După cum reiese din nota care o însoțește, poezia a fost compusă la Cannes, în 20 martie 1870, publicată apoi în Convorbiri literare din 1 aprilie, același an.
În ciclul Pastelurilor, unde a fost inclusă, ”Bărăganul” ocupă un loc oarecum aparte, prin faptul că nu se inspiră din natura Mirceștilor, predilectă poetului. Alecsandri văzuse însă Bărăganul, măcar atunci când călătorise la Balta Albă și ochiul său de pastelist se lăsase furat de întinderea nesfârșitei stepe, aproape sălbatice.
Citadinul Alecsandri manifestă oroarea de gol în fața întinderilor nesfârșite. Pentru el Bărăganul este o „savană-ntinsă și cu sălbatic nume”.
Poetul are viziunea unui personaj îngrozitor: Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă zace în imensul Bărăgan, sub focul verii, adormită de horul greierilor. Ea nu se deșteaptă decât iarna, la suflarea crivățului.
Titlul poeziei este un substantiv cu sensul de:șes întins,stepă (baragă-țara lupilor).
Poezia,,Bărăganul” este un pastel, pentru că are caracteristicile acestui tip de specie a Genului Liric.
În primul rând “Bărăganul” este o creație lirică în care este descris un tablou din natură, un imens deșert în strălucirea soarelui, iar poetul îşi exprimă gândurile și sentimentele în mod direct.
Poetul privește,,câmpia lungă”, nesfârșită pierzându-se misterios în zarea tristă. Tabloul este dezolant: fără nicio,,casă” - urmă de viață, nici pădure-loc al naturii eterne, nici râu-simbolul vieții. Această enumerare accentuează lipsa vieții, izolarea unui spațiu lipsit de orice formă de viață, unde un,,biet”,nefericit călător rătăcit ar privi doar,,o pustietate goală sub arsița de soare”. Locul părăsit și neumblat se arată întunecat,sumbru cutreierat de,,vârtejuri”, coloane infinite de colb purtate de vânt. Poetul are viziunea unui personaj îngrozitor, sinistru asemenea unei fantome:,,Singuratatea”este ,,mută, sterilă, nepătrunsă” stăpânește în imensul Bărăgan, sub focul verii, adormită de cântecul greierilor. Nu se deșteaptă decât iarna, la suflarea pustietoare a crivățului. Adverbul,,acolo”repetat amplifică, prin repetiție, un tărâm al întunericului terestru,al somnului de veci al pământului unde floarea nu trăiește, umbra piere,toamna nu-și arată roadele, iar iarna străbate vijelioasă pustiul.
Pastelul lui Alecsandri, de această dată, este desenat în cărbune. Epitetele descriu un tablou dezolant, întunecat:,, iarba este mohorâtă, pământul negru, pustietatea goală, zarea tristă”.
Personificarea ,,Singurătății” este realizată prin trei adjective-epitete:,,mută, sterilă, nepătrunsă”,explică izolarea locului stăpânit de vântul pustiitor și umbra morții. Repetiția unor cuvinte,,nici,acolo” accentuează încremenirea solemnă a peisajului. Eul liric contemplativ își exprimă tristețea copleșitoare,descriind o natură plină de suferință exprimată prin intermediul imaginilor vizuale ca-ntr-un film numai cu umbre.
Versul cu măsura de 13-14 silabe,rima împerecheată,ritmul iambic conferă solemnitate, o muzicalitate lentă și sugerează un anumit interior al manifestării naturii eului liric.
Antepunerea epitetului determinant — frecventă în epocă la mulți scriitori — servește cu consecvență, și în acest pastel, accentuând impresia picturală, de încremenire solemnă a peisajului: „tristă zare”, „misterios dispare”, „bietul călător”, „negrul pământ”, „a sale mari vârtejuri”, „al grierilor hor”, „a iernei vijelie”, „pustiele câmpii”, „cu sălbatic nume”, „lung ocean”, „sprintenă română”, „lungi șiruri”, „tainic călător”, „dulce, glorioasă și mult strălucitoare... ziua”, „mândrul soare”, „tristă moarte”, „mult vesel... câmpul”, „vecinica-i tăcere”, „noua răpire”.
Nimeni până la Alecsandri și — s-ar putea spune — nici de la dânsul încoace n-a aplicat atât de consecvent și cu atât de remarcabile succese tehnica picturală în poezia de evocare a naturii, cu detașare clasică, de unde sugestia de liniște și „kief” la omul care se bucură de viață. La aceasta contribuie rotunjimea și echilibrul în compoziție, conturul net al imaginii, tras cu o mână sigură, de pictor.