Constantin Stamati (1786, Huși sau Iași − 12.09.1869, Ocniţa).
Fiul paharnicului Toma Stamati și nepot de frate al mitropolitului lacov Stamati. Învaţă, probabil, la Școala Domnească de la Iaşi, apoi își desăvârșește instruirea ca autodidact. Însușește limbile franceză, rusă şi greacă. Îndeplinește diferite slujbe în cancelaria Vistieriei Moldovei (1806). În 1812 se stabilește cu traiul la Chișinău. Ocupă diferite funcții în administrația Basarabiei: expeditor şi referent în departamentele guvernului local, ispravnic al ţinuturilor Ismail şi Hotin, agent cu însărcinări speciale pe lîngă guvernator ş.a. Devine consilier titular (1818), este decorat cu ordinul „Sf. Ana” de gradul III (1828). Face cunoștință cu scriitorul rus P. Svinin (1815-1816) și cu marele poet A. S. Puşkin exilat în Basarabia (1821). C. Stamati debutează în literatură cu traduceri. Publică în „Albina românească” a lui Gh. Asachi tălmăcirea poeziei „Dumnezeu” de G. Derjavin (20 februarie 1830). A mai tălmăcit poemul „Prizonierul din Caucaz” de A. Puşkin; poeziile „Întemnițatul” şi „Mi-e urît şi trist”, „Hăulitul închisului” şi respectiv „Bătrâneţele” de M. Lermontov; baladele „Harpa eoliană”, „Fiica lui Decebal şi Armin cântărețul”, „Gromoboi” de V. Jukovski; „Omul şi cugetul”, „Ce daune fac banii” de F. Bulgarin ş.a. A tradus şi a adaptat peste 30 de fabule din creaţia lui I. Krîlov şi I. Hemniţer.
Partea valoroasă a creației lui Constantin Stamati, o constituie scrierile cu tematică istorică. În schiţele „Suceava şi Alexandru cel Bun în secolul al XV-lea”, „Domnul Moldovei”, „Marele Ştefan şi bravul său hatman Arbore” evocă momente importante din trecutul glorios al poporului. Supune criticii unele momente negative din viața societății din Moldova secolului al XlX-lea: „Neneaca, cuconașul ei şi dascălul”, ş.a. Este ales membru al Societății de Medici şi Naturaliști din Iaşi (1834); membru al Societății Imperiale de Istorie şi Antichități din Odessa (1841), în „Însemnările” căreia publică articolul „Despre Basarabia şi cetățile ei vechi”, scris în rusește (1850). În 1866 este ales membru al Societății Literare Române, viitoarea Academie (22 aprilie 1866); peste un an însă își dă demisia. În 1870 este numit membru onorific al Academiei Române. La 23 octombrie1988, în satul Ocniţa, unde este înmormântat scriitorul, a fost inaugurată Casa-muzeu „C. Stamati”. Tot atunci în curte a fost instalat un bust al acestuia.
„Modestă ca valoare artistică, moștenirea literară a lui Constantin Stamati se încadrează eforturilor depuse de primii noștri scriitori la înfiriparea şi statornicirea literaturii moldovenești de tip modern.” (Vasile Ciocanu)
Opere:
„Povestea poveștilor” − Iași, 1843;
„Muza românească” − Iași, 1868;
„Opere alese” − Chișinău, 1953;
„Scrieri alese” − Chișinău, 1966;
„Opere” − Chișinău, 1975;
„Fabule” − Chișinău, 1978;
„Scrieri alese” − Chișinău, 1986;
„Scrieri” − Chișinău, 1993;
„Imnul lăutei românești” − Chișinău, 1997.