Imaginea lumii prezentate in creatiile lui Gr. Alexandrescu e insotita si de o consemnare atenta a falsitatii si ridicolului societatii, autorul devenind un observator realist si critic al contemporaneitatii.
”Oglindele” se numără - alături de Boul și vițelul, Câinele și cățelul, Lupul moralist - printre capodoperele genului.
În acest text fabula politica se amplifica cu cea sociala si de caracter, fiind vizati de ironia autorului atat conducatorii abuzivi, cat si indivizii naivi, fericiti in ignoranta.
In incipitul fabulei:
"Am citit altadata, nu mai stiu in ce carte,
Ca intr-o tara mare, de aici nu departe,
Placuta frumusete trecea de uraciune:
Cati se-ntampla s-o aiba se socotea slutiti;
Iar frumosi de minune
Se socotea aceia ce era mai pociti",
autorul invoca sursele culturale ale povestirii propuse (acest fapt fiind pura conventie artistica) si expune problematica textului: incapacitatea lumii de a diferentia esenta de aparenta, valoarea de nonvaloare. Urmeaza apoi nucleul epic propriu-zis. intr-o tara nu prea indepartata "placuta frumusete trecea de uraciune", iar oglinzile erau interzise. Dupa multa vreme, o corabie incarcata cu oglinzi esueaza la tarm in timpul unei furtuni. Prin aceasta intamplare, locuitorii descopera oglinzile si isi vad adevaratul chip, "multi insa cu-ntristare." Dregatorii dau porunca sa se distruga aceste obiecte nefaste, insa:
"Multe se sfarmara, dar ascunsera multe
Acei care porunca nu vrura s-o asculte".
Ultimele doua versuri reprezinta morala fabulei:
"Si din vremea aceea toti oamenii frumosi
Arat cate-o oglinda acelor uraciosi".
Nedeterminarea spatio-temporala a intamplarilor confera fabulei un aer de legenda, sugerandu-se, in acelasi timp, ca prezinta aspecte etern valabile ale societatii. Acestui prim-plan realist i se substituie insa unul simbolic. Desi personajele fabulei nu sunt animale, dupa cum ne-am obisnuit, totusi alegoria ramane figura dominanta a textului, caci atitudinile si moravurile societatii sunt incifrate in simboluri. Motivul central al fabulei este oglinda, care, prin simbolistica sa (reflectare a adevarului, a constiintei, cunoastere de sine), devine un instrument de demascare a incapacitatii unor oameni de a-si analiza cu obiectivitate adevarata fire. in stransa legatura cu simbolistica oglinzii se afla si cea a apei, aceasta avand posibilitatea reflectarii; dar
"undele garlei ce curgea prin cetate
Era atat de negre s-atat de-ntunecate,
incat nu putea omul nici umbra a-si vedea",
deci aceasta si-a pierdut puterea de a proiecta "umbra", simbol al esentei fiintei umane.
In continuare, simbolurile se aglomereaza. Corabia ce esueaza evoca ideea de forta si securitate de-a lungul unei traversari dificile. Furtuna anunta sfarsitul si inceputul unor epoci istorice, iar marea semnifica dinamica vietii, loc al zamislirilor si transformarilor. Puse alaturi, simbolurile lumineaza adevarata semnificatie a textului. in aceasta societate condusa abuziv, in care valorile sunt inversate, iar sansa de a-ti vedea adevarata fire devine motiv de intristare, se simte febra unei miscari ce pune in circulatie idei noi si reasaza lucrurile in matca lor fireasca.
Modul predominant de expunere este naratiunea realizata la persoana a lll-a de catre un narator implicat afectiv in relatare. Prezenta lui in text e marcata prin formele verbale si pronominale de persoana I (am citit, nu stiu, mi, mine), de figurile de constructie (inversiunea "placuta frumusete") si semantice (epitetele "furtuna cumplita", "furtuna norocita"). Prin cele doua calificative atribuite furtunii, naratorul identifica doua mentalitatii divergente existente in epoca: cea a indivizilor inspaimantati de reorganizarea lumii in functie de adevaratele valori si cea a celor dornici de schimbare, atitudine pe care si-o si asuma:
"Sau ca sa zic mai bine, furtuna norocita,
Pricina de prefaceri, de un folos obstesc;
Si pentru-al obstei bine, o paguba oricare
Nu mi se pare mare".
Comicul necesar fabulei decurge din situatia prezentata (un simplu accident perturba oranduirea unei lumi) si din caracterele infatisate. in absenta dialogului care sa puna in miscare personajele, Alexandrescu a reusit sa intuiasca unele raporturi tipice, bazate pe opozitia dintre conducatorul abuziv si supusul naiv, sa demaste ipocrizia unora, incapabili sa-si accepte defectele. Aparenta detasare cu care isi urmareste autorul personajele intensifica aspectul comic al intamplarii.
Limbajul fabulei este simplu, inerent contextului, cu putine conotatii artistice. Sintaxa nu sufera dislocari majore, conditionate de anumite cerinte prozodice, propozitiile urmand parca fluxul firesc al exprimarii in proza. Meritul lui Alexandrescu rezida insa in realizarea circumstantelor tipice unei povestiri clasice, aceasta presupunand comunicarea cu un grup de ascultatori. Interactiunea dintre povestitor si receptor e simulata printr-o serie de procedee strecurate in text, prin care i se creeaza cititorului iluzia participarii la edificarea naratiunii, iar semnificatiile acesteia par rezultatul propriului rationament.