Conflictele armate dintre Rusia şi Turcia, în ultimii 500 de ani numără circa 12 războaie. 7 din ele câștigate de ruși, 3 de turci, iar în cazul a două războaie victoria nu a fost atribuită.
Iată cronologia războaielor dintre Rusia şi Turcia;
12. Război Ruso-Turc - 1914-1918
11. Războiul Ruso-Turc - 1877-1878
10. Războiul Ruso-Turc - 1853–1856
9. Războiul ruso-turc - 1828 - 1829
8. Războiul Ruso-Turc - 1806–1812 (victorie pentru ruşi)
7. Războiul Ruso-Turc - 1787–1792 (victorie pentru ruşi)
6. Războiul Ruso-Turc - 1768–1774 (victorie pentru ruşi)
5. Războiul Ruso-Turc - 1735–1739 (victoria turcilor)
4. Războiul Ruso-Turc - 1710–1713 (victoriea turcilor)
3. Războiul Ruso-Turc - 1686–1700 (victorie pentru ruşi)
2. Războiul Ruso-Turc - 1676–1681 (neatribuit)
1. Războiul Ruso-Turc - 1568–1570 (victorie pentru ruşi)
Ultimul Război Ruso-Turc a avut loc în perioada 1914-1918 şi a făcut parte din Primului Război Mondial şi Războiului Civil Rus, a carei victorie a fost indefinibilă. Campania din Caucaz este reprezentată de totalitatea acţiunilor militare dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Rus, la care s-au adăugat mai apoi cele dintre otomani şi Azerbaidjan, Armenia, Dictatura Centrocaspică şi Regatul Unit ca parte a Primului Război Mondial. Această campanie militară s-a extins din Caucaz până în Asia Mică răsăriteană, acţiuni militare fiind înregistrate în oraşe precum Trabzon, Bitlis, Muş şi Van. Acţiunile terestre au fost acompaniate de confruntările dintre flotele Imperiului Rus şi Imperiului Otoman din Marea Neagră .În data de 23 februarie 1917, acţiunile ruşilor au fost oprite datorită Revoluţiei Ruse. Luptele dintre Imperiul Otoman şi Rusia bolşevică s-au încheiat din punct de vedere oficial pe 3 martie 1918, odată cu semnarea tratatului de la Brest-Litovsk.
Cu 37 de ani inainte de războiul menţionat mai sus a avut loc Războiul Ruso-Turc din 1877-1878 care s-a soldat cu o victorie pentru ruşi şi români şi-a avut originea într-o răspândire a naţionalismului în Peninsula Balcanică şi în dorinţa Rusiei de a recupera pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeei, recăpătând supremaţia în Marea Neagră şi încurajând mişcările politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominaţia otomană. Ca rezultat al războiului, principatele România, Serbia şi Muntenegru, fiecare state suverane de facto de mai mult timp, şi-au proclamat oficial independenţa faţă de Imperiul Otoman, statul Bulgar s-a reînfiinţat, iar regiunea Kars a fost anexată Imperiului Rusiei.â
La sfârşitul războiului a fost semnat Tratatul de la Paris care conţinea garanţii ale integrităţii teritoriale a Imperiului Otoman din partea Regatului Unit, Franţei şi Austriei; Prestigiul internaţional al Rusiei a fost deteriorat, şi mulţi ani răzbunarea pentru această umilinţă a fost scopul principal al politicii externe a Rusiei; numai Prusia a rămas în relaţii bune cu Rusia.
Războiul Ruso-Turc din perioada 1853–1856, a fost parte a Războiului Crimeii, şi s-a soldat cu o victorie pentru turci, adică a imperiului otoman şi a aliaţilor lor occidental. Bătăliile au a avut loc în Peninsula Crimeea, Balcani, Marea Neagră, Marea Baltică. a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei şi a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continent, primul conflict la declanşarea căruia presa şi opinia publică occidentală a jucat un rol semnificativ, şi care, în acelaşi timp, a fost raportat prompt opiniei publice occidentale prin noile mijloace de comunicare (telegraf, presă scrisă, jurnalism independent. În aceeaşi notă a premierelor, războiul Crimeii este considerat a fi cel dintâi război total, care a afectat în mod tragic populaţia civilă expusă la curăţire etnică şi abuzuri gen viol; în acelaşi timp, este războiul care a influenţat în mod durabil percepţia ruşilor în ce priveşte Occidentul, alierea vesticilor cu turcii musulmani fiind considerată o trădare, comparabilă poate numai cu invazia şi jefuirea capitalei bizantine de către occidentali în timpul celei de-a IV-a cruciade. Atunci au murit: 17.500 britanici, 90.000 francezi, 35.000 turci, 2.050 sarzi şi 100.000 de ruşi
Rusia a ieşit din Războiul Crimeei cu pierderi teritoriale minime, dar a trebuit să-şi distrugă flota Mării Negre şi fortificaţiile de la Sevastopol. Asediul Sevastopolului a fost cea mai importantă acţiune militară din timpul războiului Crimeii, întinzându-se pe durata unui an, din 1854 până în 1855. În septembrie 1854, trupele aliate (Regatul Unit, Franţa şi Regatul Sardiniei) au debarcat în Crimeea şi au asediat oraşul şi fortăreaţa Sevastopol, sediul flotei Mării Negre a Imperiului Rus, flotă care părea că ameninţă Marea Mediterană. Înainte de a fi încercuite, forţele terestre ruse au reuşit să se retragă.
Războiul ruso-turc din 1828 – 1829 a fost un conflict militar dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman izbucnit ca urmare a suspendării Convenţiei de la Akkerman şi închiderea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele de către Poarta Otomană după distrugerea flotei sale în Bătălia de la Navarino. Războiul a fost câştigat de ruşi şi s-a finalizat cu Tratatul de pace de la Adrianopol, în care Imperiul Otoman dădea Rusiei acces la gurile Dunării şi fortăreţele Akhaltsikhe şi Akhalkalaki din Georgia. Sultanul recunoştea stăpânirea Rusiei asupra Georgiei, (cu Imereti, Mingrelia, Guria), şi a hanatelor Erevanului şi Nahicevanului, care fuseseră cedate ţarului de Persia prin Tratatul de la Turkamanciai semnat cu un an mai înainte. Tratatul deschidea strâmtorile Dardanele şi Bosfor tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel comerţul cu cereale, animale vii şi lemn.
Războiul ruso-turc din 1806-1812 (1806 - 1812)
Ajungând la Nistru, Imperiul rus nici nu se gândea să se oprească aici. La 22 noiembrie 1806 izbucnea noul război ruso-turc, purtat în întregime pe teritoriul ţărilor române. Ca dovadă a intenţiilor Rusiei, deja la 8 ianuarie 1807 Poarta acuza Rusia că tratează principatele ca pe o posesiune a sa, amestecându-se grosolan în treburile lor intene.
Să menţionăm că în 1806 relaţiile Rusiei cu Franţa lui Napoleon nu erau deloc bune, după ce ruşii au acordat sprijin Prusiei împotriva acestuia în bătăliile de la Jena şi Auerstädt (10-14 octombrie 1806), unde au fost învinşi. Probabil căutând să se răzbune pentru pierderile suferite, ruşii au atacat din nou Turcia, socotită deja de multă vreme ca „omul bolnav al Europei”. Ruşii se arătau foarte indignaţi pentru pretinsele încălcări de către turci ale tratatului bilateral din 1802.
Armata rusă şi-a început ofensiva sub comanda generalului Michelson. La 11 noiembrie 1806 avangarda trecea Nistrul sub comanda contelui Dolgoruki, în dreptul oraşului Moghilău. La 12 noiembrie erau ocupaţi Bălţii şi la 14 noiembrie ruşii treceau Prutul lângă Sculeni. În aceeaşi zi Hotinul era ocupat de trupele generalului Essen, iar la 24 noiembrie, Tighina de generalul Meiendorf. Celelalte cetăţi moldoveneşti, precum Cetatea Albă, Chilia etc., s-au predat fără împotrivire. Singura care avea să opună rezistenţă va fi cetatea Ismailului, care va capitula definitiv abia la 14 septembrie 1809.
Dar ruşii, ca de obicei, declarau că nu au nicio intenţie criminală. Ministrul rus de externe, Budberg, afirma la 26 noiembrie 1806 că ţarul „nu are nicio intenţie de a face cuceriri pe seama turcilor; ocuparea militară a Moldovei şi Ţării Româneşti nu are alt scop decât acela de a readuce Poarta la restabilirea vechilor raporturi existente între ea şi Rusia conform tratatelor.” (1) Însă chiar la 3 decembrie 1806, de la Slobozia, unde se refugiase, domnul Moldovei, Alexandru Moruzi, îi scria lui Napoleon că nu-şi poate ocupa tronul datorită intrării trupelor ruseşti în ţară.
Iar la 12 decembrie 1806, ţarul Alexandru I adresa un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor. El asigura divanurile că la va păzi „de toate relele care ameninţă pământul lor” şi că le va apăra „sloboda lucrare a credinţei, desfăşurarea tuturor privilegiilor şi obiceiurilor lor.” (2)
În continuarea înaintării lor nestăvilite, ruşii ajunseră rapid în apropiere de Bucureşti, învingând primele trupe turceşti ieşite în întâmpinare la Ferbinţi (11 decembrie). Bucureştiul a fost ocupat la 23 decembrie de trupele generalului de origine sârbească Miloradović. Acolo ruşii l-au pus domn pe Alexandru Ipsilanti.
În acest timp, marile puteri occidentale începeau să ia poziţie faţă de conflictul ruso-turc. În funcţie de interesele proprii, ele începeau să sprijine o parte sau alta din cele aflate în război. Franţa, adversara Rusiei, se apropia de Turcia. În schimb, Anglia, adversara Franţei, încerca slăbirea Imperiului otoman. La 25 ianuarie 1807, ambasadorul Angliei la Constantinopol, Arbuthnot, cerea Porţii între altele cedarea principatelor către Rusia.
Luptele „diplomatice” se vor desfăşura paralel şi chiar mai intens decât operaţiunile militare. În luna aprilie 1807 se emitea memoriul diplomatului francez Le Clerc, propunând unirea principatelor într-un stat vasal Porţii, cu domnie ereditară, dejucându-se prin aceasta planurile ruseşti de ocupare şi anexare a principatelor şi recunoscându-se implicit unitatea românilor locuind aici.
La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit. Prin articolul XXII al tratatului, Rusia se obliga să-şi retragă toate trupele din Ţara Românească şi Moldova. Dar planurile viitoare ale Rusiei şi Franţei, acum aliate împotriva Angliei, erau mult mai neliniştitoare: Imperiul otoman urma a fi împărţit între ele, cu unele generoase „cedări” şi Austriei. Deocamdată însă, se semnă un armistiţiu ruso-turc la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Ţara Românească şi Moldova. Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul a refuzat ratificarea lui, acuzându-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei. Ostilităţile vor fi reluate în 1809.
Chiar în 1807, la 19 noiembrie, bucurându-se acum de marea sa trecere la Napoleon, ţarul Alexandru I îi cerea acestuia asentimentul pentru anexarea principatelor, acord comunicat prin ambasadorul francez la Petersburg, Coulaincourt, în februarie 1808: „Anexarea Valahiei şi Moldovei umple o pagină a istoriei. Imperiul Majestăţii Voastre realizează ce au dorit înaintaşii.” (3) Iar la 1 mai acelaşi an, ţarul îi spunea încă o dată lui Coulaincourt că: „Ambiţia mea nu va fi alta decât Valahia şi Moldova.” (4)
Înţelegând însă că francezii n-aveau destulă putere în regiune, ruşii au început tratative separate şi cu Austria. La 31 mai 1808, la Petersburg, s-a perfectat un plan austro-rus de unire a principatelor române, care urmau a fi încredinţate unui frate al împăratului Austriei care să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei.
Dar adevărata dorinţă a ruşilor era să ocupe ei singuri ţările române. În tratatul secret încheiat cu Napoleon la Erfurt la 12 octombrie 1808, împăratul francez „accepta” anexarea de către Rusia a principatelor şi atingerea de către ea a liniei Dunării. Ca urmare, Turcia se reconcilia cu Anglia.
Se părea că soarta principatelor era pecetluită. Încă la 2 februarie 1808, Napoleon îi cerea ambasadorului Coulaincourt să comunice ruşilor că: „Noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia.” (5) Bineînţeles, scrisoarea lui Napoleon a produs mare bucurie la Petersburg. Ruşii începeau să fie tot mai convinşi că frontiera Dunării nu mai putea să le scape.
Iar la 3 decembrie 1809 fericirea lor putea fi deplină. Napoleon declara la deschiderea Corpului Legiuitor al Franţei că prietenul şi aliatul său, ţarul Alexandru I, „a reunit la vastul său imperiu Finlanda, Moldova şi Valahia.” (6)
În aceste condiţii, ruşii reluau ofensiva în 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra. Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată. „Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams. (7) De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus.” (8)
Situaţia ţărilor române era foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810: „M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.” (9)
Încă de mai înainte, principatele au fost puse sub oblăduirea unor cârmuitori ruşi. În 1808 în fruntea lor se afla senatorul Kuşnikov, iar în 1810 senatorul Krasno-Milaşevici. Iar după celebra notificare a încorporării lor la Rusia, principele Prozorovski realiza şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Iar generalul Kamenski, comandantul armatei dunărene, îi propunea deja ţarului să cedeze Oltenia Austriei în shimbul Bucovinei. Această propunere chiar a fost făcută Austriei, dar curtea vieneză a respins-o.
Din punct de vedere al organizării bisericeşti, prin ukazul (decretul) ţarului Alexandru I, ţările române formau un exarhat cuprinzând Moldova, Valahia şi Basarabia, supus ierarhic sinodului rus. Ca exarh a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, român trecut de mult în slujba Rusiei, şi care de curând demisionase din funcţia de mitropolit al Kievului. În Basarabia el l-a chemat în 1809 pe protopopul Teodor Maleavinski, venit din eparhia Ekaterinoslavului.
Şi pentru că turcii refuzau să recunoască anexarea principatelor, ţarul hotărî să dea lovitura decisivă. La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov. Ca urmare, la 2 octombrie, ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor la Slobozia. Imediat se începură tratativele de pace.
Războiul ruso-turc din 1768-1774. Pacea de la Kuciuc-Kainargi (1768 - 1774)
Sub Ecaterina II, Imperiul Rus mai făcu un pas mare spre hotarele Moldovei. Armatele Ecaterinei II trecură prin Polonia, ţară care pe atunci era cu totul supusă influenţei ruseşti şi năvăliră în Moldova.
Războiul ruso-turc din 1768 s-a început când Goliţin a trecut Nistrul şi a ocupat Hotinul şi Iaşii; în curând însă a fost silit să treacă Nistrul îndărăt. Goliţin cedă comandamentul lui Rumeanţev, care bătu pe turci lângă Kameneţ. Constantin Mavrocordat, care tocmai îşi începuse ultima lui domnie, fu prins de soldaţii ruşi la Galaţi şi trimis în Rusia. Generalul Kazarin, ajutat de voluntari munteni, în frunte cu spătarul Pârvu Cantacuzino, a ocupat Bucureştiul unde domnul Gheorghe Ghica se lăsă prins.
Imediat după ocuparea celor două principate, porniră la Sankt-Petersburg, capitala Imperiului Rus, delegaţii de boieri munteni şi moldoveni, ca să prezinte ţarinei supunerea românilor şi dorinţele lor. Delegaţia boierilor din Muntenia ceru alipirea ţării la Imperiul Rus, însă cu drept de autonomie: ţara să fie guvernată numai de boierii mari, câte 12 pe rând, sub guvernator rus, veniturile visteriei să se trimită spre Imperiul Rus. Delegaţia boierilor din Moldova ceruse ca acestă să devină pur şi simplu judeţ (oblasti) a Imperiului Rus. Ruşii însă nu s-au putut bucura de izbândele lor, căci sub ameninţare de război cu Imperiul Austriac, care nu putea să vadă principatele româneşti ale în componenţa Imperiului Rus, ei fuseseră siliţi să încheie pace cu Turcii, renunţând la cuceririle făcute.
La 10 iulie 1774 s-a încheiat Pacea de la Kuciuc-Kainargi, în Dobrogea de sud. Stipulările tratatului, contrariu pretenţiilor Imperiului Rus, care cerea Oceakov-ul, întrega Moldovă şi Muntenia (Ţara Românească), s-au mărginit în a ceda Imperiului Rus Kerci-ul şi Enicale, precum şi a proclama pe tătarii din Crimeea independenţi de Turcia. Prin Tratatul de pace de la Kuciuc-Kainargi Moldova şi Muntenia, rămân sub suzeranitate turcească, însă Ruşilor li se recunoaşte dreptul de control şi de apărare a Românilor contra abuzurilor turceşti. Acesta a fost începutul protectoratului rusesc în principatele române. Prin consulii de la Iaşi şi Bucureşti, Imperiul Rus exercită un control şi au un amestec continuu în toate afacerile ţărilor române.
Cu toată dorinţa Imperiului Rus de a cuceri ambele Principate Dunărene, scopul ţinut nu a putut fi realizat, din cauza că la 1772 în loc de aceste două ţări, capătă o bucată din Polonia. Imperiul Austriac însă, folosindu-se de împrejurările favorabile pentru el, ocupă atunci teritorii din nordul Moldovei, care le vor numi ulterior Bucovina şi le anexează ca provincie a Imperiului Austriac la 1777.
În aşa mod două Imperii vecine micşorează o naţiune creştină, care în curgerea secolelor aproape singură ţinuse piept lumii musulmane în mersul ei crescând spre inima Europei.
Bibliografie (surse):
- Zamfir C. Arbure, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti 1898;
- Petre P. Panaitescu, Istoria românilor, Bucureşti 1990.
- Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986
- Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 30.
- Paul Cernovodeanu, „De dragul păcii, Rusia nu va restitui nimic”, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 5/1991,