Ionescu, SCAUNELE – Eseu

Prima reactie la reprezentarea Scaunelor a fost, de cele mai multe ori, pur si simplu dezorientarea. Autorul insusi a sucombat sub greutatea incoerentei pe care o denunta, scria un jurnalist de la Le Figaro, cu ocazia premierei, iar, la un spectacol de la Lyon, vazand ca in program, pe langa Batran, Batrana si Orator, apar trecute si multe alte personaje, publicul s-a simtit jignit de absenta acestora din urma, punand lipsa acestora pe seama economiilor economiilor facute de teatru!

Pentru vidul de pe scena nu putea fi vinovat decat dispretul parizienilor! Eugen Ionescu ii scrie regizorului Sylvain Dhomme: Supune-te, te implor acestei piese. Nu-i micsora efectele, nici marele numar de scaune, nici numarul mare de sonerii care anunta sosirea invitatilor invizibili, nici tanguirile Batranei care trebuie sa fie ca o bocitoare din Corsica ori din Ierusalim, totul trebuie sa fie exagerat, caricatural, penibil, copilaresc, fara finete. Greseala cea mai mare ar fi modelare piesei, ca si modelarea jocului actorului. (…) Lasa-te, pentru o vreme, modelat de piesa.

Scaunele s-a nascut nu dintr-o idee abstracta sau din scenariul unei povestiri, ci dintr-o imagie: …am avut de la inceput imaginea scaunelor, apoi a unei persoane aducand in cea mai mare viteza scaune pe o scena goala. Am avut mai intai aceasta imagine, insa nu stiam deloc ce insemna. (…) Scaunele sosind cu toata viteza, din ce in ce mai repede, constituiau imaginea centrala, aceasta exprima pentru mine vidul ontologic, un soi de vartej al vidului spune Ionescu in convorbirile cu Claude Bonnefoy. Pe aceasta imagine initiala, pe aceasta prima obsesie s-a grefat o povestire, cea a celor doi batrani care sunt, ei insisi, pe buza neantului, care au avut necazuri intreaga lor viata. Insa povestea lor e destinata numai sa sustina imaginea initiala, findamentala, care da semnificatie piesei. Pus in fata riscului unor interpretari psihologice, a fortarii unui sens din povestea piesei, Ionescu raspunde: …am facut un effort sa inteleg, ca atunci cand incerci sa-ti interpretezi visele: Mi-am spus: Iata, este absenta, este vaduvia, este neantul. Scaunele au ramas goale pentru ca nu este nimeni. (…) Lumea nu exista cu adevarat, tema piesei a fost neantul, nu esecul. Absenta totala: scaune cu nimeni. Lumea nu este pentru ca nu va mai fi, toul moare.

In cea mai metafizica, poate, dintre piesele lui Ionescu, punerea in scena a nimiclui care prolifereaza devine posibilsa prin ludicul delirant al farsei tragice, impins spre un amestec de grotesc si poezie. Batranii isi vorbesc in versuri, isi spun povestileinfinit repetabile si mereu surprinzatoare, in fata unor prezente invizibile la fel de reale ca ei insisi. Nevoia de a juca totul pe enorm si de a aduce in scena cat mai multe scaune l-a urmarit pe Ionescu: din cauza realismului, in Germania, Scaunele nu a avut niciodata aceasta latuta de balet fantastic pe care trebuia sa o aiba. (…) Geramanii nu voiau in ruptul capului sa fie aduse pe scena, in cea mai mare viteza, cincizeci de scaune. Ei voiau, de asemenea, ca Batrana sa fie o femeie batrana, ca sa para adevarat. Or, asta nu convenea, pentru ca ea trebuia sa faca o veritabila gimnastica, un adevarat balet cu scaunele. (…)imporatant in aceasta piesa este sa se creeze multimea. Daca sunt cincizeci de scaune, trebuie data impresia ca sunt mult mai multi, ca exista o multime enorma si nenazuta. Daca se joaca numai cu douasprezece scaune, nu mai ramane decat drama a doi batrani neputinciosi care cred sau se prefac a crede ca primesc cativa prieteni etc., iar piesa nu mai esre ce trebuia sa fie, nu-si mai ilustreaza obiectivul.
Pus in fata raportului vizsibil-invizibil, Ionescu ii scrie aceluiasi Sylvain Dhomme, primul regizor al piesei: De ce se vede oratorul si nu se vad celelalte care se ingramadesc pe scena? Oratorul exista oare cu adevarat, este oare real? Raspuns: el nu exista nici mai mult, nici mai putin decat celelalte personaje. E la fel de nevazut ca si ceilalti, tot atat de real sau ireal; nici mai mult, nici mai putin. Atat doar ca nu te poti lipsi de prezenta lui vizibila. Trebuie sa-l vezi si sa-l auzi, fiindca el e ultimul care mai ramane pe scena. Insa vizibilitatea lui nu ramane decat o simpla conventie arbitrara, nascuta dintr-o dificultate tehnica ce nu poate fi altfel depasita.
Putem considera, de altfel, tot atat de bine ca invizibilitatea personajelor este o conventie arbitrara. Am fi putut face ca toate aceste personaje sa fie vizibile, daca am fi gasit mijlocul de a face perceptibila in teatru, intr-un cvhip surprinzator, realitatea lor de nesurprins.
Trebuie ca la sfarsit acest lucru sa devina pe deplin ,,socant”. Cea din urma scena, dupa disparitia batranilor, dupa plecarea oratorului, trebuie sa fie lunga, trbuie sa se auda multa vreme murmurele, zgomotele apei si ale vantului, ca si cum ar veni de la nimic. Aceasta ii va impiedica pe spectatori sa dea despre piesa explicatia cea mai facila, cea mai falsa. Nu trebuie sa spuna ca batranii, de exemplu, sunt niste nebuni sau niste ramoliti care au halucinatii; nu trebuie nici sa poata spune ca personajele invizibile sunt doar remuscarile si amintirile celor doi batrani. (…) Un singur lucru ii poate impiedica sa dea piesei o semnificatie psihologica sau rationala obisnuita, mediocra: faptul ca zgomotele si prezentele impalpabile sunt inca acolo, pentru ei, spectatorii, chiar si dupa plecarea celor trei personaje vizibile, independent de ,,nebulnia” batranilor. Multimea compacta a celor care nu exista trebuie sa capete o existenta cu totul obiectiva.

La 23 iunie 1951, Ionescu nota in legatura cu Scaunele: Scriind ,,Oratorul” [primul titlu al piesei], ,,vad” foarte limpede personajele ,,invizibile”. Pentru moment, mi-e greu sa le aud vorbind. Sunt, fara indoiala, obosit.
Cu mijloacele limbajului, ale gesturilor, ale jocului, ale accesoriilor, sa exprimi golul.
Sa exprimi absenta.
Sa exprimi regretele, remuscarie.
Irealitatea realului. Haos originar.
Vocile la sfarsit, zgomot al lumii, galagie, sfaramaturi de lume, lumea piere in fum, in sunete si culori ce se sting, ultimele temelii se prabusesc sau mai curand se disloca. Ori se topesc intr-un fel de noapte. Sau intr-o stralucitoare, orbitoare lumina.
Vocile in final: zgomot al lumii, noi, spectatorii.

Se pot spune despre aceasta piesa lucruri contradictorii si totusi deopotriva de adevarate. (…)
Un prieten imi spune: ,,E foarte simpu; vrei sa spui ca lumea este creatia subiectiva si arbitrara a mintii noastre?” A mintii noastre, da, nu a mintii mele. Eu cred ca inventez o limba si imi dau seama ca o vorbeste toata lumea.

Scaunele a fost pusa in scena pentru prima data la 22 aprilie 1952, la teatrul Lancry, de Sylvain Dhomme. Reactiile presei au fost mai curand derutate, dar Ionescu primeste sprijinul catorva mari scriitori: Supervielle, Queneau, Beckett, Adamov.

In 1956, piesa e reluata la Studio des Champs-Elysees, in regia lui Jacques Mauclair, cu Jacques Mauclair in rolul Batranului si Tsilla Cheltom in rolul Batranei, spectacol care aduce piesei recunoașterea definitiva.