Delavrancea - HAGI TUDOSE - Comentariu

Nuvela Hagi Tudose, a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, este realistă.

Tema este viaţa socială românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea sau, altfel spus, penetrarea relaţiilor de producţie capitaliste în viaţa satelor şi oraşelor româneşti.

Ideea este că avariţia dezumanizează.

Subiectul este acumularea primitivă de capital. Hagi Tudose, eroul principal, reprezintă tipul omului căzut, în patima avariţiei. Ca şi Moş Goriot, Gobseck, Grandet, eroii lui Honoré de Balzac, Hagi Tudose este dezumanizat de bani, de ideea satanică de a strânge valori materiale ca o dezvoltare a conceptului de carpe diem într-un mod monstruos. Hagi Tudose intră, de tânăr, să lucreze într-un atelier de găitănărie, devine calfă, apoi asociat şi la urmă patron. Când este nevoit să închidă atelierul, fiindcă găitănăria nu mai mergea, el devine cămătar. Pentru a realiza acest drum, el învaţă să ducă o viaţă de privaţiuni, adică să se abţină de la consum şi să strângă bani: „Da’ vânturaţi banii în mâini şi veţi simţi ce răcoare ţine, când vă e cald şi ce cald, când vă e frig. E destul să te gândeşti ce poţi face cu banii, ca să şi guşti bucuria lucrului, pe care nu l-ai cumpărat.’’ Patima avariţiei devine atât de evidentă, încât i se aprind ochii, când vorbeşte de bani: „Ce lucru poate fi mai luminat, ca un jeratec de galbeni“. Ea va dezlocui în el toate gândurile, sentimentele, determinându-l să nu se căsătorească, fiindcă întreţinerea familiei înseamnă cheltuială. Devenit patron, simte o adevărată dragoste părintească faţă de prăvălie. Apoi avariţia va creşte monstruos: „Moartea să aibă coasă de aur, el şi-ar înfige amândouă mâinile în tăişul ei’’.

Hagi Tudose trăieşte spaima bogatului nemilostiv şi de aceea, pentru a se pune bine cu Dumnezeu, se duce în hagialâk, la locurile sfinte din Palestina, spre a deveni aghios — sfânt, sau în termen turc hagi. Drumul îl transformă într-un mijloc de câştig, vânzând lemn, despre care zice că e sfânt.

Avariţia îl determină să nu cumpere lemne pentru iarnă, să nu-i dea bani nepoatei sale Leana, pentru ca să-i facă mâncare. Se îmbolnăveşte şi, văzând că e gata să moară, dă un galben nepoatei, ca să-i facă o supă de găină şi să facă focul, adică să cumpere lemne. Când vrea să mănânce, petele de grăsime i se par aur şi ciorba are gust de aur: „Ciorba îi mirosise a aur“. De aceea se consideră un ucigaş, un tată care şi-a ucis copiii. Ţipă la nepoată să ducă ciorba înapoi şi lemnele, ca să-i aducă o parte din bani. El moare pe o grămadă de galbeni, îngrozit de spaimă că îi va pierde. La ceremonia de înmormântare, nepoata Leana a cheltuit o mulţime de bani. 284 Finalul este moralizator, deci clasicist, şi îl determină pe cititor să mediteze pe tema fortuna labilis.

b) Hagi Tudose este o nuvelă cu un accentuat caracter clasicist, pentru că avariţia este o trăsătură general-umană şi avarul este un personaj clasicist. Avariţia este o patimă satanică, care distruge sufletul. De aceea, căzut în această patimă, Hagi Tudose îi depăşeşte pe toţi avarii cunoscuţi în literatura universală: Moş Goriot, Grandet, Gobseck, Harpagon, prin felul în care restrânge la absolut consumul propriu, trăind din ce gusta, când trecea prin prăvălii şi se prefăcea că vrea să cumpere.

Suma enormă, de un milion, pe care o lasă, reprezintă un capital important. Dacă l-ar fi investit, ar fi obţinut un profit, dar patima lui are nevoie de prezenţa concretă a aurului. Banii sunt, pentru Hagi Tudose, copiii, familia. De aceea plânge cu hohote, considerându-se „ucigaş“, „nebun“, „nelegiuit“, fiindcă a dat nepoatei sale Leana un galben să-i cumpere lemne, să-i facă focul, ca să nu moară de frig, şi să-i cumpere o găină, ca să se mai întărească după boală. Avariţia dă o logică ciudată modului său de a gândi. Vrea să taie coada motanului, ca să nu se răcească casa, până intră pe uşă. Leana îl crede nebun, fiindcă îl găseşte trântit pe o grămadă de aur, îngropat în galbeni, „muşcă în vânt“, are „ochii ca nişte sticle reci“, îi spune să închidă ochii, fiindcă „ochii fură“. El nu vrea să împartă cu nimeni bucuria lui de a vedea aurul, de a-l pipăi.

Caracterul moralizator determină în cititor reacţia firească de a respinge acest fenomen de alienare socială, determinat de bani, de a respinge o societate, în care banul este considerat un criteriu de apreciere a valorii omului.

Elementele romantice sunt prezente în câteva momente ale nuvelei. Astfel avem momentul când la biserică epitropii discută despre iadul unde se duc avarii, ca să audă Hagi Tudose. Romantică este plecarea sa la Ierusalim, ca să se sfinţească moartea sa spectaculoasă pe grămada de galbeni. De asemeni concordanţa dintre natură şi trăirile eroului nuanţează romantic textul.

Structura realistă a nuvelei încorporează organic elementele clasiciste şi romantice. Barbu Ştefănescu Delavrancea este un prozator realist, de factură clasicistă, continuând pe Alexandru Odobescu şi Ioan Slavici. Stilul este realist, sobru, subtil, nuanţat, cu elemente dramatice şi poetice, când surprinde viaţa socială, comportamentul tipic al avarului.

Transfigurarea realităţii, prin patima avariţiei, este realizată cu mijloace poetice: „Se văzu topind, el, cu mâna lui, bulgări de aur, turnându-i în strachină şi sorbindu-i cu lingura.“ Este o subtilă asimilare, prin sinteză, a elementelor clasiciste şi romantice, în stilul viguros realist al autorului.