Poetă, cunoscută și datorită faptului că a fost marea dragoste a lui Mihai Eminescu.
Veronica Micle s-a născut la 22 aprilie 1850 la Năsăud. Este fiica revoluționarului ardelean Ilie Câmpeanu, mort în luptele conduse de Avram Iancu în Transilvania. Mama ei, Ana, se stabilește la Iași.
La susținerea examenului pentru încheierea gimnaziului, la Școala Centrală de Fete din Iași, unde obține calificativul „eminent”, în 1863, este prezent în juriu, alături de Titu Maiorescu, și Ștefan Micle, viitorul rector al Universității ieşene. Acesta, îndrăgostit de Veronica, o cere în căsătorie, cu toate că diferența de vârstă dintre ei era de 30 de ani. Anul următor, la numai 14 ani, devine doamna Micle. Au avut împreună două fiice: Valeria şi Virginia Livia.
În 1869 Veronica Micle debutează în viața literară, dar se implică și în înființarea unei școli profesionale de fete şi în îndrumarea altor școli de fete din Iaşi.
În 1872 îl cunoaște pe Mihai Eminescu, la Viena, unde venise pentru a urma un tratament medical. Acesta părăsește Berlinul pentru Iaşi şi frecventează salonul literar patronat de ea, recitând poezii de amor scrise cu câteva ore înainte la Biblioteca Centrală, unde lucra ca bibliotecar. În același an, Veronica Micle debutează, cu două schițe romantice, Rendez-vous și Plimbarea de mai în Iaşi, sub pseudonimul „Corina”.
Din 1875, după îndepărtarea soţului său din fruntea Universităţii, familia locuieşte în incinta Şcolii de Arte şi Meserii, la conducerea căreia este numit Micle.
În timpul Războiului din 1877 – 1878 este soră de caritate şi face parte din Comitetul central pentru ajutorul ostașilor răniți. La moartea lui Ștefan Micle în 1879, Veronica a rămas văduvă și fără venituri. Ea a sosit la Bucureşti unde se află o lună şi jumătate alături de M.Eminescu; în paralel cu demersurile pentru obținerea unei pensii, cei doi fac planuri pentru căsătoria lor ce va rămâne doar un vis. Eșecul s-a datorat lipsei mijloacelor materiale care să le asigure un trai decent şi opoziției junimiștilor, în frunte cu Titu Maiorescu, care o detesta pe Veronica Micle.
Semnează, în revista „Columna lui Traian” și în „Convorbiri literare” versuri scrise sub influența liricii eminesciene. A mai colaborat şi cu revistele „Familia”, „Revista Nouă”, „Literatorul”, „Universul literar” şi „Revista literară”.
Volumul de poezii apărut în 1887 cuprindea, pe lângă piese originale, prelucrări după Théophile Gautier şi Alphonse de Lamartine. Lucrările ei nu au stârnit ecoul așteptat în rândul criticilor, Barbu Ştefănescu-Delavrancea considerând-o un „poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemarea de a spune ceva pe lume”, iar George Călinescu „superficială” și „frivolă”.
Pe 15 iunie 1889, Mihai Eminescu, grav bolnav, moare. Răpusă de tristețe, Veronica Micle se retrage la Mănăstirea Văratec unde, după 49 de zile, la 3 august, își pune capăt zilelor înghițind un flacon cu arsenic. A fost înmormântată în curtea bisericii „Sf. Ioan” din Văratec.