În 1910, Emil Gârleanu publica volumul Din lumea celor care cuvântă, prin care „inaugurează" în literatura română genul de povestiri inspirate din lumea plantelor, gâzelor si animalelor.
Cu toate că a avut ca model Histoires natureles ale lui Jules Renard, Gârleanu creează o operă plină de originalitate, cu trăsături proprii, manifestându-si în ea individualitatea sa artistică". Scriitorul, foarte bun cunoscător al naturii şi înzestrat cu un excepţional spirit de observaţie, creează adevărate lumi ce devin cuvântătoare, care se fac. purtătoare ale unor trăsături umane, ce, semnifică frumosul, în schiţa Gândăcelul, miniaturalul, umorul fin sunt elemente cu ajutorul cărora Gârleanu ilustrează ideea necesităţii de a aspira spre un ideal, ideea de autodepăşire. Antiteza dintre realitate — puterile gândăcelului — şi aspiraţie — ajungerea la soare — subliniază încrederea în forţele proprii: „Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ ? .. Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întrebi ? Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare ! Şi cum să ajungă ? Privi în sus, şi atunci, deasupra căpşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar, dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele". Propoziţiile interogative, exclamative, metaforele, comparaţiile, epitetele, diminutivele devin mijloace de caracterizare cu bogate sugestii semantice. Procedeele se reîntâlnesc, si în alte schiţe ale volumului ca : Musafirul, Fricosul, Mărinimie, Pasăre de noapte, Nedespărţite, Căprioara.
Semnificaţii. Structură
În schiţa Căprioara, se subliniază puterea dragostei materne duse până la sacrificiul suprem. La început, tabloul pare a respira împăcare şi linişte : „Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei.. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui si, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului." Triplul şi dublul epitet, comparaţia evidenţiază frumuseţea acestor gingaşe vieţuitoare, armonia dintre ele şi natură. Dar în sufletul căprioarei se dă o luptă puternică între dragostea pentru iedul ei şi necesitatea de a se despărţi de el, pentru că vremea înţărcatului trecuse. Învingându-şi cu greu dragostea de mamă, se hotârăşte să-l ducă la „ţarcurile de stâncă din zare", unde ar fi ferit de primejdii. În drum, mama îi încearcă, cu grijă puterile şi se încredinţează că acesta „i se ţine voiniceşte de urmă". Natura devine însă ameninţătoare: „Trece din poiană în poiană, intră apoi supt bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a pădurii."
Ca o prefigurare a trecerii căprioarei în nefiinţă, drumul ei duce de la seninătatea luminoasă a poienii, la întunericul plin de spaime şi ameninţări din inima codrului. Imaginile sunt structurate gradat, lumina scade, iar spaţiul se micşorează treptat. Pădurea se dovedeşte a fi într-adevăr plină de primejdii, iar căprioara se sacrifică pentru a-şi salva puiul : „Prăbuşită în sânge, la pământ, supt colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii."
Tensiunea puternică a momentului se transmite printr-o exprimare sugestivă — iedul „se topeşte în inima pădurii ", aşa cum imaginea lui se va topi în privirea şi inima mamei.
Profund observator al vieţii, Emil Gârleanu realizează o „evocare narativă" de o concentrare maximă, coborându-se la dimensiunile eroilor săi. El umanizează „lumea celor care nu cuvânta", tratând-o cu înţelegere, blândeţe, delicateţe. Portretele se realizează fie prin descrieri directe, fie prin desfăşurarea faptelor. Volumul Din lumea celor care nu cuvântă constituie partea cea mai apreciată din opera lui Emil Gârleanu.