Intrat în conştiinţa literară ca autor comic, nu numai prin comediile, ci şi prin „momentele” şi schiţele sale, opera lui Caragiale ilustrează şi aspecte profunde ale vieţii, prin drama Năpasta, sau prin nuvelele tragice: Două loturi, În vreme de război, O făclie de Paşte. Alte naraţiuni abordează fantasticul, într‑o manieră originală, în care superstiţia este punctată de ironia fină: La hanul lui Mânjoală, La conac, Calu dracului, Kir Ianulea.
La hanul lui Mânjoală, „nuvelă foarte imitată în spiritul ei de prozatorii următori” (G. Călinescu), a fost publicată în Gazeta săteanului, 1898, retipărită în volumele Momente (1901) şi Nuvele, povestiri (1908). Călinescu o considera nuvelă. Manualele actuale o recomandă fie ca nuvelă, fie ca povestire. De povestire o apropie desfăşurarea acţiunii pe un singur fir epic, numărul restrâns de personaje, prezenţa unui personaj de excepţie.
Subiectul şi momentele lui.
Tema este dragostea sau, cu o sintagmă consacrată de C. Negruzzi, păcatele tinereţii. Naraţiunea debutează, ca în genul dramatic, direct cu începutul acţiunii: naratorul, pe drumul spre Popeştii‑de‑sus, se află la un sfert de ceas depărtare de hanul lui Mânjoală. Expoziţiunea, coordonatele spaţio‑temporale şi „eroul” acţiunii sunt, deşi aparent reale, vagi, indeterminate: cândva în tinereţea naratorului‑personaj, într‑o seară dintr‑o toamnă târzie (ca mai târziu, în Hanu Ancuţei, de Sadoveanu), la un han, pe drumul care duce, prin Hăculeşti, spre o localitate fictivă, fără îndoială. Naratorul rememorează o întâmplare din tinereţe. Întâmplările, aparent nesemnificative, banale, devin, pe măsură ce se desfăşoară acţiunea, pline de sugestii.
Intriga, momentul care declanşează conflictul narativ îl constituie fascinaţia hanului şi, mai ales, a hangiţei. Aflat în drum spre viitorul socru, polcovnicul Iordache, cu fata căruia urma să se logodească în acea seară, atras de luminile de la han şi de misterul care o învăluie pe hangiţă, cocoana Marghioala, naratorul se abate din drum, cu gând să dea calului grăunţe. Totul ia o întorsătură neaşteptată. Atras de farmecul şi frumuseţea hangiţei, viitorul ginerică întârzie mai mult. Între timp, afară se întunecase şi se pornise vijelia. Nu se sperie de vremea câinoasă, surd la îndemnurile hangiţei, pleacă la drum. Vântul îl îngheaţă, îl doare capul şi îl apucă fierbinţeala. Calul se‑mpleticeşte, apoi se poticneşte. Călăreţul zăreşte la câţiva paşi înainte un ied. Descalecă, îl ia şi îl aşază la oblânc, într‑o desagă, cu gând să‑l ducă polcovnicului. Calul se sperie şi o rupe la goană nebună, prin întuneric, până când se prăbuşeşte. Călăreţul constată că a mers în direcţia opusă celei dinspre Popeştii‑de‑sus: avea luna în faţă, iar el ar fi trebuit să meargă având luna în spate. Iedul dispare. Constată că se află pe o tarla de porumbi netăiaţi. Află de la Gheorghe, paznicul porumbiştii, că se află în spatele hanului lui Mânjoală. Acesta este punctul culminant al acţiunii.
Deznodământul întâmplării, înţelegem din cele relatate, fusese lung: întâmpinat de coana Marghioala în uşă, după ce zărise lumină la fereastra ei, de parcă femeia îl aştepta, călătorul rămâne mult timp la han şi ar mai fi rămas, dacă nu venea viitorul socru (care ţinea cu orice preţ să‑l „ginerească”) să‑l scoată cu mare tărăboi. De la acesta mai fugise în trei rânduri la han, până când polcovnicul pusese să fie legat şi dus la schit, să postească patruzeci de zile. Apoi s‑a însurat frumos.
Povestea are şi un epilog. Mai târziu, într‑o noapte senină de iarnă, la un borcan de vin, socrul şi ginerele află că hanul a pierit în flăcări, cu hangiţa „acum hârbuită de tot”. Şi i se cere să spună iară istorisirea.
Personajele sunt puţine: naratorul şi hangiţa (personaje principale), polcovnicul Iordache (personaj secundar), slujnica de la han, paznicul Gheorghe Nătruţ, un isprăvnicel (personaje episodice). La acestea se mai poate adăuga, dacă luăm în considerare presupoziţiile textului şi caracterul fantastic al unor întâmplări, motanul şi căpriţa, suspecte de a fi întruparea diavolului, auxiliar al frumoasei hangiţe. (Locul lui în ierarhia personajelor să‑l stabilească fiecare.)
Adevăratul erou al acestei naraţiuni este hangiţa. Caracterizarea ei se face direct, de către narator, prin ceea ce spune gura lumii despre ea, de către socrul naratorului, şi indirect, prin cele întâmplate, în trecut, sau în timpul acţiunii.
Femeia, foarte frumoasă, era văduvă. Atâta timp cât fusese măritată dusese hanul foarte greu, încât era să‑l piardă la moartea bărbatului. Dar a făcut ce‑a făcut, a plătit datoriile şi a început să prospere. Ceea ce da de bănuit, umblând vorba că ori a găsit o comoară, ori umblă cu farmece… Aşadar, încă de la început, ceva straniu, inexplicabil este pus pe seama ei. Hoţii se temeau de ea, după ce unii încercaseră să o prădeze: patru bărbaţi pătrunseseră în curtea hanului, unul dăduse să lovească uşa cu securea, dar căzuse mort. Fratele lui îşi pierduse graiul. Mutul îl luase pe mort în spinare, ajutat de ceilalţi. Când ieşeau din curtea hanului, de la fereastră a început să strige hangiţa, şi, ca din senin, apăruse „pomojnicul”, jandarmul. Rămăsese mutul cu fratele mort în cârcă. La anchetă, toţi ştiau că acesta vorbea, şi crezând că face pe mutu, l‑au bătut până l‑au smintit. Asta i‑a îngrozit pe hoţii care de atunci au ocolit hanul.
Prosperitatea hanului părea că s‑ar datora nu numai hărniciei, ci mai ales farmecului şi ospitalităţii gazdei, văduvă şi liberă. Totul la ea era frumos şi curat, ochii mai ales atrăgeau privirea ca un magnet. Iar mâncarea şi vinul erau dintre cele mai alese. Dar toate întâmplările, cele trecute şi cea trăită de narator, au în ele ceva misterios, straniu, alimentat şi din faima rea a hanurilor şi a răspântiilor, motiv de teamă şi superstiţie în universul cultural rural, tradiţional. De aici şi până la a fi socotită vrăjitoare nu era decât un pas. Pieirea ei în focul care a mistuit hanul pare o purificare: „A băgat‑o în jeratic pe matracuca”, spune socrul cu răutate prefăcută, pentru că, deşi este evaziv, lasă să se înţeleagă că i‑a cunoscut şi el „farmecele”, dar este convins că acestea veneau de la diavol. Pieirea ei în flăcări sugerează astfel şi prăbuşirea în iad, pentru că hangiţa se vânduse satanei.
În opoziţie cu Marghioala, naratorul, tânăr, flăcău la vârsta însurătoarei, pare, aşa cum este omul la vârsta aceasta, supus tentaţiilor pe care nu le poate ocoli, întrucât forţe mai presus decât el, diavoleşti, îl atrag, făcându‑l să rătăcească, pentru o clipă drumul. Noroc cu polcovnicul, care trecuse printr‑o asemenea încercare, cunoaşte leacul, mijlocul prin care naratorul se vindecă. Din perspectiva care acreditează superstiţia, personajul apare ca o victimă, prinsă în mrejele diavoleşti ale femeii.
Semnificaţii.
Real şi fantastic. Aventura pe care a trăit‑o personajul‑narator, pare a se datora unei duble influenţe: una reală, care ţine de farmecul personal, de frumuseţea femeii; alta supranaturală, explicabilă prin presupusa putere magică, vrăjitorească a Marghioalei. Odată cu pătrunderea în odaia hangiţei, încep să apară detalii, care, pe măsură ce acţiunea se desfăşoară, induc două posibile înţelesuri. Detaliile devin semnificative. Curăţenia sclipitoare încântă, dar musafirul, dând să se închine, constată că în odaie nu se află nicio icoană. Fac cari şi păduchi, spune femeia. Deci este o femeie curată, îşi spune el. Dar cititorului i se sugerează alte motive ale absenţei icoanelor. Sugestia este întărită atunci când, totuşi, făcându‑şi semnul crucii, se aude un „răcnet”: naratorul crede că a călcat pe coadă un cotoi bătrân, aflat sub masă. Marghioliţa se repede imediat şi deschide uşa, cotoiul dând buzna afară. Ca să nu‑l mai deranjeze pe oaspete. Sau ca să îl scape de puterea crucii! Apoi naratorul observă ochii fascinanţi ai hangiţei, „straşnici ochi”. Când este anunţat că s‑a pornit vreme rea, că se făcuse târziu (aproape de miezul nopţii, zece şi trei sferturi), merge singur la grajd după cal, apoi cere să plătească. Marghioala îi spune că va plăti când va trece înapoi. Ştia Marghioala, aşa cum ştia şi încotro merge, fără ca oaspetele să‑i fi spus, că va reveni curând, înainte de risipirea nopţii? Cel puţin aşa lasă să se înţeleagă cele ce au urmat. Femeia îi tot răsuceşte pe mână căciula. Apoi, i‑o dă. Înainte de despărţire, fascinat de „luminile” ei, îi spune „sărut ochii”, care‑i „sticleau grozav de ciudat”. Plecat prin noapte îşi face cruce şi aude în urmă bufnitura uşii şi un vaiet de cotoi. Poate coana Marghioala a dat cotoiul afară. Sau poate că l‑a trimis după drumeţ, să‑l întoarcă înapoi! Pe drum, îl apucă deodată durerea de cap, şi, deşi e frig de‑i îngheaţă oasele, tâmplele îi ard. Durerea îi trece când îşi ia căciula din cap, dar revine când îşi pune căciula! Îşi spune că probabil a băut cam mult. Sau, îşi spune cititorul, hangiţa i‑a făcut farmece când îi tot învârtea căciula. Apoi apare iedul. Se vede că s‑a rătăcit, sărmanul! Şi calul se poticnise, pentru că este şi el un suflet fricos. Eroul prinde iedul şi‑l pune într‑o desagă, la oblânc, ca să‑l ducă polcovnicului. Calul o rupe la fugă năuc, până cade, călăreţul priveşte ochii arzători ai căpriţei. Îi aminteşte de alţi ochi. Calul îl trânteşte şi o rupe la fugă peste câmp. L‑a apucat strechea, pesemne, zice călăreţul. Iedul fuge spre han. Iar cititorul rămâne cu impresia, alimentată de superstiţii, că iedul e dracul. Dând să intre în han, pe pragul uşii se împiedică de un ied, „tot acela”, „iedul gazdii mele”. Intră şi iedul în odaia cocoanei şi se duce să se culce sub pat. Femeia nu dormise. Patul era nedesfăcut. Naratorul nu ştie ce să spună, ştiuse cumva femeia că se‑ntoarce?... Cititorul rămâne cu impresia că ştiuse, că doar spusese că va plăti când se va întoarce. Părerea polcovnicului Iordache, că în fundul căciulii îi pusese farmece şi că iedul şi cotoiul erau totuna, este şi a cititorului, deşi naratorul, care observă detaliile acestea, lasă să se înţeleagă că nu ar crede în farmece şi vrăjitorie. El îşi aminteşte cu seninătate de cele întâmplate: „…dacă e aşa, polcovnice, atunci dracul te duce, se vede, şi la bune…”