Chiar "dacă" poetul Eminescu a pus în umbră pe prozator, cum apreciază Tudor Vianu în Arta prozatorului român: "Eminescu este un povestitor fantastic în Făt-Frumos din lacrimă, Cezara, Geniul putiu, Archens"
Ca şi în marile creaţii poetice, Eminescu a pus în circulaţie şi în proza sa teme, motive, mituri din literatura romantică universală: setea de absolut; geniu în aspiraţia spre perfecţiune; demenismul; titanismul; avatarul; metem-poihoza; viaţa ca vis; reveria - ca modalitate de împlinire a dorinţei; călătoria spre alte lumi; dedublarea - motivul umbrei; iubirea pură: serafică, angelică; natura paradisiacă; depăşirea timpului şi a spaţiului; încercarea de a crea o lume proprie în interiorul sufletului sau a armoniza universul cu eul propriu.
Preocup area lui Eminescu pentru romantimsul fantastic se manifestă de timpuriu prin traducerea nuvelei Lanţul de aur de scriitorul suedez Qnkel Adam şi din Edgar Poe -Morella. Sub influenţa concepţiilor lui Leibniz, Kant, Schopenhauer, a miturilor indice, egiptene, elene, biblice, româneşti, valorificând înţelepciunea populară românească, Eminescu va pendula, în proza sa între real şi fantastic.
Ca şi poezia, proza se grupează în antume: Făt-Frumos din lacrimă, Sărmanul Dionis, La aniversaree, Cezara şi postume: Geniu pustiu (roman neterminat), Umbra mea, Avatarii faraonului Tla, Archens, Aur, mărire şi amar, La curtea cuconului Vasile Creangă, Părintele Er-molache Chisăliţă, Visul unei nopţi de iarnă, Moş Iosif, Iconostas şi fragmentarium, Intâia sărutare, Poveste indică.
Proza emineciană se caracterizează prin: fantastic, filozofic, de factură reflexivă, fantastic erudit, aspiraţie spre clasicism, sociologie, cultivând fiziologiile sociale în spiritul literaturii de la 1848. titanism, demonism, fantasticul negru - macabru, fabulosul popular în ipostaze romantice.
Eugen Simion în amplul său studiu despre Proza literară (1964). subliniind eforturile criticilor şi istoricilor literari de a recupera valorile prozei eminesciene apreciază că: "Relieful ei adevărat - vast şi înalt spiritual - a fost prea puţin cunoscut până la apariţia studiilor critice ale lui G.Călinescu după 1932, bogat ilustrate prin fragmente selectate din manuscris. A ieşit atunci la iveală un prozator surprinzător prin titanismul lui romantic, prin fantezia îndrăzneaţă, asociată reprezentărilor unei naturi meditative, neliniştite, obişnuite a cere abisurile şi orizonturile largi ale existenţei.
Fundamental lirică, proza lui Eminescu - luată în totalitatea ei - fixează nu numai un peisaj individualizat, inimitabil, ci şi o tipologie diferenţiată prin latura ei de dinamism şi înflăcărare, patriotică (s.n.). Dar afirmă criticul, M. Eminescu şi-a depăşit modelele "impunând o structură nouă şi un simbol neaşteptat chiar şi acolo unde elementele naraţiunii, în atingerea cu izvoare ilustre, nu anunţau mai mult decât un exerciţiu literara".
Nuvela Sărmanul Dionis ilustrează spiritul eminescian, concerntrând teme şi motive fundamentale din literatura romantică universală prezente în creaţiile lui: Hoffmann Adalb^a von Chamisso, Jean Paul Novalis, Th. Gautier, E. A. Poe.
G. Călinescu subliniază calitatea faustiană a nuvelei "fiindcă eroul recurge la o operaţie magică, întorcând filele astrologiei din şapte în şapte pagini (simbol numeric al facerii), spre a sili divinitatea să-i deschidă porţile Absolutului", G. Călinescu apreciază faptul că Eminescu "strânsese informaţii proprii, peste ceea ce se găsea oriunde în cărţile de istorie a gândirii".
T. Vianu subliniind valorile stilistice ale prozei eminesciene menţicnează faptul că poetul este mare artist în ceea ce priveşte zugrăvirea "vastelor perspective panoramice, a lucrurilor văzute de departe şi de sus" - cum este cazul descrierii pământului şi a peisajului lunar.
De asemenea, M. Eminescu inaugurează în literatura română proza filozofică şi'fantastică, este creatorul basmului cult şi al prozei de inspiraţie socială şi erotică