Eminescu - CEZARA - Caracterizarea cuplului Cezara și Ieronim

Personaje romantice, arhetipale - impreuna ilustreaza prototipuri ale perfectiunii adamice; personajele, principale, dinamice, sunt proiectii ale eului narator.

Modalitati de caracterizare:

- caracterizare directa a naratorului, portretul fizic realizat de catre partenerul de cuplu in structura antinomica, constructia cuplului in antiteza romantica, elemente de autocaracterizare.

- caracterizare indirecta: prin propriile ganduri, simtiri si actiuni, prin intermediul mediului emblematic in care traiesc personajele; prin monologul interior.

Ieronim si Cezara nu sunt individualitati, ci esente, prototipuri ale perfectiunii adamice. Eroi romantici, ei se afla la hotarul dintre real si ideal, destinul lor, care se confunda cu absolutul iubirii, fiind transpus din ordinea devenirii ist  orice in cea a sacrului reprezentat prin insula lui Euthanasius.

Dezvoltare narativa a unei idile, nuvela Cezara are o structura poematica (specifica prozei romantice), elementul liric putand fi identificat si in maniera de realizare a personajelor. Insuficient individualizate epic, personajele prin-cipale sunt proiectii ale eului narator, concretizari ale fascinatiei sale pentru tiparele mitice ale existentei, pentru armonia primordiala oglindita de arhetipuri. Ieronim si Cezara nu sunt individualitati, ci esente, prototipuri ale per-fectiunii adamice. Eroi romantici, ei se afla la hotarul dintre real si ideal, destinul lor, care se confunda cu absolutul iubirii, fiind transpus din ordinea devenirii istorice in cea a sacrului reprezentat prin insula lui Euthanasius.

In planul realist al actiunii, calugarul Ieronim - "ciudat amestec de vis si ratiune rece", in caracterizarea directa a naratorului -, renunta la calugarie, fiind, ca orice spirit romantic, atras de paradigmele eterne ale lumescului si nu de existenta ascetica.

Cerebral, nesubjugat instinctului, Ieronim porneste in iubire prin spiritualizarea simtirii. Pentru a putea iubi isi transfera, paradoxal, iubita in „icoana". El ii marturiseste Cezarei, in raspunsul la prima scrisoare a acesteia, ca are nevoie nu de prezenta ei carnala ci de absenta ei pentru a o iubi, nu de trairea sentimentului prin simturi ci de contemplarea lui mentala. Iubita e astfel desprinsa de forma trecatoare a trupului si, printr-un exercitiu al mintii, ridicata la imaginea eterna a Iubirii. Aceasta vointa de sublimare a iubirii, caracteristica pentru intaia treapta a experientei personajului, reverbereaza in ultima parte a nuvelei, cand dragostea protagonistilor se finalizeaza in ordine transcendenta. In limitele realitatii fenomenale, iubirea - „Visul" frumusetii - nu se poate implini. Aceasta se produce numai in planul transcendent reprezentat de insula lui Euthanasius, metafora-simbol semnificand iesirea din fenomenal si alteritate, intrarea intr-o alta dimensiune a fiintei, cea mitica (arhetipala).

Numai astfel putem explica, respectand coerenta structurii de simboluri a naratiunii, de ce, initial, „setea de amor" a Cezarei, „acea nemarginire de simturi contrazicatoare, turburi, desperate", se confrunta cu atitudinea de rezerva si amanare a lui Ieronim, cu melancolia lui „impersonala", cu neho-tararea si seninatatea lui „abstracta". Singura „magia insulei" va rezolva drama protagonistilor, detinand rolul decisiv in istoria pasiunii lor. Ieronim se va indragosti cu adevarat de Cezara numai dupa ce amandoi vor fi regasit nuditatea paradisiaca, in geografia mitica, nu reala, a insulei, departe de "cetate" (spatiul profan).

Opozitia romantica dintre protagonisti se coreleaza, in prima parte a nuvelei, cu structura antinomica a portretului fizic. Asocierea contrariilor angeli  c/demonic in portretizarea lui Ieronim este, de asemenea, in spiritul gandirii romantice care propune esente antitetice prezente in acelasi individ: „tanarul... pare un demon... frumos, serios, nepasator"', "cel mai frumos model de pictura... un inger de geniu, caci demonii sunt ingeri de geniu..." Perspectiva ii apartine Cezarei, respectiv pictorului Francesco.
In aceiasi termeni este portretizata Cezara: "par blond - bruma aurita" si „ochi de-un albastru intuneric", „demonica", perspectiva fiind a naratorului.

Armonizarea contrariilor in cele doua portrete reface, in structura de profunzime a textului, imaginea androginului, motiv fundamental al literaturii romantice: frumusetea feminina a lui Ieronim (care se lasa cucerit) si „agresivitatea" aproape virila a Cezarei (care provoaca si cucereste). La inceputul nuvelei, inversarea temporara a rolurilor si similitudinea portretelor fizice ale protagonistilor mascheaza, accentuand, conditia si statutul fiecaruia: virilitatea lui Ieronim si feminitatea Cezarei.

Daca pentru Ieronim iubirea se exprima prin spiritualizare, iubirea Cezarei este, din primul moment, revarsare a simturilor. Amestec paradoxal si tulburator de atitudini, de stari - inocenta si senzualitate, sfiosenie si indrazneala -, Cezara este vie si voluptuoasa, prezenta ce alerteaza instinctele lui Ieronim, impiedicandu-l s-o iubeasca. Vederea lui Ieronim pozandu-i pictorului Francesco ii desteapta eroinei senzatii si emotii a caror intensitate n-o poate controla: „era obosita de emotiune", „tremura ca varga", „avea toaleta dezorganizata, parul valvoi, ochii aprinsi, fata rosie ca sangele", „ochii plini de lacrimi si dorinta". Pasiunea ce ravaseste si consuma organic este o valenta a erosului romantic. Cealalta fateta a acestuia o descoperim in fuga de instinctualitate proprie lui Ieronim. Schimbul de scrisori din capitolul V, prologul iubirii dintre Ieronim si Cezara, demonstreaza aceasta dualitate. Femeia este imploratoare, patetica, dar si orgolioasa (constienta de frumusetea si tineretea ei, de vraja ei seducatoare), intuitiva si sentimentala, senzuala dar si sfioasa, supusa si totodata provocatoare, o alta „Floare albastra". Retorica sentimentului este pe masura, necenzurata: "Ah! Cum as topi gheata ochilor tai cu gura mea - iubite!" Barbatul este reticent fata de aceasta viziune asupra „fericirii". El este ganditorul sceptic, schopenhauerian, care vrea sa descopere valoarea eterna a frumusetii iubitei, imobilizata in „icoana", dezbracata de vocea ispititoare a speciei. "Aurul este o nenorocire si fericirea, ce mi-o oferi, venin".

Barbatul se simte un instrainat intr-o ordine existentiala organizata in jurul instinctului - „oarba vointa de a trai" a lui Schopenhauer - manifestat ca mecanica a destramarii si egoismului, dictata de principiul raului: „Mancare si reproducere, reproducere si mancare!..." El nu se vrea sclavul femeii care-i hraneste, prin chiar prezenta reala, instinctele: "Nu! nu ma voi face comediantul acelui rau care stapaneste lumea". Cenzurandu-si sever instinctele, eroul isi afirma, in aceasta etapa a relatiei lor, orgoliul singularitatii si vointa detasarii categorice de fenomenal a geniului.

Urmatoarea secventa de monolog poate fi considerata o definitie sui generis a starii apolinice, marca a masculinitatii de exceptie, dupa cum, prin contrast, feminitatea devine sinonima cu stare  a dionisiaca.
Masca statuara este aici metafora spiritului care se poate obiectiva. El cere, ca un alt Hyperion, femeii, impersonalizare si capacitatea de a depasi determinismul biologic; o transforma in imagine astrala - semn al mintii si al contemplatiei reci. De la inceputul relatiei lor, Ieronim si Cezara nu sunt individualitati ci doua esente / prototipuri morale, pentru ca in finalul nuvelei, in spatiul mitic al insulei paradisiace, sa dobandeasca valoare arhetipala.

Indepartarea iubirii ca prezenta carnala mijloceste familiarizarea cu imaginea iubitei adapostita in suflet. In capitolul VI, in a doua etapa a aventurii sale, Ieronim traieste tensiunea pendularii sufletesti intre recea contemplare a Ideii de frumusete, si tentatia de a experimenta latura terestra a erosului, de a se impartasi in iubire. Se sugereaza ca feminitatea este principiul armonizator al contrariilor.

De la trairea iubirii ca placere a simturilor la trairea iubirii in absolutul ei, cea de-a treia etapa a aventurii protagonistilor, trecerea nu e posibila decat prin abandonarea lumii fenomenale si reintegrarea in patria mitica. Evident centru al lumii, insula lui Euthanasius - „insula transcendenta", este un rai ascuns la care are acces numai cel chemat: purificat prin somn (ca Ieronim, care se refugiaza aici pentru a scapa de acuzatia de crima) sau purificat prin scufundare in apele marii (precum Cezara care, dupa moartea tatalui ei, paraseste si ea viata sociala). In spatiul insulei paradisiace se implineste, in sens mitic, iubirea celor doi protagonisti, dezbracati acum de formele existentei trecatoare, reintorsi la goliciunea originara - Adam si Eva in paradis.