Petre Leșcenco a fost un cântăreț de muzică ușoară din perioada interbelică.
Crâmpeie din istoria Basarabiei
Viața Basarabiei e plină de mister. Urmele istorice au fost șterse cu desăvărșire de eliberatorii sovietici, nu arareori cu exces de zel. Nu e doar vorba de urmele românismului în teritoriul dintre Nistru și Prut, la fel e și cazul rușilor, supușilor țarului în cadrul Imperiului Rus din acea perioadă, existența căruia întretaie cursul istoric al meleagurilor noastre. Tot ce a rămas, inclusiv pe aceste pământuri, trebuia să scoată alte chipuri în evidență - cunoscutul homo sovieticus, nicidecum oameni vii ce au dat culoare vremurilor apuse.
Este și cazul unui mare artist, ce a copilărit și s-a format la Chișinău, care a dus faima Basarabiei departe în lume - Petre Leșcenco.
Mai jos, propunem atenției Dvs. crâmpeie din viața sa - depoptrivă fascinantă și zbuciumată.
Ecranizarea "Petre Leşcenco. Tot ce-a fost..."
Spre deliciul telespectatorilor, producătorii postului de televiziune ucrainesc INTER, au turnat un film artiscic "Пётр Лещенко. Всё, что было…" (Petre Leşcenco. Tot ce-a fost...). Lucrarea e în limba rusă, distribuția fiind compusă din prim-stelele cinematografiei ruseși așa ca : Constantin Habenschi (Константин Хабенский), Ivan Stebunov (Иван Стебунов). În peliculă îl veți recunoaște pe actorul de origine basarabeană Sergiu Bîzgu - în rolul impresarului lui Petre.
Copii ale peliculei se găsesc liber în internet. Puteți privi serialul - aici:
O viață de artist ... așa cum a fost
Copilăria la Chișinău
Petre Leșcenco s-a născut la 2 iunie 1898 în s.Isaevo, reg. Odesa (Ucraina). În 1909 familia, dinte care mama, tatăl vitreg, și Petre, se mută la Chișinău. Aici învață cântul la școala eparhială. Îndrăgind muzica, sinestătător învață chitara și acordeonul.
Împlinind 17 ani, în 1915, Petre se înscrie la școala de ofițeri din Chișinău Peste un an e trimis pe front ca subofiţer. Revoluția din 1917 îl prinde rănit într-un spital. Participă la Războiul Civil Rus de partea forțelor contrarevoluționare, ca ofițer din regimentul Cazacilor din Kuban. După înfrângerea armatei albe este evacuat din Crimeea și se refugiază în insula Rhodos unde se familiarizează cu muzica țigănească.
Familia sa rămâne la Chișinău. În 1917 se naște sora Valentina, iar în 1920 a doua soră Ecaterina.
La Chișinău cântă la chitară în pauzele dintre spectalolele cinematografelor “Orpheum” și “Suzana”. Începe a fi recunoscut, făcând numeroase turnee prin Basarabia.
Cucerind Europa ...
În 1925 Petre Leșcenco pleacă la Paris, unde apare într-un spectacol, cântând la balalaică. Apoi, îmbrăcat într-o haină de cerchez dansează o lezghinka cu un pumnal în dinți, pe care, în cele din urmă îl înfigea în podea. Numărul a avut un succes remarcabil. Dorind să-și îmbunătățească tehnica de dans, se încrie la școala de balet a balerinei Vera Trefilova, fostă solistă a Teatrului Mariinski. Aici o cunoaște pe Zinaida Zakit, o dansatoare letonă din Riga, cu care formează un cuplu.
În 1932, soții Leșcenco se reîntorc pentru ultima oară la Chișinău unde dau două reprezentații.
La București ...
Apoi se mută împreună cu părinții și surorile la București. În 1935 Petre deschide un nou restaurant de lux, “La Leșcenco”, pe Calea Victoriei. Restaurantul este frecventat atât de persoanele de vază din emigrația rusă cât și de elita societății din București. În restaurant cânta o orchestră mare și dansau cele două surori a lui, Valentina și Ecaterina, pe care le instruise Zinaida Zakit. Totuși partea importantă a spectacolului o constituia programul lui Petre Leșcenco. Dintre sărbătoririle care au avut loc la acest restaurant, merită o mențiune specială dineul dat la 7 februarie 1937 în cinstea lui Feodor Șaliapin, cu prilejul vizitei acestuia la București.
În octombrie 1941, Petre a primit ordin de concentrare, urmând să se prezinte la Regimentul 16 Infanterie din Fălticeni. Considerându-se de naționalitate rus, nu voia să lupte împotriva conaționalilor săi și se sustrage, continuând să concerteze. Se prezintă la Fălticeni abia după trei convocări, fiind judecat de un tribunal militar pentru dezertare. Fiind artist, i s-a aprobat mobilizarea, cu avertizarea că, în cazul unui nou ordin de concentrare, neprezentarea avea să aibe urmări mult mai severe.
În decembrie 1941, după cucerirea Odesei de către trupele române. Viktor Seliavin, directorul operei din Odesa îl invită pe Leșcenco să dea o serie de concerte. Deși toate biletele fuseseră vândute, Leșcenco și-a amânat vizita, fiindu-i teamă că va fi din nou concentrat. În martie 1942, el a primit însă permisiunea de la Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei să-și efectueze turneul, sosind la Odesa în aprilie același an. La cererea autorităților române, concertele sale trebuiau să cuprindă și melodii interpretate în limba română. În această perioadă o cunoaște pe Vera, ultima soție.
După intrarea trupelor sovietice în București, la 31 august 1944, Petre Leșcenco începe să dea concerte pentru trupele sovietice. Primele reprezentații au fost primire cu multă răceală, fapt care l-a mâhnit profund pe artist. Activiștii politici dăduseră instrucțiuni clare că Leșcenco nu trebuie să fie aplaudat. Atmosfera s-a schimbat după ce la concertele lui Leșcenco au participat mareșalii Gheorghi Jukov și Ivan Konev, care au fost foarte impresionați de evoluări. Totodată discurile cu cântecele lui erau cumpărate în număr mare de ofițerii Armatei Roșii care se aflau în România. Leșcenco ajunge să fie protejatul generalului Vladimir Ivanovici Burenin, comandatul garnizoanei din București a armatei sovietice. În decurs de trei ani, el a dă peste o sută de concerte, în teatre, cazărmi sau spitale. E nevoit să renunțe la tangourile și foxtroturile care îi asiguraseră faima, începe să cânte mai mult romanțe și folclor rusesc, în marea lor majoritate cântece triste.
Din 1948 Petre Leșcenco a cântat în diferite restaurante și cinematografe din București, uneori împreună cu soția sa Vera. Dădea reprezentații în diferite teatre de revistă, inclusiv din provincie. Totuși, în perioada ocupației sovietice, publicul românesc aprecia mai puțin spectacolele cu muzică rusească. Cu toate că mulți dintre prietenii lor reușiseră să plece din România, Petre Leșcenco a refuzat categoric să urmeze sfaturile prietenilor și să fugă în occident.
Familia Leșcenco și Puterea Sovietică
Situația familiei Leșcenco devenea periculoasă: soției sale i se retrăsese cetățenia română și era considerată rezidentă străină în România. Trăind în URSS, Vera își dădea bine seama de pericolul în care se afla, dar nu concepea posibilitatea de a pleca singură, fără Petre. Artistul nu concepea a se stabili în Uniunea Sovietică, ulterior, însă, se răzgândise. Evenimentele s-au precipitat după ce, în mod neașteptat, Petre Leșcenco, considerându-se de naționalitate rusă, i-a scris lui Stalin solicitând să i se aprobe cetățenia sovietică și dreptul de a se întoace în URSS. Motivația acestui demers este greu de înțeles, știind că în Uniunea Sovietică Vera urma a fi considerată drept trădătoare.
În martie 1951 primește un răspuns favorabil cererii de repatriere. La câteva zile, după terminarea unui concert la Brașov, pe 26 martie 1951, e arestat de organele de securitate, la cererea autorităților sovietice. Vera Leșcenco primse și ea în acea perioadă înștiințarea că permisul ei de ședere în România expiră la 31 decembrie aceluiași an.
Îmn aceste momente de cumpănă, Vera își amintește de generalul Burenin, care era mai mult de un admirator al lui Petre Leșcenco și care fusese oaspetele lor de multe ori. Ea pleacă la Burenin împreună cu Valentina, sora lui Petre. Generalul le-a primit cu multă amabilitate, a părut surprins de vestea arestării și le-a asigurat că se va interesa și va luat toate măsurile pentru eliberarea acestuia, promițând că le va informa telefonic. Însă fără de a primi vre-o dată telefonul promis, a constatat că arestarea lui Petre Leșcenco fusese posibilă doar prin cooperarea totală a autorităților sovietice.
Sperând că Petre Leșcenco va fi în curând eliberat, ea a încheiat un contract să cânte la restaurantul "Mon Jardin" din Calea Dorobanți, București, unde concerta o orchestră de muzicieni basarabeni, ignorând sfaturile de a părisi capitala.
După arestare, Petre Leșcenco a fost ținut într-o închisoare la București, apoi a fost trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră. După nouă luni, Vera a reușit să obțină permisiunea de a-l vedea la vorbitor. A fost ultima dată când cei doi s-au mai văzut.
La scurt timp a fost arestată și Vera Leșcenco, urmează exilarea în Uniunea Sovietică și, la 5 august 1952, tribunalul din Dnepropetrovsk a condamnat-o la moarte pentru trădare și pentru căsătoria cu un cetățean străin fără permisiunea autorităților sovietice. Ulterior pedeapsa e comutată la douăzeci și cinci ani de închisoare. A fost deținută în lagărul Ivdellag din apropiere de or. Ivdel, reg. Sverdlovsk, la 525 km nord de Ekaterinburg. După moatrea dictatorului Stalin, Vera Leșcenco a fost eliberată la 12 iulie 1954.
Petre Leșcenco a murit la 16 iulie 1954 în spitalul penitenciar din Târgu Ocna. Circulă multe versiuni referitoare la moartea sa: otrăvirea, ulcer stomacal perforat, bătaia până la moarte pentru refuzul de a cânta pentru gardieni, etc. Ca la mulți alți "inamici ai poporului" ("враги норода"), locul său de înhumare nu este cunoscut.
Vera Leșcenco a încercat zadarnic timp de mulți ani să afle măcar ceva despre soarta soțului. A aflat doar că a murit, fără alte detalii. Nici după răsturnarea regimului comunist din 1989, autoritățile române nu i-au furnizat alte detalii. Toată viața a trăit cu amintirea celor 8 ani cât fusese măritată cu Petre, înainte de a fi arestat. În 2009 a reușit să publice un volum despre Petre Leșcenco, la scurt timp se stinge și ea.