Eliade - ROMANUL ADOLESCENTULUI MIOP - Comentariu

Romanul adolescentului miop este mai ales în prima parte un jurnal din viaţa de elev a scriitorului, care învaţă lecţia scrisului înserând amintiri în caiete şi încercând portrete ale colegilor de şcoală.

El are o atitudine autocritică: “Mai întâi eram cel mai leneş, mai neglijent şi mai răutăcios din clasă. Şi eram miop”. Rămâne corigent la franceză, germană şi română, scapă de corigenţa la matematică. Mansarda ca titlu al primului volum de Amintiri este locul unde şi-a petrecut adolescenţa, în casa din Strada Melodiei, lângă Piaţa Rosetti din Bucureşti. Era alcătuită din două odăiţe scunde cu “fierăstruici mărunte”, “cu o sobă de cărămidă nemaivăzută, fiindcă avea gura într-o odaie şi trupul în odaia cealaltă. A fost marele noroc al adolescenţei mele” va recunoaşte autorul. Aceste corigenţe la germană de trei ori, la matematică de două ori, la franceză şi română, crizele de adolescenţă, revolta împotriva manualelor şi împotriva lui însuşi, lipsa de voinţă, ironiile la adresa unor profesori, ideile juvenile, fragmentele de scrisori, vădesc dorinţa lui de a epata, de a-şi exprima orgoliul. Se reiau obsesiv dictoane ca cel de la oracolul din Delphi: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Neputinţele îl duc la gânduri de sinucidere fiindcă: “Sunt cel mai desăvîrşit leneş, măgar, neputincios, mincinos şi laş din România Mare!”. Ar vrea să scape de şcoală fugind cu un vapor de la Constanţa ca Panait Istrati pe care îl admiră.

Mansarda este locul cărţilor şi scrie: Călătorie în jurul bibliotecii mele. Îşi face vise, iluzii, participă la activitatea societăţii dramatice Muza, pun în scenă piese de teatru, scrie articole, ţine conferinţe. Instabilitatea psihică îl face să treacă brusc de la felul, în care se judecă pe sine, fiindcă este sentimental, visător, caraghios, la constatarea că are o voinţă absurdă, trainică, formidabilă, un suflet aspru, caută să-şi cultive îndrăzneala, trufia, ca: “să nu cunoască nimeni Dumnezeul pentru care lupt” (p. 148). Oscilează între ambiţia de a fi original, ascuns, voluntar, dar participă la dansuri, “flirturi cu dudui la ceaiuri”, “joacă la curse”, publică articole, se îmbracă la moda celor ce se cred “scriitori”. Aceste contradicţii sunt o febrilă căutare de sine: “Mă privesc. Privesc în mine. Atîtea trăsături străine, contradictorii...”

Sunt consemnate acumulările treptate ale mândriei, mâniei, lenei, lăcomiei, invidiei, a viciilor desfrânării, tutunului etc. De aceea frecventează bordeluri, mânia îi dă stări de insomnie, crize cardiace, un comportament dezechilibrat. Se revoltă împotriva lui Dumnezeu că l-a creat pe Papini înaintea lui, ceea ce îi provoacă invidia, trufia: “îmi voi scuipa râsul şi veninul asupra mulţimii”.

Apar primele frământări şi atitudini de disperat, fiindcă pierde examenul de bacalaureat şi trăieşte fără Dumnezeu: “Nu pot să mă gândesc la Biserică. Nu sunt un mistic şi nici nu sunt ateu satanic, cinic, disperat. Cum aş putea ajunge la Iisus?” (p. 205). Cu trecerea examenului de bacalaureat se încheie volumul întâi.

b) Romanul adolescentului miop poate avea trăsături de roman realist în partea a doua având ca subtitlu Gaudeamus, fiindcă urmăreşte evoluţia arivistului. De la Dinu Păturică din romanul Ciocoii vechi şi noi al lui Nicolae Filimon, care poartă călimări la brâu, la Rică Venturiano, 508 Caţavencu şi alţi eroi ai lui I.L. Caragiale, arivistul va cunoaşte faza de parvenit (p. 336) pe care o reprezintă Petre prietenul lui Mircea Eliade, când ambiţia devine patimă, aşa cum o va descrie autorul spre a ajunge la faza de nebunie (p. 337), pe care-şi propune s-o atingă ca ideal de viaţă (“Va trebui să se împlinească şi faptul” p. 338) şi o va trăi în final. Ca şi prietenul său Petre, Eliade este un “pătimaş orbit”, un împietrit lăuntric, un demonizat nu numai fiindcă trăieşte după dictonul: “Homo, humini lupus” şi recunoaşte: “Sunt o bestie, sunt o bestie” şi se bate cu frânghia până dă sângele ca un masochist. Criza lui este adâncă, de aceea mărturiseşte despre sine: “Nu pot să mă rog pentru că sunt diavolul!”.

Ca arivist Mircea Eliade îi înţelege comportamentul prietenului. “De ce m-aş fi supărat, dacă trebuia să treacă peste mine într-un anumit ceas la o răspântie?” (p. 335). Credinţa este ochiul sufletului. Lipsa ei este cauza orbirii lăuntrice. “Eu nu cred în Dumnezeu. De altfel gândesc că nu totdeauna creştinismul necesită credinţă. Creştinismul este o spiritualitate antimodernă, menită să călăuzească evoluţia omului către Dumnezeu prin răsturnarea valorilor lumeşti şi înscăunarea valorilor divine” (p. 285). De aceea discuţia din capitolul “Furtună la schit” relevă rădăcina eretică a gândirii lui Mircea Eliade, acuzaţie ce i-o aduce prietenul său: “Îţi accept învinuirea dumitale de protestantism, deşi îl simt, prin austeritatea şi sobrietatea lui, pur ortodox. Dar prefer să fiu protestant şi creştin decât ipocrit fiu al Bisericii. Până acum nu pot cunoaşte un creştinism viu decît personal” (p. 285). Se simt lecturile din autorii străini pătrunşi de erezia raţionalistă a lui Varlaam, care a generat Umanismul, Renaşterea, adică insurecţia păgânismului de tip aristotelic în gândirea teologică şi filosofică din apus exprimată prin Toma D’Aquino. De aceea acuzaţia, pe care i-o aduce prietenul său este la obiect: “eşti încă stăpânit de păgânism. Eroismul d-tale e păgân, cu toate renunţările pentru primatul spiritualităţii” (p. 287). Discuţia angajează întreaga activitate a lui Mircea Eliade de mai târziu, fiindcă studentul care asistă la discuţie îi spune adevărul, când îl aude vorbind despre atitudinea şi opţiunea lui de a fi erou: “Dar eşti păgân autentic în eroismul d-tale, pe care îl vrei realizat numai prin voinţă. Voinţa omenească atunci când nu e asimilată prin har voinţei divine, e prezumţie diavolească”. (p. 289). Acuzaţia pe care i-o aduc: “Eşti demoniac” (p. 289) va deveni o realitate prin trăirile de la sfârşitul jurnalului, dar mai ales, prin evoluţia sa când se minte pe el însuşi considerându-se moral, dar înlocuieşte smerenia cu trufia de a-şi ataca profesorii, de a-i dispreţui pe ceilalţi. El substituie curăţia cu desfrânarea prin bordeluri cu seducerea Nonorei şi a naivei Nişka. Înlocuieşte blândeţea cu mânia până la crize de demenţă, milostenia cu zgârcenia egoistului, care 509 nu vrea să dea celor din jur nimic, cumpătarea cu lăcomia de a fi mare, răbdarea cu explozii de furie, hărnicia cu lenea, aşa cum o mărturiseşte. Simţim permanent asupra lui atacul duhurilor rele dar în special al Akediei, care a făcut praf şi pulbere lumea creştină în occident. De aceea trufia de a fi erou: “Vorba toată trebuie să se frângă sub nebunia lui” (p. 291) îl duce la un comportament dezechilibrat, dar mai ales la comiterea păcatului împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă. De aceea nu are darul deosebirii duhurilor şi se va prăbuşi în prăpastia ereziior, aşa cum o va exprima în: Istoria ideilor şi credinţelor religioase, dar mai ales cum îşi va arunca eroul din Noaptea de Sânziene în prăpastie. Limitele de înţelegere ale lui Mircea Eliade apar pregnant, când utilizează termenii. Astfel cuvântul mistic îl asociază cu cel de teosof, de etică, de căutare a lui Dumnezeu. Misticul este cu ce L-a găsit pe Dumnezeu în sine, trăieşte stări de extaz, de comuniune, de ataraxie, are o viaţă lăuntrică atât de bogată, încât Mircea Eliade nici n-o poate bănui.

Dezumanizarea el şi-o exprimă deplin în raporturile cu Nonora, cu Nişka, pe care le iubeşte, dar îşi înăbuşă în suflet orice trăire, care l-ar putea aduce între oameni. Egoismul lui monstruos îl exprimă şi când formulează idei ca: “Eu înţeleg prea bine de ce trebuie să fiu împotriva Moldovei”, fiindcă venit cu alţi studenţi la Iaşi pentru congres simte apropierea de poezie, de suflet, de Nişka, de ortodoxie, de condiţia de om, pe care arivistul “dă Bucureşti”, alienatul, care distruge totul pentru trufia de a fi “mare”, trebuie să le sacrifice. Întors la Bucureşti se va izola de prieteni, de Nonora, de Nişka, de familie, având comportamentul unui bolnav psihic: “Simt cum mi se moaie vinele, cum mi se îngustează creierul, cum tocesc mereu şi prevăd totul” (p. 415). De aceea aşteaptă moartea cu cuţitul în mână, fiindcă a ajuns pe treapta a douăsprezecea a păcatului. Diagnosticul medicului chemat de familie este de “nebun” (p. 416). Viaţa celor fără Dumnezeu este nebunie.

Romanul adolescentului miop este de fapt rătăcirea drumului de către adolescent, exprimat deplin prin demolarea casei cu Mansarda, ca să se împlinească cuvântul despre cei blestemaţi: “Şi urma lui de pe pământ o va şterge”. Acest drum îl străbat toţi cei ce nu înţeleg dictonul teologului rus Florensky: “Între Preasfânta Treime şi gheena terţius non datur”. Ortodoxia este Calea, Adevărul şi Viaţa întru Preasfânta Treime. Acest lucru nu l-a înţeles Mircea Eliade, de aceea toată strădania lui este un drum ca o împlinire a parabolei orbului. Toţi oamenii trăiesc conştient sau inconştient, pe versetele Sfintei Evanghelii, doar că unii trăiesc versetele fericirilor şi cuvintele de mântuire, sfinţire, desăvârşire şi înfiere, iar alţii versetele vaiurilor şi parabolele prăbuşirii. Destinul tragic al intelectualului fără Dumnezeu este de fapt tema romanului său, iar ideea este că intelectualul adevărat este o conştiinţă a neamului său, un apostol al lui Dumnezeu.