Trăsăturile prin care naraţiunea aceasta se încadrează în specia basmului sunt: prezenţa unui singur fir epic, numărul mic de personaje, prezenţa fantasticului de tip fabulos (dracii şi, se subînţelege, Dumnezeu), un scenariu iniţiatic bazat pe trecerea unor probe dificile, personajele ajutătoare, cifrele şi obiectele magice, triumful binelui, finalul fericit, formulele (de început şi de sfârşit) şi oralitatea.
Începutul este o formulă care concentrează şi expoziţiunea: „Erau odată într‑un sat doi fraţi…” tipică basmului, în sensul că timpul şi spaţiul sunt în mod deliberat vagi, nedeterminate, sugerând astfel caracterul universal valabil al faptelor şi personajelor.
Subiectul se ordonează pe o schemă tipică: o situaţie iniţială de echilibru (buna înţelegere dintre cei doi fraţi), ruperea echilibrului prin câteva fapte nesăbuite ale lui Dănilă, acţiunea reparatorie, marcată prin aventura aproape eroică, şi refacerea echilibrului iniţial.
Intriga primei părţi a acţiunii, izvorâtă din răutatea omenească, o constituie momentul în care fratele lui, gospodar cu stare, îl sfătuieşte pe Dănilă să‑şi vândă boii mari şi frumoşi şi să cumpere alţii mai mici şi un car. Dănilă porneşte cu boii spre târg. Întâlnind un om ce trăgea după el un car, dă boii şi ia carul. În loc să se întoarcă acasă, el continuă drumul spre târg. Obosit, întâlneşte pe un altul, care venea cu o capră de funie. Dă carul şi ia capra. Continuă drumul spre târg. Enervat de smuciturile caprei, când se întâlneşte cu unul ce venea ducând în braţe un gânsac, dă capra şi ia gâsca. Continuă drumul. Exasperat de ţipetele asurzitoare ale gânsacului, Dănilă îl „însoară”, dă gânsacul pe o pungă de piele, din acelea mari, de pus pe după gât. Abia acum se dezmeticeşte, „parcă dracul mi‑a luat minţile”, se căinează el. Aşadar, Dănilă pare a nu fi atât de prost, pe cât lasă să se înţeleagă faptele sale.
Dar se întoarce acasă şi povesteşte fratelui său cum s‑a ales cu o biată pungă în locul boilor. Îi dă fratelui punga şi îl roagă să‑i mai împrumute o dată carul, de data aceasta şi boii, ca să meargă în pădure după lemne, că n‑are nici de scânteie în vatră. Fratele îi dă carul şi boii. Dănilă ajunge în pădure, alege un copac şi trage carul lângă el, să cadă direct în car, taie copacul, acesta cade pe car şi pe boi. Este punctul culminant al primei părţi a naraţiunii. Deznodământul ei se constituie în relansare a acţiunii. Îşi dă seama ce a făcut şi se întoarce să ceară fratelui iapa, cu gândul să fugă în lume. Pe drum, dă cu toporul după un stol de lişiţe ce zburau pe deasupra unui heleşteu, gândind să prindă una, să o ducă fratelui său. Pierde astfel şi toporul. Îi spune fratelui că‑i trebuie iapa ca să mâne de‑a călare boii, să iasă cu carul din pădure, unde cică se făcuse mâzgă şi polei! Fratele îi dă iapa şi îi spune că mai bine s‑ar călugări, ca să nu mai supere şi să nu mai chinuiască pe nimeni.
De aici încolo, desfăşurarea acţiunii ia o întorsătură imprevizibilă. Dănilă trece pe acasă, ia o secure şi pleacă spre heleşteul din pădure, cu gând să caute toporul. Căutarea toporului devine motivul care leagă cele două părţi ale acţiunii între ele. Mergând aşa, îşi dă seama că bine a zis fratele său, şi se apucă să‑şi facă mânăstire în pajiştea de lângă heleşteu. Este ce‑a de‑a doua intrigă, care relansează conflictul şi deschide naraţiunea spre aventura fantastică. Ciopleşte crucea şi se apucă să aleagă copaci pentru construcţie. Atunci un drac iese din iaz şi‑i spune că locul le aparţine, să se potolească. Dănilă nu vrea să ştie de ei. Dracul dă fuga la Scaraoţchi şi‑i dă de ştire „despre omul lui Dumnezeu, cu năravul dracului”. Scaraoţchi trimite pe unul să‑i ducă lui Dănilă un burduf de bivol plin cu bani. Dănilă acceptă, pentru că‑i sunt mai dragi banii decât pustnicia, zice el. În timp ce chibzuia cum o să ducă el acasă aşa povară, Scaraoţchi ţine sfat în străfundul heleşteului şi hotărăşte să trimită pe unul de‑ai lui să îl provoace la întrecere, cu gândul că astfel îşi va recupera burduful cu banii.
Urmează probele. Bogat, Dănilă „prinsese acum la minte” şi îl păcăleşte pe drac, care se dovedeşte prost: aleargă iapa călărind‑o şi dracul, care o dusese în spinare, se cruceşte de felul cum o duce Dănilă. Pune pe Michiduţă să alerge după iepure, „copilul meu cel mai mic”, spune el, şi râde de dracul, de se prăpădeşte. Când vine vorba de trântă, îl pune să se lupte cu ursul, unchiul său bătrân de 1000 de ani. Dracul chiuie de trei ori de se cutremură pământul, iar ţăranul îl leagă la ochi, spunându‑i că, dacă va chiui el, îi vor sări ochii, va asurzi, şi îl păleşte de trei ori cu parul, de se sperie dracul şi dispare‑n heleşteu. Scaraoţchi trimite alt drac, pentru altă probă: cine aruncă mai sus buzduganul. Dănilă îl sperie, spunându‑i că el va arunca buzduganul în lună, la fraţii lui de pe lumea cealaltă, care au nevoie de fier ca să‑şi facă potcoave pentru cai. Dracul se teme, îşi ia buzduganul şi dispare. Scaraoţchi trimite altul, care propune să se întreacă în blesteme. Blesteamă dracul, şi lui Dănilă îi crapă un ochi, dar se ţine tare, nu se vaietă. Este cel de‑al doilea punct culminant, moment în care Dănilă suferă, îşi ispăşeşte vinovăţia, prostia, lipsa de înţelepciune. Deznodământul este fericit. Când îi vine rândul, spune că el ţine blestemele acasă, dacă vrea să le audă, dracul n‑are decât să ia burduful cu bani în spinare şi pe Dănilă pe deasupra. Familia lui Dănilă se sperie când vede un „bivol” zburând şi o ia la fugă. Dar copiii se întorc, la chemările lui Dănilă, cu „blăstămurile părinteşti! ragila şi peptenii de peptănat câlţi!” Scărmănat bine de copii, dracul o rupe la fugă. Iar Dănilă scapă de sărăcie şi se pune pe mâncat şi pe băut până la adânci bătrâneţe.
Basmul, aşa cum este el cel mai cunoscut, este o ilustrare a unui scenariu iniţiatic, un bildungsroman popular, ce are în centrul acţiunii un tânăr în formare, încheindu‑se cu intrarea în viaţa socială, a cărei expresie este căsătoria şi nunta fericită ‑ recunoaştere a calităţilor morale şi, totodată, răsplată a unor merite individuale în confruntarea cu forţele răului.
Aproape nimic din toate acestea nu apare în povestea lui Dănilă Prepeleac. Aceasta nu este un basm obişnuit, tipic pentru ceea ce numim îndeobşte basm. În primul rând, nu există propriu‑zis un erou, în sensul consacrat, Dănilă fiind mai degrabă un antierou, lipsit de orice trăsătură a eroismului, chiar şi în partea a doua, dacă ne luăm după aparenţe. În al doilea rând, structura epică nu respectă decât parţial „schema” narativă, tipică şi ea în basme. Lipseşte aşadar excelenţa de tip eroic, şi confruntarea dintre principiile opuse, binele şi răul. Povestea, deşi se încheie fericit, ca în basme, nu se mai sfârşeşte cu o nuntă, dar nu lipseşte răsplata, finalul fericit, caracteristic acestei specii.
Elemente ale basmului apar însă şi în povestea lui Dănilă. Locul împăratului este îndeplinit aici de fratele mai mare, gospodar bogat. Trocul, schimburile în natură pe care le face Dănilă, apare şi în basme tipice, doar că aici sunt anapoda. Ruperea echilibrului este reprezentată de aceste schimburi păguboase, de sfărâmarea carului şi uciderea boilor fratelui cel mare. Drumul spre târg este drumul „maturizării” lui Dănilă, al vindecării lui de naivitatea copilărească, paradoxală la un bărbat căsătorit, care are şi copii. Drumul în codru este parcurs, a doua oară, de un alt Dănilă, chibzuit şi înţelept. Iazul din mijlocul codrului este simbolul locului de trecere în tărâmul întunecat. Apare şi cifra magică: cei trei draci cu care se întrece Dănilă, echivalentul celor trei zmei din basmele tipice, şi cele şase probe, multiplu al lui trei. De asemenea, apar auxiliarii, animalele care, de data aceasta involuntar şi fără să aibă însuşiri supranaturale, îl ajută pe erou să izbândească: iapa, iepurele, ursul, „fraţii din lună”, copiii. Instrumentele magice sunt reprezentate de cele obişnuite, „ragila şi peptenii de peptănat câlţi”.
Semnificaţii simbolice. Povestea pare a veni din neolitic. Claude Levi‑Stauss[1] a consemnat o temă asemănătoare în jungla braziliană, la tribul bororo, temă pe care o numeşte a Cavalerului îndrăzneţ: „Singura lui avere constă într‑un bob de grâu, pe care prin viclenie reuşeşte să‑l schimbe pe un cocoş, cocoşul pe un porc, porcul pe un bou, boul pe un cadavru, iar cadavrul pe o prinţesă vie”. Tema apărea în strânsă legătură cu lumea morţilor, a adâncului, motiv de teamă pentru cei vii, în toate culturile tradiţionale, populare. Levi‑Strauss observă că „aici mortul devine obiect, nu subiect” (cum se întâmpla în general în credinţele tribului), nu un partener cu care se negociază, ci un instrument folosit într‑o speculaţie în care minciuna şi şiretlicul îşi au locul lor.”
Povestea lui Dănilă pare a fi o variantă comică, umoristică a acestei străvechi teme. Dănilă este un alt fel de „cavaler îndrăzneţ”. Schimburile pe care le face sunt păguboase, dar finalul povestirii ne reîntoarce la povestea neolitică. Lumea morţilor, lumea de dedesubt (inferos, „zeii de jos”, spuneau latinii) este aici reprezentată de dracii din străfundurile iazului. Înşelându‑i pe draci, Dănilă câştigă întrecerea cu lumea morţilor, de la care, potrivit lui Hipocrate, ne vine totul, hrană, sănătate, bogăţie.
Totul pare aici pe dos: eroul este, privit superficial, un umil prostănac, aparent nedreptăţit de fratele bogat, deşi mai degrabă el pare nedreptăţit de soartă, un om de prisos, nu foarte străin de „eroul” din Povestea unui om leneş. În general, folclorul abundă de povestiri pe seama prostiei omeneşti şi a altor păcate şi slăbiciuni morale. Oarecum mai norocos decât fratele său, care nu are copii, săracul Dănilă este tipul naivului, „omul lui Dumnezeu”, cum este caracterizat chiar de către un drac, dar cu nărav. Care este năravul lui Dănilă? Tentaţia îmbogăţirii. De ce schimbă Dănilă boii pe car? Avea nevoie de un car! Celălalt avea un car şi lui Dănilă i se păruse că mergea singur. Asta însemna că nu‑i mai trebuiau boii, să le mai ducă şi lor grija. Totul pare logic. Dănilă l‑a păcălit pe celălalt! Dar de ce mai continuă drumul spre târg, după ce se dezmeticeşte? Desigur că ceva îl îmboldea să continue. Porunca fratelui? Greu de spus. Dar ar fi fost mult prea greu să ajungă acolo trăgând carul după el. Aşa, cu o capră sau cu o gâscă mai treacă‑meargă. La târg, înţelegem că nu gândea să vândă gânsacul, ci umbla trela‑lela, căscând gura. Numai hărmălaia gâscanului îl determină să‑l vândă. Şi îl vinde pe o pungă, din cele mari, aşadar nu o pungă oarecare. Dănilă face acum un târg bun! Dar, se dezmeticeşte şi îşi dă seama că a făcut rău, pesemne că dracul i‑a luat minţile, spune el. Cel puţin la întoarcere, eliberat de toate poverile şi necazurile, va avea posibilitatea să mediteze la cele întâmplate. Dar de ce alege Dănilă, în schimbul frumuseţii de gânsac, tocmai o pungă? Alegerea pare fără niciun sens. Şi totuşi! Este de ajuns să ne gândim ce semnifică o pungă. E simplu: pungă înseamnă bani. Asta e! Dănilă nu visează car şi boi şi tot astfel de nevoi. Dănilă are, inconştient, tentaţii de boier, el vrea bani, vrea avere. Punga de la iarmaroc anticipează burduful, pungă şi el, din pielea unui bivol întreg. Pentru că punga de la târg e mică şi goală, o dăruieşte fratelui. Însă, prin gestul dăruirii, Dănilă îşi manifestă dispreţul lui înnăscut faţă de avere (simbolizată de pungă), generozitatea lui spontană, neumbrită de niciun egoism.
Semnificaţia naraţiunii este ilustrată de motivele centrale, străvechi: drumul şi probele. Drumul la târg nu a fost decât o anticipare a celei de‑a doua călătorii în pădure, prilej cu care Dănilă, după ultima ispravă copilărească, se dovedeşte un alt om. Păcălitul, naivul, săracul cu duhul, devine acum păcălitor şi reuşeşte să‑i facă de ruşine pe draci, care‑i luaseră minţile pe drumul târgului. Adâncind perspectiva simbolică a celor două călătorii, dăm peste semnificaţii noi. Drumul, călătoria, simbolizează ca în orice basm (în orice naraţiune), aventura cunoaşterii. La capătul fiecărui drum se află simboluri diferite. Târgul, iarmarocul simbolizează lumea obişnuită, comună, alergând după deşertăciuni, după bani, după bunuri materiale, o lume „îndrăcită”. Lui i se opune codrul, o entitate metafizică, simbolizând eternitatea, transcendenţa, retragerea din orizontul meschin al existenţei umane. Iată, deci că intenţia lui Dănilă de a pleca în lume, nu pe jos, ca un om prost, umil, ci călare, are tâlcul ei: în lume se poate călători pedestru, lipit cu tălpile de pământ, făcut una cu realitatea obişnuită. Aventura, adevărata cunoaştere presupune cavalerul, călăreţul semnificând posibilitatea atingerii unor ţinte îndepărtate, ca în basme. Heleşteul din pădure, crucea bătută în pajişte, simbolizează CENTRUL, înţeles ca aflare a sinelui propriu, a esenţei umane, care este transcendentă. Mânăstirea simbolizează, evident, transcendentul.
Personajul. Dănilă nu este, deşi pare, o întrupare laolaltă a celor două personaje pitoreşti din folclorul românesc: Tândală şi Păcală. Chiar şi atunci când face lucrurile anapoda, el rămâne simpatic, pentru că este o victimă. Simpatia aceasta izvorăşte şi din candoarea cu care rezolvă situaţiile, obişnuite, sau dificile. Sunt semnificative două momente. Primul, cel în care, proţăpit lângă car, se întreabă dacă el o fi Dănilă Prepeleac, sau n‑o fi el, ceea ce este un semn că Dănilă are o mare capacitate de autoiluzionare, pare a lua totul în joacă, precum copiii. Al doilea moment apare în final, când naratorul spune că îl lasă pe drac în grija copiilor, „că şi dracul fuge de dânşii”. Aşa cum fugiseră şi ceilalţi draci, speriaţi de Dănilă. Chiar întrecerile la care este provocat sunt tratate de către Dănilă ca o joacă de copii, după cum tot un joc de copil este şi ideea de a fugi în lume, dar călare pe iapă, sau de a‑şi face singur mânăstire.
Numele personajului este comic prin alcătuirea sa. Dănilă provine de la Dan (echivalentul slavon al grecescului doron, cu sensul „dar”, „dăruit”, ca în Bogdan, „de Dumnezeu dăruit”), fiind derivat cu sufixul augmentativ şi peiorativ „ilă” (ca în Setilă, Ochilă, Sarsailă etc.). Prepeleac este denumirea trunchiului de copac în jurul căruia se stivuieşte fânul în clăi, ceea ce ar însemna că Dănilă stă ca un lemn înfipt locului, ţintuit, un Moromete total inactiv şi leneş. În sens simbolic însă, şi prepeleacul marchează un Centru.
Nici faptul că îşi pierde un ochi, nu este lipsit de semnificaţie: diminuarea vederii în afară, este echivalentul simbolic al sporirii vederii interioare, al cunoaşterii de sine, deci al cuceririi înţelepciunii.
Care este înţelepciunea lui Dănilă? De ce tocmai el este omul lui Dumnezeu, care, desigur îl inspiră pe Dănilă şi le ia dracilor mintea, după ce aceştia i‑o luaseră pe a lui? Naivitatea, simplitatea, ingenuitatea lui de copil, paradoxală la un bărbat matur, sunt altceva decât simpla prostie. Dănilă nu mai apare, înţeles astfel, ca un leneş şi un prostănac, ci ca un om care dispreţuieşte bunurile lumeşti, expresie a egoismului care nutreşte răutatea omenească. Sărăcia lui capătă astfel o justificare, un sens mai înalt. Chiar şi schimburile pe care le face capătă un astfel de înţeles, mobilul acestora nefiind propria decizie, ci una sugerată de fratele bogat, al cărui mod de existenţă Dănilă nu‑l împărtăşeşte. Şi, nu‑i aşa? fratele bogat, cu nevasta lui rea, este omul dracului. Dănilă nu vrea o astfel de bunăstare, smulsă cu preţul pierderii inocenţei. Aşadar, Dănilă este inocentul, de aceea este el „omul lui Dumnezeu”. „Năravul dracului” este, în această lumină, năravul bogăţiei, al banilor, al averii, pe care îl are lumea, simbolizată de fratele mai mare şi de iarmaroc. Dănilă nu are acest nărav. Tocmai de aceea Dumnezeu îl alege pe el, dăruindu‑i copiii şi apoi bogăţia, de care ştie să se bucure, fără înverşunarea sporirii ei: va trăi în petrecere, bând şi mâncând, ceea ce în limbaj popular, simbolizează bucuria, pacea interioară, eliberarea de povara grijilor existenţei, posibilitatea de a gândi şi la altceva decât la ziua de mâine.
Originalitatea stilului. Caracterul cult al naraţiunii. Deşi respectă întru totul tiparul narativ al basmului popular, prin temă şi motive, prin semnificaţiile iniţiatice, prin aspectul formal, schematic (coordonate spaţio‑temporale de tip fabulos, formule de început şi de sfârşit, limbaj popular şi oral), Creangă este un autor original.
Creangă devine original prin abundenţa detaliilor specifice, prin insistenţa asupra aspectului particular, prin nuanţarea mişcărilor, a gesturilor, a vieţii sufleteşti, personajele ‑ în special eroul ‑ căpătând individualitate umană. Naratorul este atent la ceea ce este particular, la detaliul specific, la atmosferă, care nu constituie o trăsătură a basmului popular, unde naraţiunea se menţine cu precădere în direcţia epicului.
Naraţiunea este obiectivă, caracteristică basmelor. Originală este însă mânuirea dialogului, care nu se mai limitează, ca în basmul popular, la o simplă marcare a stilului indirect şi direct, ci, ca în teatru, capătă o funcţie dublă: dezvoltarea acţiunii şi caracterizarea personajelor, care trăiesc şi se individualizează prin limbaj. „Dănilă Prepeleac se poate juca aproape în întregime, intonaţia cuvintelor, gestul ghicit cu care sunt spuse, asta e totul”, scria G. Călinescu. Iar Tudor Vianu completa, remarcând o estompare a narativului prin folosirea abundentă a dialogului, ceea ce îi dă naratorului posibilitatea să intre în psihologia lor, să‑i lase să‑şi dezvăluie firea, „cum gândesc, cum simt, cum ezită şi cum se hotărăsc”.
Mai ales modul în care este tratat fantasticul distinge basmul lui Creangă de modelul popular. În primul rând, ponderea fantasticului de tip fabulos este restrânsă la prezenţa dracilor. Nici felul în care sunt tratate personajele nu este acelaşi ca în basmul popular, în care acestea sunt zugrăvite ori în alb, ori în negru (bunul, sau răul). Dănilă este un amestec de bine şi mai puţine bine, de lumină şi umbră, un personaj real, viu. Nici fratele lui nu este cu desăvârşire rău, şi nici măcar dracii nu mai apar aşa de negri şi de răi.
Pe scurt, se poate spune că fantasticul are, în basmul lui Creangă, ca trăsături distinctive tratarea realistă, prin umanizarea personajelor (chiar şi dracii apar aici cu trăsături omeneşti, precum naivitatea, prostia, frica, durerea), căruia îi surprinde o psihologie în devenire, şi prin localizarea într‑un timp şi spaţiu determinabile geografic şi istoric: gospodăriile ţărăneşti. Iar buricul pământului, prin care se face saltul în lumea fantastică este pe undeva pe aproape, trecerea făcându‑se imprevizibil şi fiind accesibilă doar celor care o merită cu adevărat.
Oralitatea este şi o trăsătură a modelului popular, dar ea devine notă de originalitate, prin măiestria cu care Creangă urmăreşte un efect studiat. Zicalele, proverbele constituie un material stilistic gata pregătit pentru efecte din cele mai bogate în mâna acestui autor care dovedeşte o deosebită erudiţie în materie, dar şi talentul de a‑l utiliza cu maximum de efect, cu o bogăţie care niciodată nu devine supărătoare: „Frate, frate, dar pita‑i pe bani!, „sângele apă nu se face”, „înghiţea noduri”, „Dă‑ţi, popă pintenii şi bate iapa cu călcâiele”, „a‑i mânca cânii din traistă”, etc.; rime şi asonanţe: „Nici nu‑i pasă de Năstasă; de Nichita, nici atâta”, „dur la deal, dur la vale”; interjecţii onomatopeice: „huştiuluc! în iaz”, „iaca”; lexic popular, regional: „cârceie”, hreapcă”, „a umfla” (a lua în spinare), „istalalt”, „şuguieşti”, „iè”; locuţiuni: „îşi ie tălpăşiţa” etc.
Oralitatea este întărită şi prin adresarea directă către un ascultător imaginar, către cititor: „Dracul, când n‑are ce face, ştiţi ce face…”.
O altă notă dominantă a stilului este umorul, caracteristic întregii sale opere, Creangă fiind o fire jovială, cu vervă, care ştie şi poate să stârnească veselia. Mijloacele prin care este realizat sunt diverse: ironia : „Tot un bou ş‑o belea” (ironie la adresa fratelui lui Dănilă, care munceşte din greu, dar ce folos, că şi‑a găsit necazul cu nevasta lui cea rea şi cu lipsa copiilor); exprimarea mucalită : „mărită capra”, „însoară gânsacul”; „Na‑ţi‑o frântă, că ţi‑am dres‑o”; când se întoarce acasă, merge direct la fratele lui „ca să‑i ducă bucurie”; unchiul său, ursul, are „999 de ani şi 52 de săptămâni”, ceea ce înseamnă 1000 de ani; „Să trăiţi, mârşăvia voastră!”, îl salută pe Scaraoţchi un drăcuşor; fraţii lui Dănilă de pe lumea cealaltă, umblă călare prin lună; numele proprii comice: Dănilă Prepeleac, Michiduţă.
În concluzie, Dănilă Prepeleac, operă de profundă inspiraţie şi rezonanţă folclorică, este o creaţie originală, prin modul personal, creator în care Creangă utilizează un material autentic folcloric. Creangă urmăreşte, chiar şi prin limbajul oral, anumite efecte scontate, întocmai ca un poet. Umorul este inconfundabil şi pentru a‑i reda întreaga savoare prin repovestire, opera ar trebui memorată. Opera lui Creangă trebuie citită, ca orice operă cultă. Caracterul cult rezidă, cum scria G. Călinescu, mai ales în această „fixitate a formei”, care sustrage basmul circulaţiei orale.