Biografie George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, jud. Bistrița-Năsăud, azi George Coșbuc - m. 9 mai 1918, București) a fost primul mare poet dat românilor de Transilvania, fiind membru titular al Academiei Romane din anul 1916.
Poetul este al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc si al Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu. Copilăria și-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărășia basmelor povestite de mama sa.
Primele noțiuni despre învățătură le primește de la țăranul Ion Gurita, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coșbuc auzise "ca știe povesti". De la bătrânul diac Tanasuca Mocodean, Coșbuc învață a citi încă de la vârsta de cinci ani.
Și-a început studiile la școala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a si a III-a, urmează cursurile școlii din Telciu, comuna mare pe Valea Salautii, învățând germana cu unchiul sau Ion Ionașcu, directorul școlii.
In clasa a IV-a (1875), se afla la Școala Normală din Năsăud, pe care o absolvă pe data de 21 iunie 1876. În toamna acestui an, Coșbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului Fundațional din Nasaud; atunci are primele contacte cu operele scriitorilor români si cu literatura universala: Lenau, Heine, Chamisso si alții. La liceul din Nasaud erau profesori cu o pregătire serioasa, se punea accent pe studiul limbilor și al literaturilor clasice și Coșbuc și-a format aici o temeinica baza pentru cultura sa.
Începe sa scrie versuri și activează in societatea de lectura ”Virtus Romana Rediviva” a gimnaziului, din clasa a V-a (1880 - 1881) fiind membru extraordinar. In clasa a VII-a, Coșbuc este ales vicepreședinte al societății, iar la 2 octombrie 1883 devine președinte.
Publică in paginile revistei ”Muza someșeană” (1882 - 1883) primele poezii, citește la ședințele societății traduceri din Petofi și o poveste populara, în 600 de versuri, Pepelea din cenușă. Contactul cu literatura clasica, mai cu seama latina, cu principalele opere ale literaturii europene, dragostea fata de folclorul romanesc si fata de cărțile vechi ii marchează, din aceasta perioada, destinul creator.
După examenul de bacalaureat, în toamna anului 1884, se înscrie la facultatea de Filosofie și Literatură a Universității din Cluj, care avea pe atunci o catedră de limbă romană.
A continuat studiile clasice, frecventând cursurile de istoria Greciei vechi, traducere si interpretare de Scrieri alese din Cicero, Teoria si Istoria retoricii la greci si romani, Sintaxa greaca si istoria literaturii latine.
A fost numit in comitetul ”Societății Iulia” a studenților romani; isi începe colaborarea la Tribuna din Sibiu (decembrie 1884). Debutul publicistic propriu-zis se produce în 1884, când această revistă îi publică sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificată ”Filosofii şi plugarii”.
In noiembrie 1886, bolnav si confruntat cu diverse dificultati materiale, nu mai figurează printre studenții clujeni, frecventand doar anumite cursuri universitare. Continua colaborarea la Tribuna, publicând "Fata craiului din cetini", "Draga mamei", "Dragoste păcurărească".
Ioan Slavici, directorul Tribunei, il cauta personal la Cluj pentru a-l atrage in redactia revistei si pentru a stabili cu el o eventuala colaborare. Publica la revista din Gherla Cartile sateanului roman, continua sa tipareasca in Tribuna povesti si basme versificate ("Fulger", "Braul Cosanzenii", "Tulnic si Lioara"), corespondează cu Slavici, care il cheama la Sibiu, in redactia ziarului. Din vara anului 1887 poetul incepe sa lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurandu-se astfel o etapa hotărâtoare in formația sa.
În august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: "De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete". Mişcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, şi către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român.
Anii petrecuţi în redacţia Tribunei sibiene (1887 - 1889) alături de I. Slavici vor culmina cu apariția poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar şi pe olimpianul Titu Maiorescu.
Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situația ducând la desființarea unor posturi, printre care şi cel al lui Coșbuc. La insistențele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la București, unde sosește pe la mijlocul lunii decembrie 1889.
Venit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie 1889, ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Cușbuc publică la ”Convorbiri literare” poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892).
Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).
Demisionează din postul de funcţionar şi este cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care elaborau un manual de şcoală intitulat Carte românească de citire. În 1893 îi apare primul volum de versuri, Balade şi idile; editează în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, revista Vatra (1894). În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.
La 28 martie 1902 Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numeşte în postul de şef de birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. Conduce revista Viaţa literară, este numit în postul de referendar în Administraţia Casei Artelor (1906). Din 1907 lucrează intens la traduceri; este numit în postul de şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare (1907).
În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coşbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice. "O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide", scria N. Iorga în toamna acestui an.
Vorbind în numele Secţiei literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său:
"Reputaţia sa literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale."
La Bucureşti, George Coşbuc a mai făcut parte şi din conducerea revistelor Vatra (1894), Foaie interesantă (1897), Sămănătorul (1901) şi Viaţa literară. Înfiinţată la 1 ianuarie 1894, la Bucureşti, revista Vatra, concepută în descendenţa Daciei literare şi a Tribunei va apărea doar în 44 de numere, bilunare, până în august 1896.
La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti. ”Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru ..." spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că "poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară", publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: "Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut."
În ziarul ”Lumina”, din București, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coșbuc, afirmând printre altele:
”Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii ... A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc."