Mircea Eliade a fost şi rămâne, în ciuda contestaţiilor de după 1989, alimentate de resentimente politicianiste, o personalitate mondială de prim ordin în ştiinţa miturilor şi istoria (filosofia) religiilor.
Cărţile lui ‑ Aspecte ale mitului, Sacrul şi profanul, Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului, Yoga, imoralitate şi libertate, Eterna reîntoarcere, Istoria credinţelor şi ideilor religioase şi altele, mai ales, Tratat de istoria religiilor, traduse în numeroase limbi, au reprezentat şi reprezintă puncte de referinţă într‑o disciplină de care se interesează majoritatea curentelor de idei contemporane: filozofia, psihanaliza, antropologia, critica literară etc., domenii care cercetează, fiecare din unghiuri diferite, miturile şi arhetipurile, reintrate şi altfel, prin intermediul ficţiunii, în spiritualitatea modernă, obsedată de ceea ce a pierdut: sentimentul sacrului. Calea urmată de Eliade este inversă celei cultivate de spiritul euhemerist al veacului, care demitizează existenţa şi expresiile ei arhaice, tinzând să descopere profanul în sacru. Preocuparea lui Eliade este să identifice „prezenţa miticului în experienţa umană”, de a dezvălui sacrul ascuns, ocultat în profan, în faptul banal al existenţei umane care a pierdut contactul cu miturile, cu religia. Redescoperirea funcţiilor mitului şi ale religiei de către omul modern şi creaţiile sale, ar însemna, după Eliade, recâştigarea „demnităţii metafizice” pe care a pierdut‑o[2].
Eliade şi‑a exprimat şi în creaţiile sale de ficţiune câteva dintre ideile metafizice, filosofice. S‑a afirmat încă de tânăr ca scriitor în perioada interbelică, la Bucureşti, fiind recunoscut şi declarat lider al generaţiei sale. Deşi a trăit, după al doilea război, departe de ţară, fiind profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago, Mircea Eliade a continuat să scrie, în limba română, nuvele de un fantastic dens, intelectualizat. Ca romancier se încadrează în curentul modernist, de influenţă gidiană (André Gide), prin notarea experienţelor directe, „autentice”, în naraţiuni subiective, de tip jurnal.
Nopţi la Serampore a apărut în 1940, la Bucureşti, împreună cu Secretul doctorului Honigberger, ambele nuvele fiind rodul întâlnirii autorului cu exotismul culturii indiene pe parcursul şederii lui la Calcutta, ca bursier, preocupat de orientalistică.
Concepţia scriitorului despre fantastic nu se abate prea mult de la teoria filosofului despre dialectica sacrului: miticul continuă să existe într‑o lume desacralizată, în gesturile cele mai banale ale indivizilor, aceştia neştiind că poartă cu sine tiparele, arhetipurile. După un moment originar al creaţiei, transcendentul se camuflează în lume (istorie), raportul dintre sacru şi profan fiind într‑un echilibru instabil: există epoci sacre şi epoci profane, cum este cea contemporană. Sacrul nu dispare niciodată din lume, este doar ocultat[3] de către profan. Rolul literaturii este să înregistreze manifestările (hierofaniile) sacrului, într‑o naraţiune care să redea faptele. Dar pe măsură ce sacrul (miticul, misterul, în termenii lui L. Blaga, al cărui continuator se recunoaşte însuşi Eliade) se dezvăluie, în aceeaşi măsură se şi ascunde. În termenii lui L. Blaga, creaţia (literatura) nu are a lămuri misterul ca atare, desfiinţându‑l, ci a îmbogăţi (adânci) misterul lumii.
Nopţi la Serampore (ca şi Secretul doctorului Honigberger, La ţigănci ş.a.) are ca temă fundamentală depăşirea spaţiului şi timpului, în tradiţia romantică, eminesciană (Sărmanul Dionis), pe care Eliade o continuă în liniile generale ale tipului de fantastic cultivat: fiecare nuvelă şi povestire se constituie în jurul unui sâmbure metafizic, experienţele aparent banale fiind scenarii profane ale unor experienţe arhetipale, mitice, fără ca indivizii care le întrupează să aibă şi conştiinţa participării la sacru ‑ situaţie întâlnită în aproape toate nuvelele cu subiecte plasate în spaţiul bucureştean (La ţigănci, Strada Mântuleasa ş.a.).
Trei europeni sunt supuşi unei operaţii magice de către profesorul Budge din Calcutta, adept al practicilor tantrice. Ei sunt martorii unui eveniment care s‑a petrecut în urmă cu 150 de ani. Consultat în privinţa întâmplării, înţeleptul Swami Shivananda de la o mânăstire din Himalaya, pentru a‑l convinge pe tânărul indianist european, îl face să retrăiască experienţa.
Naraţiunea are caracteristicile unei nuvele. În primul rând, se remarcă prezenţa unui singur fir epic, dezvoltat liniar, în sensul cronologic al desfăşurării întâmplărilor la care participă personajele.
Expoziţiunea. Naraţiunea începe cu precizarea cadrului spaţio‑temporal şi cu prezentarea protagoniştilor întâmplării: în India, la Calcutta şi în împrejurimile acesteia, la Serampore, cândva la începutul secolului al douăzecilea (între cele două războaie mondiale, în timpul bursei de studii orientale a autorului, ceea ce textul lasă să se înţeleagă doar, amănuntele fiind cunoscute din însemnările sale autobiografice). Personajele care trăiesc o experienţă comună sunt: naratorul (M. Eliade), Bogdanof, orientalist rus, şi Van Manen, orientalist olandez. Sunt invitaţi într‑o seară la Serampore de către profesorul Budge, unde acesta îşi avea locuinţa de vacanţă (bungalovul), pe malul drept al râului Hoogly, care uneşte Gangele de golful bengalic, într‑o zonă încă împădurită atunci. Budge le povesteşte celor trei cum l‑a zărit noaptea, la marginea pădurii, pe Suren Bose, profesor din Calcutta, renumit pentru conservatorismul său religios şi pentru iniţierea în tantra, practici oculte pe seama cărora circulau în India numeroase legende. Mai târziu, profesorul neagă că ar fi fost la Serampore. Într‑o seară însă, mergând cu maşina spre reşedinţa lui Budge, cei trei îl văd pe Bose mergând spre pădure.
Intriga apare când, după miezul nopţii, cei trei prieteni pornesc înapoi, spre Calcutta, şi se menţine vie pe tot parcursul desfăşurării întâmplării (acţiunii) propriu‑zise, menţinând tensiunea unui conflict cu totul aparte, în care se amestecă realul şi imaginarul, experienţa şi visul, istoria şi magia, raţionalul şi inefabilul (obscurul). La un moment dat, toţi trei au impresia că străbat locuri necunoscute, deşi nu exista un alt drum, pe care să se fi putut rătăci. Se întorc, încercând să afle locul de unde povestitorul şi‑a dat pentru prima oară seama că se aflau pe un drum greşit, dar nu izbutesc să determine nici un amănunt. Până să apuce să‑şi mărturisească mirarea, aud toţi, deodată, foarte aproape, un ţipăt ascuţit, de femeie care parcă era înjunghiată. Opresc îngroziţi şi au cu toţii sentimentul straniu al unei irealităţi împotriva căreia cugetul se apără prin impresia de realitate pe care o dă freamătul uşor al motorului. La câţiva zeci de metri în faţa lor, reizbucneşte ţipătul şi o chemare de ajutor, într‑un dialect bengalez uşor arhaic. Coboară cu toţii şi aleargă în direcţia în care se auzise ţipătul. Se afundă în pădure, având totuşi grijă să nu se depărteze prea mult, dar nu găsesc nimic şi nimeni nu răspunde apelului lor. Se naşte sentimentul că toţi au avut o halucinaţie colectivă, greu de admis, dar se hotărăsc să se întoarcă în şosea. Numai că maşina este de negăsit. Ei cred că şoferul a plecat, părăsindu‑i în pădure. Hotărăsc să se întoarcă la Budge, dar în aceeaşi clipă, zăresc un felinar care se depărta spre inima pădurii. Deşi părea stranie apariţia cuiva cu un felinar în inima junglei, toţi trei pornesc parcă fascinaţi în urmărirea lui, cu speranţa că vor găsi o locuinţă sau şoseaua pe care o rătăciseră. Însă, în pădure, lumina dispare, apoi, după o înaintarea anevoioasă, la întâmplare, zăresc o lumină tulbure, foarte diferită de cea a opaiţului după care alergaseră. Se apropie de marginea pădurii şi cred că lumina pe care o zăriseră era reflexul unei vetre de jăratic. Luminile se înmulţesc şi zăresc o casă cam ciudată, înconjurată de un zid cenuşiu. Van Manen este convins că a ajuns de partea cealaltă a ţinutului, spre miazănoapte, deşi porniseră spre sud, fără să poată înţelege cum de au putut rătăci până aci, într‑un timp atât de scurt ‑ li se părea că străbătuseră pădurea în doar câteva minute! Hotărăsc să ceară găzduire. În faţa porţii îi întâmpină un bătrân, nu prea surprins de o asemenea prezenţă la miezul nopţii. Acesta le spune cine este gazda: Nīlāmvara Dāsa…, nume care‑i pare cunoscut lui Bogdanof. Bătrânul îi primeşte şi îi pofteşte să aştepte pregătirea odăilor. Pare surd, deşi comunică. Totul pare un vis. Au sentimentul că timpul e suspendat şi trăiesc numai fragmente, „doar în anumite episoade”, că participă la ceva care nu se dezvăluie întru totul. Ca şi numele stăpânului, care zâmbeşte ca în vis, cu privirile rătăcite în gol, vorbirea lui, abia auzită, are ceva rustic şi arhaic, din alte timpuri. Alte detalii încep să atragă atenţia: greutatea cu care se mişca, tresăririle care‑i scuturau regulat trupul parcă cuprins de friguri, sticlirea ochilor, pumnii mereu încleştaţi…, toate dând senzaţia că era împins de o forţă nevăzută, fără de care ar fi rămas înţepenit şi zâmbind mut, precum statuile lui Budha! Casa părea destul de luminată, dar pustie pentru urechile lor, care nu percepeau niciun freamăt al vieţii, al curiozităţii, măcar a slugilor feminine, care ar fi trebuit să se arate surprinse şi agitate de o asemenea vizită neaşteptată.
Punctul culminant corespunde cu sfârşitul aventurii. Când Van Manen îl întreabă pe bătrân despre strigătul pe care îl auziseră, acesta îşi acoperă faţa cu palmele, gemând şi pomenind un nume: Lila! La încercarea de a afla cauza durerii, li se răspunde cu aceleaşi gemete îndurerate. La insistenţele lor, bătrânul ridică braţul şi cu voce şoptită le arată direcţia în care o pot zări. Nu zăresc decât o curte plină de umbre şi câţiva oameni cu turbane, care duc o năsălie de ramuri, şi atât. Hotărăsc să plece, ar vrea să‑şi ceară scuze pentru deranj, dar nu mai era nimeni în curte, bătrânul dispăruse şi el parcă înghiţit de pământ.
Deznodământul îi aruncă în şi mai mare perplexitate. Sleiţi de puteri, ajung în zori la vila de la Serampore, înţelegând că, totuşi, fuseseră foarte aproape de locul de unde plecaseră. Mai află, de la servitorii lui Van Manen, că şoferul nu fusese zărit plecând cu maşina toată noaptea şi că nici ei nu fuseseră zăriţi de către nimeni plecând din casă. Budge le spune a doua zi că în împrejurimi nu există nici arborii pe care îi pomenesc, şi nici vreo casă ascunsă în junglă. O încercare de a reface drumul este un eşec. De la un prieten al lui Budge (Chatterji), cei trei află că întâmplarea la care fuseseră martori se petrecuse în urmă cu o sută cincizeci de ani, că familia lui Nīlāmvara Dāsa se stinsese de mult iar domeniul şi locuinţa fuseseră nimicite. Crezând că au fost implicaţi în nişte practici oculte, cei trei şi Budge hotărăsc să păstreze tăcerea asupra celor petrecute şi să pună capăt întâlnirilor de la Serampore.
De fapt, naraţiunea are un final dublu, cum are şi nuvela fantastică Sărmanul Dionis, a lui Mihai Eminescu, cel de‑al doilea fiind un fel de epilog al întâmplării propriu‑zise.
Câteva luni mai târziu, într‑o mănăstire budistă din Himalaya, povestitorul îi relatează întâmplarea trăită lui Swami Shivananda (personaj real, amintit în notele de jurnal ale autorului), maestru spiritual, care studiase şi practicase şi el tehnicile tantra. Tânărul novice explică, lui însuşi şi maestrului, misterioasa întâmplare prin absorbirea, într‑un fel sau altul, în „zona sacră” creată de ritualul oficiat de Suren Bose în pădure şi proiectaţi în alt spaţiu şi timp. Dar nici astfel nu pot fi explicate coerent toate detaliile privind ieşirea lor din casă, drumul străbătut cu maşina (simbol al civilizaţiei contemporane, simbol reprezentat de tramvai în nuvela La ţigănci) şi cel făcut pe jos, reîntoarcerea la vilă, neimplicarea celorlalţi locatari. Tot ce văzuseră acolo, era de atunci, din secolul al XVIII‑lea: pădurea, între timp defrişată, arhitectura conacului, costumele bărbaţilor, cu turbane şi şalvari, cum nu se mai purtau în Bengal. Evenimentul la care au participat nu se prezenta însă integral: auziseră ţipetele Lilei, dar n‑au participat la uciderea ei şi nici la jalea casei. Convingerea lui este că nu au asistat la o repetare a evenimentului petrecut cu atâta vreme înainte, ci au „intervenit” în el, modificându‑i datele, fără să‑l poată împiedica. Deşi spectral, bătrânul părea că ar fi fost viu în momentul vizitei, că nu a fost asasinat împreună cu soţia, ci i‑a supravieţuit. Deci ei n‑au retrăit exact o întâmplare de demult, ci au fost martorii unui eveniment pe care însă „l‑au modificat”. Această logică este însă refuzată de logica însăşi, pentru că, spune naratorul‑povestitor, nu‑şi poate imagina şi gândi cum să participi, la modul acesta, la bătălia de la Waterloo văzând cum Napoleon iese biruitor…
Shivananda râde de acest raţionament, pentru simplul fapt că naratorul acordă realitate întâmplărilor, fie ele trecute, prezente şi viitoare, neînţelegând că lumea nu este reală, că totul este iluzoriu, un simplu joc de aparenţe. Neofitul crede totuşi că şi iluziile trebuie să asculte de anumite legi care le‑ar fi proprii. Shivananda afirmă că da, dar iluziile şi aparenţele se supun unor legi „numai pentru cel care crede în aceste legi”. Părând a nu fi convins de aceste argumente, novicele este apucat de braţ de către maestru şi invitat la o plimbare. O stare de febră şi de leşin îl cuprinde deodată. I se părea că se trezeşte în sud, într‑o noapte caldă şi umedă, tropicală. Ridicând cu teamă privirea din pământ, zăreşte în jur o pădure imensă, apoi jăraticul părăsit, casa lui Nīlāmvara… Nu poate rezista terorii unei noi experienţe, se smulge din braţul lui Shivananda şi, prăbuşit la picioarele acestuia, îl roagă să îl trezească. Apoi nu mai ştie ce a urmat. A doua zi se trezeşte târziu, contemplând apele blânde, limpezi, odihnitoare ale Gangelui.[4]
Personajele. Numărul mic de personaje este o altă caracteristică a naraţiunii nuvelistice: naratorul, Bogdanof, şi Van Manen, ca personaje, să le spunem, deocamdată, principale; profesorul Budge, Suren Bose şi, în final, Shivananda. Acestora li s‑ar mai putea adăuga personajele episodice: şoferul, servitorii din casa lui Budge. Dacă admitem că experienţa trăită este reală, mai rămân de adăugat personajele de la conacul lui Nīlāmvara, a căror poziţie în ierarhia personajelor este, în mod evident, ambiguă.
Deşi „eroul” naraţiunii pare a fi însuşi naratorul, adevăratul personaj al întâmplării este un personaj colectiv, constituit de grupul celor trei orientalişti, fiecare dintre ei conturând o mentalitate europeană, dar şi tot atâtea atitudini diferite faţă de o civilizaţie şi o cultură considerată exotică şi paradoxală în raport cu gândirea şi mentalitatea europeană. Cel mai în vârstă dintre ei, Bogdanof, orientalist rus, este un creştin pravoslavnic, ceea ce îl apropie de narator fiind doar identitatea credinţei: ortodoxia. Îi iubeşte pe musulmani şi are un profund dispreţ şi o puternică repulsie faţă de budişti. Este un om afirmat, celebru prin studiile publicate. El este, aşadar, creştinul răsăritean, dogmatic şi poate un pic fanatizat de contactul cu islamul, de care îl apropie, pesemne, amestecul de exces intelectual şi fanatism religios.
Van Manen, cel mai în vârstă, este un olandez simpatic, avid de studii tibetane, cu o aplecare secretă spre ocultism, dar care nu publicase aproape nimic, fiind din fire cam leneş. Este şi cel mai vorbăreţ, cunoscând mai bine ca oricare alt european lumea în care trăia. Este, cu alte cuvinte, occidentalul care aderă la modul de viaţă al Indiei budiste, fără a‑şi pierde identitatea europeană, Indie pe care o înţelege şi o iubeşte aşa cum este, adică în ciuda alterităţii pe care o ilustrează, sau poate tocmai de aceea.
Bogdanof se dovedeşte primul a fi un sceptic raţionalist, atunci când îşi exprimă impresia că toţi au avut halucinaţii când au auzit strigătul. Tot el propune întoarcerea pe jos la vila lui Budge, înainte de a pătrunde în pădure în urmărirea luminiţei.
Cel care trăieşte din plin emoţia acestei „aventuri” este naratorul, cu toate că şi el face efortul continuu de a înţelege ceva, rămânând însă mereu cu impresia stranie a unui vis din care nu izbutea să se trezească. Van Manen pare a fi cel mai stăpân pe sine, până în momentul în care ascultă vorbirea arhaică a lui Nīlāmwara şi observă privirile lui rătăcite. Bogdanof şi Van Manen sunt cei care hotărăsc plecarea.
Între aceştia doi, naratorul este cel mai prins în evenimente. Faptul că este şi cel mai tânăr poate sugera o influenţă a naraţiunilor fantastice de tip folcloric, în care adevăratul erou este totdeauna Prâslea, cel mai mic dintre cei trei feciori de împărat. În realitate, dacă acceptăm sugestiile basmului, împăratul este de data aceasta Occidentul, civilizaţia occidentală, care a pierdut contactul cu sacrul. Cei trei orientalişti sunt toţi copiii buni ai acestui Occident raţional, în grade diferite: unul, Van Manen, olandezul, cel mai mare şi deci mai occidental‑raţional, se detaşază uşor de propria cultură şi o adoptă pe cea indiană, poate pentru misterul ei, mister pe care lumea occidentală l‑a pierdut. Mijlociul, rusul Bogdanof, este occidentalul cel mai oriental, într‑o atitudine paradoxală de respingere a obiectului cercetării, pe care‑l desfiinţează de pe poziţii raţional‑dogmatice. Cel mic, naratorul, se află undeva la mijloc, dar tot occidental, trăind în mod mai dramatic paradoxul culturii indiene. Căutând să înţeleagă realitatea din dubla perspectivă a europeanului şi a indian(ist)ului, descoperă că esenţa acestei realităţi scapă oricărei încercări de explicare logică, că omul este o fiinţă amfibie, trăind deopotrivă în două lumi: una cognoscibilă, măsurabilă, interpretabilă raţional, şi alta revelată, incognoscibilă, imposibil de interpretat în cadrele logicii umane obişnuite. Experienţa pe care o trăieşte echivalează cu o iniţiere, fragmentară şi ea, în realitatea ultimă a lumii, care, potrivit învăţăturii brahmano‑budiste se dovedeşte ireală: totul, atât realitatea lumii vizibile, cât şi realitatea invizibilă, se revelează, în măsura în care se şi ascunde, numai fragmentar, niciodată pe deplin. Vizibilul şi invizibilul nu reprezintă decât două feţe ale aceluiaşi unic joc al umbrelor şi al iluziilor. Ca în Sărmanul Dionis, nuvelă în care personajul crede că legile supreme ale universului se află în sufletul, în credinţa noastră, personajul‑narator află în final acelaşi lucru de la Shivanami: „Iluziile şi aparenţele se supun la legile de care vorbeşti numai pentru cel care crede în aceste legi…” Este un crede în sens religios, nu raţional, ştiinţific, bazat pe dovadă şi argument. Şi adaugă Shivanami: „Dar se pare că Suren Bose, şi poate nu numai el, nu credea în „legile” care conduc universul de iluzii şi aparenţe…” Este, desigur, o aluzie la „necredinţa” novicelui însuşi, a naratorului şi a celorlalţi doi europeni. Aceasta ar fi cauza că ei nu au văzut decât frânturi din episodul petrecut în pădurea de la Serampore în urmă cu un secol şi jumătate. Celor care se străduiesc să‑şi reveleze lumea în mod raţional, realitatea nu le arată decât fragmente, ţăndări rupte din trunchiul pe care nu îl pot cuprinde şi nici înţelege.
Diferenţa este măsurabilă în modul cum evenimentul este retrăit în cele două momente ale aventurii. La prima experienţă, starea care îl cuprinde pe participant este una de halucinaţie, somnambulism şi vis, care îi creează teamă, dar nu şi groază. Cei trei participă la eveniment cu o curiozitate tipic raţională, vrând să „înţeleagă”, şi descoperă că nu pot înţelege nimic. Încercarea de a înţelege a posteriori ceea ce a putut să li se întâmple, eşuează şi ea. De aici şi hotărârea de a se ascunde în tăcerea ocrotitoare, pentru a nu se expune ironiilor şi batjocorii celorlalţi.
A doua oară, împreună cu Shivanami, care s‑a pătruns prin suferinţă şi asceză de adevărul în care crede, că lumea este o iluzie, pătrunderea în pădurea de la Serampore se face dintr‑o dată, fără rătăcirea, fără labirintul iniţierii profanului… Şocul este însă imens. Starea care îl cuprinde pe novice este una de febră, de leşin, de pierdere totală a sinelui conştient şi lucid, ca o abandonare totală în braţele iluziei. Este de fapt o experienţă tantrică, extatică. Atât de copleşitoare, încât neiniţiatul nu are curajul să o parcurgă până la capăt.
Acest leşin şi această groază au un dublu rol, menţinând naraţiunea în ambiguitatea ce caracterizează în mod decisiv fantasticul modern. În primul rând, ea este explicată mitic şi religios: este febra şi leşinul care însoţesc călătoriile şamanice, extatice, depăşirea sinelui propriu pentru a se contopi cu atman‑ul, cu sinele cosmic, universal, în care toate sunt una, totdeauna însoţite de acea horror tremens (groază cutremurătoare) a unei experienţe religioase totale.
În al doilea rând, leşinul are un rol narativ strategic. Fiind posibilă o explicaţie raţională a leşinului de care este cuprins personajul prin teama firească de orice experienţă magică în care este prins fără voia sa, experienţă pe care el nu o poate controla şi care îi poate provoca rău, autorul este „îndreptăţit” să oprească relatarea aici. În felul acesta se „şterge” o pistă, aceea care, în cazul că iniţiativa lui Shivanami ar fi mers până la capăt, ar fi transformat naraţiunea într‑una închisă, de tip fabulos, confirmând dubla realitate a lumii. Procedând astfel, naraţiunea rămâne una deschisă la orice interpretare, raţională, sau simbolică, nici una suficientă sau capabilă să o elimine pe cealaltă. Tocmai această ambiguitate a semnificaţiilor întreţine starea de incertitudine a cititorului şi asigură încadrarea naraţiunii în categoria nuvelei fantastice: în ordinea lumii cunoscute, inteligibile, s‑a strecurat o fisură; nişte oameni raţionali, care sunt obişnuiţi să trateze mitul şi religia (sacrul) ca pe simple evenimente culturale şi istorice, trăiesc, fără voia lor, o întâmplare stranie, care le tulbură existenţa confortabilă, de oameni civilizaţi, şi pe care zadarnic încearcă să şi‑o explice pe cale raţională. Aceeaşi incertitudine dictată de legile gândirii logice se va transmite şi cititorului, care, dincolo de plăcerea pur estetică, este constrâns să re‑gândească, fie şi pentru o clipă, raporturile lui cu realitatea. Sau să redescopere în felul acesta adevărata demnitate a mitului, care este şi propria lui demnitate metafizică, în termenii autorului însuşi.
Păstrând o serie de elemente reale (pe care le dezvăluie însemnările autobiografice despre personaje şi experienţele sale de viaţă din timpul studiilor la Calcutta sau în Himalaya), naraţiunea este un amestec de realitate şi ficţiune, scriitorul urmărind să dea cititorilor impresia autenticităţii faptelor, în spiritul literaturii epocii. Însă, chiar dacă subiectul este inventat, plăsmuirea lui face parte din biografia spirituală a autorului.
Naraţiunea de tip subiectiv, la persoana întâi, are darul de a spori tensiunea dramatică. Accentul cade nu pe acţiunea propriu‑zisă, ca în povestire (specie narativă cu care se aseamănă prin caracterul subiectiv), cititorul fiind interesat de ceea ce se întâmplă cu personajul. Acesta, personajul (personajele) nu are un caracter static, ci unul dinamic, evolutiv, naratorul urmărind modul în care se reflectă întâmplările trăite în sufletul şi în conştiinţa sa. La sfârşitul acţiunii, personajul s‑a transformat, cel puţin în sensul că perspectiva cunoaşterii lui, raţionalistă, europeană, demitizantă, a fost, fie şi temporar, suspendată, pusă între paranteze.
Dacă, în general, nuvela a tins, în perioada modernă, spre obiectivare, spre eliminarea sau atenuarea prezenţei naratorului, Nopţi la Serampore se apropie de sensul originar al termenului[5], prin noutatea, aspectul inedit, chiar senzaţional al întâmplării.
Pe de altă parte, ea se înscrie în tendinţa pe care nuvela o manifestă în perioada modernă, de obiectivare prin construcţia epică riguroasă, elaborată, materia epică fiind organizată, structurată în nouă capitole. Spaţiul şi timpul este şi el diversificat şi amplificat, ca în construcţiile romaneşti, spre deosebire de povestire, unde acestea sunt limitate. Dimensiunile ei sunt relativ mari, în raport cu povestirea, de care o mai deosebeşte, în mod esenţial, absenţa oralităţii stilului.