scote maţele pe gură“.

Ion Neculce procedează ca un regizor preocupat de efectul, pe care trebuie să-l producă scena înfăţişată. În legenda 37, Grigore Ghica îşi reîntâlneşte prietenul din copilărie, devenit vizirul Chipriolul, într-o scenă definitorie pentru trăsăturile de caracter ale eroilor. El ştie să surprindă şi scene de psihologie colectivă, ca în lupta de la Varadia: „şi-aşa s-au făcut un hramăt şi o spaimă în turci, de treceau om peste om, cât s-au rumtu şi podul“.

Stilul lui Ion Neculce se caracterizează prin expresivitate: „s-au curăţit de grijă“, „tătarii sunt lupi“, „i s-aprinsă inema de voie re“, „i-au fost lovit mânia lui “, „cu piele de iepure la spate“, „cum ar arde un stuhu mare“, „cum ar sta pădurea“, „ca lupul cu oaia“, „pere turci ca frundza“.

El utilizează maxime şi proverbe, luate din Sfânta Scriptură: „Ruga smerită nouri în cer pătrunde“, „Răbdând am aşteptat pe Domnul“, „Taina împăratului să o acoperi“, „Ce gândeşte omul nu dă Domnul“.

Cele mai expresive fragmente sunt acelea, în care se simte primejdia, fiorul morţii, situaţie caracteristică pentru Moldova acelor timpuri: „lui Duca Vodă boierii stau să-i mănânce capul“, „a plăti cu capul“, vornicul Lupu s-a dus „cu capul a mână“ în cortul vizirului, împăratul „i-a iertat de cap“, boierii pribegi se duc să-şi „prinză capetele printr-alte ţări“.

Ion Neculce reprezintă matricea populară originală a povestirii româneşti, care devine model pentru literatura cultă, reprezentată de Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Eminescu, Mihail Sadoveanu, Ion Creangă.

 

Ion Neculce - LETOPISEȚUL ȚĂRII MOLDOVEI - Video