Poezia Belșug este un imn de slavă închinat truditorilor pământului și totodată un cântec ce aduce a rugăciune.
Face parte din ciclul Cuvinte potrivite, apărut în 1927.
Arghezi este un militant al propășirii, în poeziile sale (Testament / Caligula / Plugule ) întâlnim reflecții asupra saltului calitativ de la o generație la alta, de la țăran la intelectual, pentru că producătorii bunurilor materiale sunt, în fond, simultan, și producătorii bunurilor spirituale.
O primă constatare este că, printr-un procedeu poetic specific lui Arghezi, titlul de Belșug nu corespunde întru totul conținutului celor cinci strofe. Belșug - înseamnă abundență, cantitate mare de bunuri materiale, prisos, lucruri despre care nu este vorba în această poezie. Rămâne evident, în lumina celor constatate anterior, că titlul se referă la bunurile spirituale pe care le implică munca omului de la țară, a plugarului. Faptul se poate constata din chiar prima strofă, o imagine rodiniană în cuvinte:
El singuratic, duce către cer
Brazda pornită-n țară, de la vatră.
Când îi privești împiedicați în fier.
Par, el de bronz, și vitele-i de piatră.
O trăsătură fundamentală a poeticii argheziene este constituirea plastică a imaginilor, spre deosebire de mulți poeți de dinainte de dânsul și dintre contemporani, care puneau accentul mai mult pe muzicalitate. „Spiritualizarea“ muncii țăranului este sugerată oarecum cu mijloacele picturii: brazda, pornită de la vatră, din prim-planul tabloului, urcă spre cer, adică spre linia orizontului și a adâncului perspectivei. În celelalte două versuri, contemplarea omului, a vitelor și a uneltei trezește imaginea unei statuarii grandioase, lucrată în piatră și bronz.
Evident, apropierea de artele picturii și sculpturii este un simplu procedeu de comparație în discutarea textului. Poet mare, Arghezi
rămâne unul dintre cei mai autentici artiști ai cuvântului și adâncimea, frumusețea odată cu ea, stă în măiestria limbajului, în încărcătura de noi și inedite semnificații acordate verbului.
Adverbul singuratic are înțelesuri multiple: singur, unic, neștiut de nimeni; substantivul vatră sugerează vechimea poporului și statornicia; verbul a împiedica, urmat de complementul în fier, duce gândul la munca istovitoare a unui condamnat. Există apoi o mare economie de mijloace sintactice, bazată pe pendularea egală a frazei, în fiecare distih, unde fiecare al doilea vers este construit prin enjambement: „El, singuratic, duce către cer/ Brazda“ — propoziție principală; invers, în distihul al doilea — acum în primul loc vine subordonata temporală: „Când îi privești împiedicați în fier“, urmată de principalele coordonate: „Par, el de bronz, și vitele-i de piatră“ (unde trebuie numaidecât observat că predicatul par servește de numitor comun pentru ambele propoziții, în vederea aceleiași economii și simetrii a strofei,
marcată fiind această simetrie prin alternarea rimei masculine cu cea feminină: cer — fier, vatră — piatră.)
În cea de-a doua strofă ne întâmpină enumerația: „Grâu, popușoi, săcară, mei și orz“ și constatarea categorică: „Nici o sămânță n-are să se piardă“. De belșug, în înțeles de abundență, iarăși nu poate fi vorba, și e clar de tot că enumerația semnifică din nou spiritualizarea. Că este așa o dovedește această extraordinară imagine, tipic argheziană, în care se sugerează comunicarea dintre terestru și astral:
Săcurea plugului când s-a întors.
Rămâne-o clipă-n soare ca să ardă.
De remarcat, tot aici, ușoarele abateri de la normele limbii literare prin dialectalismele săcară (în loc de secară), popușoi (în loc de păpușoi, eventual porumb) și săcurea (pentru securea), menite să sugereze vechimea îndeletnicirii agricole pe întreg teritoriul românesc. (De observat, încă, fenomenul prezenței vocalei ă, în loc de e, după consoanele dure — în exemple ca cele de mai sus — caracteristic graiului moldovean, transilvan, dar și oltean de nord, din ținutul Gorjului, locul de origine al părinților poetului.)
Strofa a treia poate servi de argument pentru a demonstra faptul că un mare poet, precum Arghezi, ivit în pragul secolului al XX-lea, a cărui primă jumătate o domina prin creația sa, nu poate fi clasificat printre sămănătoriști sau printre gândiriști, curente literare îndeajuns de influente, primul la momentul 1900, cel de-al doilea în perioada interbelică. Munca țăranului nu e deloc idilică; pământul se muncește greu. Strofa este, în consecință, dominată de adverbele-complemente de mod: ager, cu dușmănie, cu nădejde, rotund. În anume chip, această a treia strofă marchează punctul de vârf prin care trebuiau afirmate măreția și frumusețea muncii dure. Se poate observa, din punctul
de vedere al dispunerii accentelor prozodice, și o anume gradație întru cât privește primele silabe din fiecare dintre cele trei catrene: „El, sin-gu-ra-tic..., Grâu, po-pu-șoi... A-ger, o-țe-lul...“: ( ), troheii de început de strofă reliefând, rând pe rând, omul, obiectul muncii și unealta.
Dimpotrivă, iambii din capul celorlalte două catrene, mai potriviți stărilor pur lirice, fac trecerea spre spiritual, privind acum lucrurile pe ansamblul poeziei: „Din plo-pul ne-gru..., Eo tă-ce-re... ( ). Imagistica se bizuie pe aceeași putere de impresionare plastică: noaptea se desface lină din plopul negru, ca dintr-un caier, care este însă „urzit cu fire de lumină“ (pură abstracție impresionistă: nu mai suntem
în epoca lui Alecsandri, când plopul forma un element de pastel și atât: „Ca fantasme albe plopii, înșirați, se pierd în zare“):
Din plopul negru, răzimat în aer,
Noaptea, pe șesuri, se desface lină,
La nesfârșit, ca dintr-un vârf de caer,
Urzit cu fire de lumină.
Cea de-a patra strofă prepară atmosfera de mister prin care suntem introduși în final, final prin care se atinge maximum de spiritualizare:
E o tăcere de-nceput de leat.
Tu nu-ți întorci privirile-napoi.
Căci Dumnezeu, pășind apropiat,
Îi vezi lăsată umbra printre boi.
Cu aceasta, ne apropiem de ceea ce putem numi ideea de Providență în poezia lui Arghezi, uimirea poetică în fața marelui mister al existenței, pe care o aflăm în atâția din Psalmi, în Duhovnicească, Între două nopți etc. Atitudinea nu este deloc aceea a unui mistic, împăcat cu dogma creștină, cu sentimentul că existența divinității nu poate fi pusă la îndoială. Arghezi încerca o continuă îndoială, o neliniște, cum mărturisește într-unul din Psalmi:
Ca-n oglindirea unui drum de apă
Pari când a fi, pari când că nu mai ești;
Te-ntrezării în stele, printre pești,
Ca taurul sălbatec când s-adapă.
În finalul poeziei Belșug, poetul are sentimentul întrezăririi principiului divin, deloc în sens mistic, ci — asemeni romanticilor panteiști, mai complicat totuși, mai modern — în sfințenia muncii, a vieții diurne, în infinit de complicatele raporturi dintre lucruri. Sentimentul acesta al întrezăririi pentru o clipă se reflectă, de altminteri, și în chipul cum e constituit, în ultima frază, anacolutul, ca în vorbirea populară și ca în vechile scrieri: „Căci Dumnezeu, pășind apropiat, / Îi vezi lăsată umbra printre boi“.