Vasile Alecsandri - Pasteluri

Vasile Alecsandri ocupă un loc însemnat în ”muzeul” literaturii române - îmbogățind cultura română. Mai mult, el are importante contribuții la unificarea conștiinței naționale.

Vasile Alecsandri este cel mai important poet român de până la Eminescu. El a dăltuit și modernizat limba literară. Un contemporan al său, Bogdan-Petriceicu Hasdeu, aprecia pe Vasile Alecsandri:
”El este reprezentantul cel mai puternic, cel mai complet al gândirii și al simțirii românești. El a cântat toate dorințele, el a plâns toate nevoile și necazurile românimii… El este gloria nediscutabilă a literaturii române”.

Alecsandri a considerat că rădăcinile adevăratei literaturi stau în folclor, în realitatea socială și cea istorică: ”dacă împrejurările m-au făcut poet, aceasta am s-o mulțumesc poporului român din care m-am născut și care cuprinde în sânul său comoara nesecată de cea mai sublimă poezie”. 

Despre pastelurile lui Alecsandri

Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată și dusă la celebritate de Alecsandri însuși, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 și 1869.

”Pastelurile sunt un șir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, câteva idile, toate însuflețite de o simțire așa de curată și de puternică a naturei, scrise într-o limbă așa de frumoasă, încât au devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturei române îndeobște”. Titu Maiorescu, Direcția nouă în poezia și proza română, 1872

Legate de artele plastice (pastel=desen în creion moale, ușor colorat), aceste poezii manifestă preocuparea pentru satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit, echilibru. Corespondența sentiment/natură (romantica) este subliniată de faptul ca tabloul este însuflețit de o prezență umană, care sprijină degajarea unui sens; dar e descrisă obiectiv, cu ochii unui privitor din afară.

Vasile Alecsandri a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.

Geneza ”Pastelurilor” - retras din politică la Mirceşti, Vasile Alecsandri vroia să recapete o perspectivă asupra oamenilor, creează  ”Pastelurile”  care au apărut în ”Convorbiri literare” între 1868-1869, iar în 1875 în ”Opere complete”, într-o selecție unitară, propusă chiar de poet, cuprinzând 30 de poezii, cărora le adăuga 10 piese, nelegate organic de acestea.

În fruntea ciclului de „poeme sublime” (cum spunea B. P. Hasdeu), autorul a așezat ”Serile de la Mircesti”, o idilă de interior, și pastel ce exprimă personalitatea creatorului său, fiind şi întâia poezie ce introduce la noi motivul meditației la masa de scris, cu somnolența în fața sobei. Primele poezii se succed în virtutea unui veritabil calendar al anotimpurilor. Mai întâi sunt compuse „iernaticele" (martie 1868), apoi pastelurile de primăvara (aprilie 1868), însă pauza dintre aprilie-decembrie 1868 pare a-l scoate pe poet din ritm. Urmează o nouă tranșă expediată „Convorbirilor" la 6 februarie 1869 tot așa puțin unitară ca și precedenta (Puntea, Fântâna, Buchet, Stelele, Două suflete ).  

Pastelul e construit pe o structură binară: debutează cu o imagine a naturii în generalitatea ei sau în detaliu (văzduhul în ”Iarna”, cerul albastru în ”Oaspeții primăverii”, zorile în ”Dimineața”) și se încheie cu un element concret, foarte apropiat poetului (”O șopârlă de smarald,/ Cată ţintă, lung la mine, părăsind nisipul cald”  în ”Malul Siretului” sau ”Iat-o gingașă mlădiță cu șirag de mărțișor…/Tu o rupi?…Ea te stropește cu fulgi albi răcoritori”).

Cromatica pastelurilor (comentata de Calinescu, Piru) este monocromă. Paleta e săracă: alb, negru, rar galben, verde, culori întunecate sau sumbre.

Notațiile auditive sunt mai rare decât cele vizuale: ”Alecsandri nu ne oferă un tablou de natură în care să se simtă farmecul ei muzical” (Vianu).    

Timpul "Pastelurilor" este invariabil prezentul, întrucât poezia ne implică în postura de spectatori.

Formula compozițională, de obicei de patru strofe, recurge la o mică înscenare, terminată adesea în poantă, pentru destinderea atmosferei.

Imaginea, bazată pe percepție, traduce momentan senzația, fără digresiuni sau paranteze. Tabloul e dinamic și concis. Desenul esențializează, surprinzând conturul obiectelor, mai ales mișcările și detaliile. Dese comparații grațioase ("Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi"), sau pline de o calma maiestate ("Fumuri albe se ridica în văzduhul scânteios/Ca înaltele coloane unui templu maiestos"), întăresc sentimentul de seninătate clasică.

 

Pastelurile lui Vasile Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obișnuit al unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea poezie romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă.

Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credință naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii).

 

Anotimpurile în pastelurile lui Alecsandri

Natura se înfăţişează în succesiunea anotimpurilor. Anotimpurile constituie un adevărat calendar al spatiului rural şi al muncilor câmpeneşti, ele zugrăvind natura în cuprinsul unui an, iar în chip simbolic, cuprinsul unei vieţi omeneşti. Anotimpurile vin şi pleaca. ,,Pastelurile” lui Alecsandri contribuie la cunoaşterea culturii româneşti cu inefabilul ei, cu farmecul vietii rurale.

Primavara pastelurilor lui Alecsandri este anotimpul exaltarii poetului îndrăgostit de soare, de lumină, anotimpul dătător de viaţă, al reînvierii şi este anunţată de "...cocostârcul tainic în lume călător / Al primăverii dulce iubit prevestitor”. Primăvara înseamnă renaşterea: se întorc păsările călătoare ("Oaspeţii primăverii"). În acest anotimp te poţi bucura de fiecare moment al zilei, pentru că are farmecul său ţi omul poate rămâne mai mult în mijlocul naturii! Primăvara înseamnă cântec şi bucurie, iubire şi viaţă: "Vin Floriile cu  soare / Şi soarele cu Florii ("Floriile") 

Vara urmează în mod firesc dupa primăvară şi este anotimpul când holdele rodesc, sunt fertile, soarele încălzeşte natura, iar ţăranii muncesc cu veselie: "În cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii, / Secera, crai nou de moarte, mereu taie, spicul cade, / Iar în urma holda mândra, răsturnată prin bucăţi, / Se ridică-n snopi de aur, se clădeşte-n jumătăţi " (Secerătorii). Vara este anotimpul manifestărilor vitale plenare; poetul face incursiuni în toate nivelurile de existenţă; ne înfăţişează fiorul erotic care însufleţeşte natura, oamenii. În pastelurile de vară este ilustraţă munca ţăranilor la arat, la semanat, la secerat sau la cosit, care nu este deloc istovitoare, ci plină de bucurii şi de satisfacţii: “Iată vin cosaşii veseli, se pun rând. Sub a lor coasă / Câmpul ras rămâne verde ca o apă luminoasă“ .

Toamna  rugineşte lunca, aduce nori şi vânturi fioroase. Toamna este anunţată de triunghiurile de cocori, care taie cerul întunecat de nori, razele de soare mai mângâie încî frunzele ruginii şi rare ale arborilor, care tremură de teama vântului de seară. Câmpia este tristă, plantele mor, arborii se desfrunzesc : “Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestejită, / Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită“. Vasile Alecsandri descrie un singur pastel cu această temă, intitulat “ Sfârşit de toamnă“, în care cerul este plin de nori, iar şuieratul vântului înspăimântă toate fîpturile.

Iarna îmbrăcată în diamante este un anotimp  vesel, ca şi crivăţul iubitor de vai, ca şi poetul care, aşezat la gura sobei, ascultă viscolul cum vâjie prin hornuri. Tabloul iernii este de un alb total: "Tot e alb, pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare", zăpada este abundentă, prevestitoare de belşug. Alecsandri vede iarna ca pe o fiinţă fantastică, ninge mereu, fără încetare. Iarna: „ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară ...", creând senzaţia unei ninsori totale, a unui sfârşit de lume; există însă, din fericire, clinchetele  de zurgălăi ale saniei care alungă sinistra presimţire .

 

PASTELURI de Vasile Alecsandri

 

Serile la Mirceşti de Vasile Alecsandri

Perdelele-s lăsate şi lămpile aprinse;
În sobă arde focul, tovarăş mângâios,
Şi cadrele-aurite, ce de păreţi sunt prinse,
Sub palidă lumină, apar misterios.

Afară plouă, ninge! afară-i vijelie,
Şi crivăţul aleargă pe câmpul înnegrit;
Iar eu, retras în pace, aştept din cer să vie
O zână drăgălaşă, cu glasul aurit.

Pe jilţu-mi, lângă masă, având condeiu-n mână,
Când scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor,
Când ochiu-mi întâlneşte ş-admiră o cadână
Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor.

Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde,
Cu pulpa mărmurie, cu sânul, dulce val,
Ea pare zea Venus când a ieşit din unde
Ca să arate lumii frumosul ideal.

Alăture apare un câmp de aspră luptă,
Pătat cu sânge negru acoperit cu morţi.
Un june-n floarea vieţii strângând o spadă ruptă
Ţinteşte ochii veştezi pe-a veşniciei porţi.

Apoi a mea privire prin casă rătăcindă
Cu jale se opreşte pe un oraş tăcut,
Veneţia, regină, ce-n mare se oglindă
Făr-a vedea pe frunte-i splendoarea din trecut.

O lacrimă… dar iată plutind pe-a mării spume
O sprintenă corvetă, un repede-alcyon;
Şi iată colo-n ceruri pribegele din lume,
Cocoarele în şiruri zburând spre orizon.

O! farmec, dulce farmec a vieţii călătoare,
Profundă nostalgie de lin, albastru cer!
Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare,
Voi mă răpiţi când vine în ţară asprul ger!

Afară ninge, ninge, şi apriga furtună
Prin neagra-ntunecime răspândeşte reci fiori,
Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună
Revarsă-un val de aur ce curge printre flori.
 
Văd insule frumoase şi mări necunoscute,
Şi splendide oraşe, şi lacuri de smarald,
Şi cete de sălbatici prin codri deşi pierdute,
Şi zâne ce se scaldă în faptul zilei, cald.

Prin fumul ţigaretei ce zboară în spirale
Văd eroi prinşi la luptă pe câmpul de onor,
Şi-n tainice saraiuri minuni orientale
Ce-n suflete deşteaptă dulci visuri de amor.

Apoi închipuirea îşi strânge-a sa aripă;
Tablourile toate se şterg, dispar încet,
Şi mii de suvenire mă-nconjură într-o clipă
În faţa unui tainic şi drăgălaş portret.

Atunci inima-mi zboară la raiul vieţii mele,
La timpul mult ferice în care-am suferit,
Ş-atunci păduri şi lacuri, şi mări, şi flori, şi stele
Intonă pentru mine un imn nemărginit.

Aşa-n singurătate, pe când afară ninge,
Gândirea mea se primblă pe mândri curcubeie,
Până ce se stinge focul şi lampa-n glob se stinge,
Şi saltă căţeluşu-mi de pe genunchii mei.

 

Concertul în luncă de Vasile Alecsandri

În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună,
Floarea oaspeţilor luncii cu grăbire se adună,
Ca s-asculte-o cântăreaţă revenită-n primăvară
Din străinătatea neagră, unde-i viaţa mult amară.

Roi de flăcări uşurele, lucioli scânteitoare
Trec în aer, stau lipite, de luminărele-n floare
Răspândind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie
Ce măreşte-n mezul nopţii dalba luncii feerie.

Iată, vin pe rând, păreche, şi pătrund cole-n poiană
Bujorelul vioi, rumen, cu năltuţa odoleană,
Frăţiori şi romăniţe care se aţin la drumuri,
Clopoţei şi măzărele, îmbătate de parfumuri.
 
Iată frageda sulcină, stelişoare, blânde nalbe,
Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe.
Dediţei şi garofiţe, pârguite-n foc de soare,
Toporaşi ce se închină gingaşelor lăcrimioare.
 
Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie,
Nufărul din baltă vine întristat, fără soţie,
Şi cât el apare galben, oacheşele viorele
Se retrag de el departe, râzând vesel între ele.

În poiană mai vin încă elegante floricele,
Unele-n condurii doamnei şi-n rochiţi de rândunele,
Altele purtând în frunte, înşirate pe o rază,
Picături de rouă dulce care-n umbră scânteiază.

Ele merg, s-adună-n grupe, se feresc de buruiene
Şi privesc sosind prin aer zburători cu mândre pene,
Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de matasă,
Ciocârlii, oaspeţi de soare, rândunele,-oaspeţi de casă.

Mierle vii şuierătoare, cucul plin de îngâmfare,
Gaiţa ce imitează orice sunete bizare,
Stigleţi, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă
Şi duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă.
 
Iată, vin şi gândăceii în hlamide smălţuite;
Iată grieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite,
Şi culbeci care fac coarne purtându-şi casa-n-spinare…
La ivirea lor poiana clocoteşte-n hohot mare.

Iată-n urmă şi albine aducând în gură miere…
Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere,
Apoi sorb limpidea rouă din a florilor potire,
Şoptind florilor în taină blânde şoapte de iubire.

Dar, tăcere!… Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!…
Toţi rămân în aşteptare. Cântăreaţa-ncet prelude.
Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită…
Sub o pânză de lumină lunca pare adormită.

În a nopţii liniştire o divină melodie
Ca suflarea unui geniu pintre frunze-alin adie,
Şi tot creşte mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă,
Pân’ ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă.

Gânditoare şi tăcută luna-n cale-i se opreşte,
Sufletul cu voluptate în estaz adânc pluteşte,
Şi se pare că s-aude prin a raiului cântare
Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare.
 
E privighetoarea dulce care spune cu uimire
Tainele inimii sale, visul ei de fericire…
Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântic fără nume…
Macul singur, roş la faţă, doarme, dus pe ceea lume!

 

Oaspeţii primăverii de Vasile Alecsandri

În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit, sub soare, un negru punct s-arată!
E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverii dulce iubit prevestitor.

El vine, se înalţă, în cercuri line zboară
Şi, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară;
Iar copilaşii veseli, cu peptul dezgolit,
Aleargă, sar în cale-i şi-i zic: „Bine-ai sosit!”

În aer ciocârlia, pe casă rândunele,
Pe crengile pădurii un roi de păsărele
Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc
Şi pe deasupra bălţii nagâţii se-nvârtesc.

Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeaţă!
În lume-i veselie, amor, sperare, viaţă,
Şi cerul şi pământul preschimbă sărutări
Prin raze aurite şi vesele cântări!

 

Lunca din Mirceşti de Vasile Alecsandri

Bate vânt de primavară şi pe muguri îi deschide;
Vântul bate, frunza creşte, şi voioasă lunca râde.
Sub verdeaţa dragalaşă dispar crengile pe rând.
Şi sub crengile umbroase mierla sare şuierând.

O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!
În oricare zi pe lume iese câte-o nouă floare,
Ş-un nou glas de armonie completează imnul sfânt
Ce se-nalţă cătră ceruri de pe veselul pământ.

Tot ce simte şi viază, feară, pasere sau plântă
În căldura primaverii naşte, saltă, zboară, cântă.
Omul îşi îndreaptă pasul cătră desul stejăriş,
Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziş.
 
El se duce după visuri; inima lui creşte plină
De o sacră melodie, melanholică, divină,
De o tainică vibrare, de-un avânt inspirător
Ce-i aduc în pept suspinuri şi-n ochi lacrimi de amor.

Este timpul renvierii, este timpul rennoirei,
Ş-a sperărei zâmbitoare, ş-a plăcerei, ş-a iubirei,
Paserea-şi găteşte cuibul, floarea mândrele-i colori,
Câmpul via sa verdeaţă, lanul scumpele-i comori.

Sus, paingul pe un frasin, urzind pânza-i diafană,
Cu-al său fir de-argint subţire face-o punte-aeriană,
Iar în leagăn de matasă gangurul misterios
Cu privighetoarea dulce se îngână-armonios.

Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare,
Se-ndrăgesc în părechere pe sân alb de lăcrimioare,
Şi, ca roi de petre scumpe, gândăceii smăltuiţi
Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiţi.

O pătrunzătoare şoaptă umple lunca, se ridică.
Ascultaţi!… stejarul mare grăieşte cu iarba mică,
Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor.
Fluturul cu plânta, râul cu limpidele izvor.

Şi stejarul zice ierbei: „Mult eşti vie şi gingaşă!”
Fluturaşul zice florie: „Mult eşti mie drăgălaşă!”
Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind;
Râu, izvoare, nouri, raze se împreună iubind.

Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al ţării mele,
Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele!
Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor,
Şi Siretul te închide cu-al său braţ dismierdător.

Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată,
Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată.
Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriţi,
Ea la sânul ei atrage călătorii fericiţi.

Şi-i încântă, şi-i îmbată, şi-i aduce la uitare
Prin o magică plăcere de parfum şi de cântare,
Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai,
Tot şopteşte de iubire în frumoasa luna mai!

 

La gura sobei de Vasile Alecsandri

Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte
Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte.
Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.

Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi
Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.

Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,
Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;
Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai…
Nu departe stă Pepelea, tupilat în ilori de mai.

Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă
E Ileana Cosânzeana!… în cosită floarea-i cântă.
Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit,
Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!

 

Miezul iernii de Vasile Alecsandri

În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreţ, fantastic!… Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;
Dar ce văd?… în raza lunii o fantasmă se arată…
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

 

Bradul de Vasile Alecsandri

Sus pe culme bradul verde
Sub zăpada albicioasă
Printre negură se pierde
Ca o fantasmă geroasă,

Şi priveşte cu-ntristare
Cum se primblă prin răstoace
Iarna pe un urs călare,
Iarna cu şapte cojoace.

El se scutură şi zice:
„În zadar tu, vrăjitoare,
Aduci viforul pe-aice,
Aduci zile fără soare.

În zadar îngheţi pământul,
Ucizi florile şi stupii
Şi trimiţi moartea cu vântul
Şi trimiţi foamea cu lupii.

În zadar a ta suflare
Apa-n râuri o încheagă,
Şterge urma pe cărare
Şi de mine m-i leagă.

În zadar aduci cu tine
Corbul negru şi prădalnic,
Şi din codrii cu jivine
Faci să iasă urlet jalnic.

În zadar, urgie crudă,
Lungeşti noaptea-ntunecoasă
Şi, râzând de-a lumii trudă,
Scurtezi ziua luminoasă.

În zadar îmi pui povară
De zăpadă şi de gheaţă.
Fie iarnă, fie vară,
Eu păstrez a mea verdeaţă!”

 

Gerul de Vasile Alecsandri

Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.

Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe fete de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scotând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin', îndeasnnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!

 

Sania de Vasile Alecsandri

Zi cu soare, ger cu stele!... Hai, iubită, la primblare.
Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare;
Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strâmtă pentru doi...
Tu zâmbeşti?... Zâmbirea-ţi zice că e bună pentru noi.

Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,
Răpind sania uşoară care lasă urme albe.
Surugiul chiuieşte; caii zboară ca doi zmei
Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei.

Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare
Se văd insule de codri, s-aud câini la vânătoare,
Iar în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar
Saltă-o veveriţă mică pe o creangă de stejar.

Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie;
Crengile-aninate-n cale ning steluţe şi se-ndoaie.
Iată-o gingaşă mlădită cu şirag de mărţişori...
Tu o rupi?... Ea te stropeşte cu fulgi albi răcoritori.

 

Noaptea de Vasile Alecsandri

Noaptea-i dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă,
Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă,
Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori,
Scuturând din a lui poale lungi şi repezi meteori.

Pe un deal în depărtare un foc tainic străluceşte
Ca un ochi roş de balaur care-adoarme şi clipeşte.
Sunt păstori în şezătoare sau vro ceată de voinici?
E vro tabără de care sau un rond de tricolici?

Către munţi prin întuneric un lung bucium se aude.
El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude,
Când din culme-n culme noaptea buciumele răsunau
Şi la lupte sângeroase pe români îi deşteptau.

Acum însă viaţa-i lină; ţara doarme-n nepăsare!
Când şi când, un câine latră la o umbră ce-i apare,
Şi-ntr-o baltă mii de broaşte în lung hor orăcăiesc,
Holbând ochii cu ţintire la luceafărul ceresc!

 

Dimineaţa de Vasile Alecsandri

Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură,
Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură,
În curând şi el apare pe-orizontul aurit,
Sorbind roua dimineţii de pe câmpul înverzit.

El se-nalţă de trei suliţi pe cereasca mândră scară
Şi cu raze vii sărută june flori de primăvară,
Dediţei şi viorele, brebenei şi toporaşi
Ce răzbat prin frunze- uscate şi s-arată drăgălaşi.

Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă.
Păsărelele-şi dreg glasul prin huceagul de sub luncă.
În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene şi prin vii
Ard movili buruienoase, scotând fumuri cenuşii.

Caii zburdă prin ceairuri; turma zbiară la păşune;
Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n repejune,
Şi o blândă copiliţă, torcând lâna din fuior,
Paşte bobocei de aur lâng-un limpede izvor.

 

Fântâna de Vasile Alecsandri

Pe cărarea înflorită, care duce la fântână,
În ştergar şi în catrintă, merge-o sprintenă română;
Ea la brâu-i poartă furcă şi la sân un pruncuşor,
Cu gurita lui lipită de al laptelui izvor.

Nevăstuica trece iute, torcând lâna din fuioare
Şi sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare.
Păsărelele-mprejuru-i zbor voioase şi cântând,
Ea zâmbeşte şi tot merge, pruncuşoru-i sărutând.

Iată,-ajunge la fântână, ş-acolo se întâlneşte
C-un drumeţ din lumea-ntreagă, care lung la ea priveşte,
Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină
Şi vecinei sale-ntinde o cofiţă, albă, plină.

Româncuţa multumeşte, suflă-ncet peste cofiţă
Şi cu apa ne-ncepută udă rumena-i guriţă;
Iar drumeţul după dânsa bea, fugarul îşi adapă
Şi se jură că pe lume nu-i aşa de dulce apă.

 

Malul Siretului de Vasile Alecsandri

(un comentariu literar la MALUL SIRETULUI de V. Alecsandri - aici)

Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică
Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
Râul luciu se-ncovoiae sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.

Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde
Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se pierde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpând malul nisipos.

Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,
Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprinteoară,
Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor,
Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.

Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale
Cu cel râu care-n veci curge, fără-a se opri din cale,
Lunca-n juru-mi clocoteşte; o şopârlă de smarald
Cată ţintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.

 

Iarna de Vasile Alecsandri

(un comentariu literar la IARNA de V. Alecsandri - aici)

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi...
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

Sfârșit de Toamnă de Vasile Alecsandri

(un comentariu literar la SFÂRȘIT DE TOAMNĂ de V. Alecsandri - aici)

Oaspetii caselor noastre, cocostarci si randunele,
Parasit-au a lor cuiburi s-au fugit de zile rele;
Cardurile de cucoare, insirandu-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmarite de al nostru jalnic dor.

Vesela verde campie acu-i trista, vestezita;
Lunca, batuta de bruma, acum pare ruginita;
Frunzele-i cad, zbor in aer, si de crengi se dezlipesc
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.


Din tuspatru parti a lumei se ridica-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un card de corbi iernatici prin vazduh croncanitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivat calare!
Vantul suiera prin hornuri raspandind infiorare.
Boii rag, caii nacheaza, canii latra la un loc,
Omul, trist, cade pe ganduri si s-apropie de foc.

(1868)
Pasteluri

CUVINTE CHEIE - Similare, găsite în :