Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu este şi unul dintre mai importanţi poeţi contemporani.

Selecție din Poezii de Mircea Cărtărescu

Indice ALFABETIC :

Poezii de dragoste de Mircea Cărtărescu

Fata Cu şosete De Diamant

zveltă ca o pipetă
trece pe bicicletă
fata cu şosete de diamant.
ea are părul de diamant
şi faţa de diamant
şi fustă verde de brocart.
în pulpa de sticlă a acestei fetiţe
se vede săpat un mecanism cu rotiţe
şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc
pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.

sub bluza de fildeş
sub sânul ce-ntinde-şi
boticuri rotunde de diamant
ea are cosiţe
legate cu liţe
şi coastele ei sunt cu totul de diamant.
dar aici, în colivia toracică, ea are un colibri.
la etajul patru al colibriului locuiesc eu.
acum stau la fereastră şi mă uit la pomii de muşama.

ce bine e în pieptul ei!
cerul e albastru ca peruzeaua!
norii sunt de plastilină colorată
cum tu, cititorule, poate că n-ai văzut niciodată
(pe tine poate nu te-a iubit nici o fată...)
aicea soarele e de zgârci, luna de porţelan
şi până şi tractoriştii îl ştiu pe de rost pe Paul Celan
şi până şi păpădia şi muşeţelul
sunt trase de chinezi, cu penelul.

ce fermecată lume! trec prin seară
taxiuri de cleştar şi scorţişoară
şi printre limuzine se strecoară
fata cu şosete de diamant.
în şoldu-i de sticlă
are o pâclă
de rotiţe dinţate şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc, pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.

Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ti se da dragoste.
când trebuie sa iubesti nu esti iubit.
când esti singur nu poti sa scapi de singuratate.
când esti nefericit nu are sens sa o spui.

când vrei sa strângi în brate nu ai pe cine.
când vrei sa dai un telefon sunt toti plecati.
când esti la pamânt cine se intereseaza de tine?
cui îi pasa? cui o sa-i pese vreodata?

fii tu lânga mine, gândeste-te la mine.
poarta-te tandru cu mine, nu ma chinui, nu ma face gelos,
nu ma parasi, caci n-as mai suporta înca o ruptura.
fii lânga mine, tine cu mine.

întelege-ma, iubeste-ma, nu-mi trebuie partuze, nici conversatie,
fii iubita mea permanenta.
hai sa uitam regula jocului, sa nu mai stim ca sexul e o jungla.
sa ne atasam, sa ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeste dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie sa iubesti nu esti iubit.
când esti la pamânt nici o femeie nu te cunoaste.

Steluțe în Genele Ei

Ningea pe Colentina și erau steluțe în genele ei.
Tramvaiul patru cotea inzapezit la Sf. Dumitru
și erau steluțe, steluțe, steluțe în genele ei.

Ningea, ningea, ningea peste Colentina
demult, demult...
da, dragii moșului, erau...
erau steluțe în genele ei.

Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustața mea și pe gagica în roșu de alãturi
tramvaiele aveau ștergãtoare de parbriz și erau... hai, toți în cor:
erau steluțe în genele ei.

Eram student, era studentã
eram eminent, era iminentã
și erau steluțe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înființate
mergeau toate pe patru roate
și erau steluțe în genele ei.

Ningea ușurel, cu fulgi catifelați peste fabrica Stela
peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzãpeziți...
Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor
așa cã nu mai știu ce spunea.
Ea ma ținea de mânã și tramvaiul patru trecea
și ningea și erau... da... da, dragii moșului...

Eu eram copil, ea era o copilã
eu stãteam la bloc, ea stãtea la vilã
și erau steluțe în genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în "Poeme de-amor", precum știi

dar lãsați-o baltã, copii:
erau steluțe în genele ei.
CORUL: Erau steluțe, erau steluțe, erau stelu-u-uțe
În ge...eeneee...leeeee... nele eeeeeeeeei!

Aici poemul ar trebui sã se încheie
dar nu înainte de-a va da o cheie
a-ntregii întâmplãri:
Ea e o fata de peste blocuri și mãri
acum e mãritatã, gravidã, n-are nici o importanțã.
Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului
Acum nu mai sunt steluțe în genele ei.
Acum nu mai e nici o steluțã în genele ei.
Așa, ca sã știți, dragii moșului.

Femeile

femeile sunt interesante
până în 20 şi peste 30 - ei, da
cam 5 înainte şi 5 după
ce puşti nu-şi doreşte, când nici nu ştie cu ce seamănă "obectu"-ăla,
o muiere de 30 de ani?
ce chelios la 35-40 nu vrea o fâşneaţă?
când ai grasă, vrei slabă - căci femeile sunt interesante
puţin sub siluetă şi puţin peste -
când ai avut o lascivă, parc-ai vrea, nu ştiu cum,
o ruşinoasă, care să-ţi spună să stingi lumina...

Mareş şi Dinu (Dumnezeu să-l ierte)
la Dinu, într-o noapte de chef generaţionist
în bucătărie, cu păhăruţele: "Dom'le,
cel mai mişto lucru din lume e să regulezi o femeie, să aşa şi pe dincolo
şi aşa, şi altfel" - şi două ore au vorbit doar de asta, cu detalii,
motanii...

femeile sunt de fapt la fel ca noi
sunt şi ele curioase ca noi
ştii, te uiţi la una pe stradă sau în tramvai
şi te gândeşti: dom'le, cum ar fi?
aşa se gândesc şi ele.
Şi cum găseşti bărbaţi sfioşi ca nişte fetiţe
aşa găseşti şi fete care gata la fermoar
când rămân singure cu un tip.

Radu (la Rahova, într-o seară rece
la o bere la halbă, şi mai rece):
"24? Tu vorbeşti serios? Păi eu la 24
mă săturasem de gagici, avusesem căcălău..."
şi-apoi, jucându-se cu bricheta: "Uite care-i treaba:
poţi să fii cine-ai fi, o muiere nu stă cu tine
dacă nu simte c-o stăpâneşti
poţi să fii cel mai mare mahăr sau geniu,
facu-le şi dregu-le..."

femeile nu sunt oameni
nu te poţi înţelege cu ele
asta afli mai ales după-nsurătoare
să vezi porumbiţa ce vânt îşi ia
ce strigă la tine
ce program face cu tine...
e drept că atunci
nu mai e acelaşi lucru.
după cinci ani de convieţuire când îi pui mâna
pe fund, parc-ai pune pe-al tău.

Dom' Nichi, la Berlin (eu şi Traian
ascultându-l cu votcile-n faţă):
"Ãsta e ca şi cu femeile: când vezi pe stradă una
cu dunga ciorapului puţin într-o parte
îţi dai seama că e acolo ceva în neregulă,
ca e abordabilă.
Corectitudinea perfecta inhibă, şi la femei
şi într-o operă."
Şi noi: "Excelent,
excelent, dom' profesor!"

femeile splendide şi femeile urâte
sunt O. K.
fereşte-te-n schimb
de fata obişnuită, care, în blugi şi tricou
stă, nici urâtă şi nici frumoasă
în staţia de tramvai.
Ea-i ca şi tine şi te aşteaptă.

Adio! La Bucureşti

un timp am fost atât de apropiaţi amândoi
încât îmi aminteam episoade din copilăria ta
şi visam visele tale
şi când tu îţi mâncai curcubeul la lactobarul de lângă scala
eu schimbam feţe - feţe...
un timp am fost atât de fericiţi amândoi
încât stăteam la facultate în aceeaşi bancă
şi fondul de ten de pe fruntea ta mi se părea mai important pentru omenire
decât marile descoperiri geografice.
şi apoi treceam dizolvând în culoarea de televizor în culori a umbrelei
magazinele cu frapé-uri, furouri şi doftorii din pasaj
cei o sută cinci zeci şi patru de centimetri ai tăi
măturau asfaltul în faţa noastră
şi spintecau cu lanternele întunericul bulevardului
în dreptul teatrului foarte mic
şi îţi cărau în memeorie alte glasuri, alte încăperi...

dar s-a sfârşit, s-a sfârşit! de-acuma cu care amant
te mai împleticeşti pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul părului tău patinat.
adio!
adio!
Adio!
la revedere, dragoste, în toamna aceasta!
de-acum amorul nostru sparge asfaltul pentru lucrările de canalizare
ca să ne asigure o existenţă decentă.
vreau să-ţi mai spun
că aseară s-a prăbuşit de singurătate
romarta copiilor.

Ciocnirea

intr-un târziu am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise
receptorul duhnea a formol, am deşurubat capacul microfonului
şi am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
am căutat şurubelniţa
şi-am desfăcut carcasa: de liţa bobinelor
îşi prinseseră păianjenii pânza.

pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mâncat şi sârma zdrelită
îşi lăsau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pân-a ieşit din pioneze cu tencuială cu tot,
am tras de el până am început să apropii
metru cu metru cartierul tău de al meu
turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare
încălecând asfalturile, presând atât de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case
încât deasupra a rămas doar o muchie de lumină scânteietoare
pulsând în aerul ars, ca de fulger.

trăgeam de fir, şi ca un sfânt indian făcând trapezul pe ape
statuia lui c.a. rosetti aluneca spre miliţie
consiliul popular al sectorului doi
se ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nunta
iar strada latină zâmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodată
casa ta cu brauri albe şi roz ca o prajitura de var
apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele
geamurile plezniră cu zgomot
iar noi ne-am trezit faţă-n faţă
şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult
până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele
pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima
mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele,
ciobindu-ne şira spinării, arzând.

arzând cu troznete, că daţi cu benzină
arzând cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum
cu ceară sfârâitoare, cu seu orbitor
până cenuşa a umplut lada de studio şi chiuveta din baie
şi păianjenii şi-au făcut plase în coşul pieptului nostru.

Mica elegie

iubeşte-mă, pentru că şi eu te iubesc,
ţine la mine, pentru că şi eu ţin la tine,
soarele e galben, cerul e albastru, norii sunt albastru deschis,
deci, dragă, să ne bucurăm de viaţă

"... până nu se rupe funia de argint,
până nu se sfărâmă vasul de aur..."

câmpiile sunt verzi, şoselele sunt prăfuite
dealurile sunt aurii, viaductele de cărămidă respiră,
tu eşti o fată bună la sfârşit de concediu
mama ta e o femeie de treabă.

încearcă să te porţi frumos cu mine, să nu mă chinuieşti,
să nu dai frâu liber agresivităţii din tine;
nu te gândi neapărat la măritiş, lasă lucrurile să curgă,
iar când faci dragoste, nu te gândi că faci dragoste.

m-am săturat de amoruri cu pandalii -
cred că şi tu ai avut experienţe din astea: muşcatul pernei, ore şi
ore de tenis doar ca să uiţi
telefoane la care tremuri ca pus în priză - s-au dus dracului
zilele alea, s-a dus psihi-mu, coritaki-mu...

deci iubeşte-mă, pentru că şi eu te iubesc,
ţine la mine, pentru că şi eu ţin la tine,
şi chiar dacă n-avem bani deocamdată, să ne bucurăm de plăcerea
de a iubi, şi să ne grăbim să trăim,

"... până nu se rupe funia de argint,
până nu se sfărâmă vasul de aur..."

Miros de frunze uscate

miros de frunze uscate...
am avut odată o pri-prietenă...
eram atunci un licean, şi odată i-am spus
ca să fac pe nebunul (eram poet): "ştii,
eu văd mai multe culori decât alţii", iar ea,
M., mi-a răspuns "păi de ce
nu consulţi un ocultist?", dar pe bune,
fără mişto... miros
de focuri de frunze uscate prin *ţi, pe Barbu Văcărescu,
pe lângă ISPE...

împodobeam atunci toamna cu diamante: o gagică
mi se pare cu plete (sau mănuşi?) de diamant
totul era de diamant pe atunci
şi dacă oamenii defecau
făceau diamante, zornăind în closet, şi
dacă pomii aveau frunze, trebuia
ca ele să fie de diamant.

plângeam bătând la maşină poeme
dar femeile din ele erau inv-inventate
nu ştiam să fac dragoste, încercasem
şi nu reuşisem, puşti
puşti gelos şi zălud... cenaclist de luni...
studinte...
ce dulce sâ mângâi o fată între picioare
când e goală şi foarte, foarte umană
nu "femeie"
şi când e toamnă afară, şi dacă geamul ar fi transparent
ar trece prin el mirosul toamnei: fru-
frunze uscate şi limbi roşii de foc
prin *ţi...

sexu-i complet aiurea în cărţi şi în filme - patimă
fucking 'n' sucking
nebunie
când e de fapt atât de dulce şi trist
şi corpurile sunt atât de cuminţi
e şi fucking 'n' sucking
dar în general
şi mai tot timpul
e... altfel, e...

Mir-Mir - aşa îmi spune ea
şi când sunt şucărit îmi spune Mir-Mir.
în lift, când ne-ntoarcem din oraş
şi când au furat iarăşi becul
îi pun o mână pe fund şi-i spun fioros: "gata,
nu mai scapi... te violez!", iar ea intră în joc:
"ia mâna, domnule, sau te pocnesc de nu te vezi!"
şi-n faţa uşii
descuiem şi ne pomenim în căsuţa noastră ticnită
şi ne doare-n dos de toţi şi de toate...

iar acum marele maestru al finalurilor
de poem, vă propune
un final perfect de poem:
"ah, mirosul de frunze arse,
de foi arse prin *ţi,
de foi de diamant din 'Aer cu diamante'..."

Toamnă Cu Luna Anii '60

Toamna cu luna
când porţi peste pulovar o niciodata căptuşită cu totdeauna
când ştii că ai mai iubit şi ai să mai iubeşti
printre taxiuri nefireşti.

Toamna cu luna
când cabinele de telefon scânteiază
când ştii că nimic nu durează
când până şi vitrinele graseiază
şi vocea le tremură, şi serviciile de porţelan se fac zob.

Toamna de sticlă
când magnetofoanele se fac zob
când mixerele de plastic pălesc
când aspiratorul asudă rece
când trusa de şurubelniţe hohoteşte
când maşina de spălat cu ochiul rotund
şi coniacul cu patru stele
se-ngălbenesc şi cad de pe ramura minţii mele
şi toamna de vermut se crede tânără uneori...

Noi n-o să mai ţinem unul la altul.
N-o să ne mai facă plăcere să ne vedem feţele, râsetul.
Noi n-o să ne căsătorim,
n-o să avem copii
şi n-o să îmbătrânim împreună.
Mi-e aşa de clar lucrul asta acum.
Iar vieţile noastre n-or să fie îndelungate
ci scurte, haotice.
Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte
august, decembrie, aprilie...

Toamna cu luna
aş vrea atât de tare să fim acum împreună
să privim vitrinele împreună
să numărăm taxiurile împreună
şi să ne ningă frunzele-ngălbenite.

Pe când mă bărbieresc

tu eşti salvarea mea, eşti miliţia mea, eşti pompierii mei,
tu eşti odorul meu, deodorantul meu, parfumul meu cu pompiţă,
tu eşti submarinul meu nuclear
eşti casa scânteii dizolvată în nori.

eşti luceafărul meu, eşti festivalul meu, scala mea,
ai atâta farmec, chanel, coty şi emotion,
ai atâta helena rubinstein în privire, atâta donna summer în voce
eşti piaţa amzei răvăşită de vânt.

ah, domnişoară, ba nu, profesoară!
deloc domnişoară, dar tovarăşa profesoară!
ce-ţi face şcoala de tip nou din pantelimon
cu chioşcul de covrigi şi napolitanele "stadion"?
copiii spui că sunt drăguţi, te iubesc,
(băieţii dintr-a opta poate dincolo de firesc)
şi tu îi iubeşti
şi le spui conjugări şi poveşti,
să-şi pună panglicuţele şi să aducă maculatură...
pas cu pas facilitezi accesul lor la cultură!

tu eşti speranţia mea, eşti sofia mea deznădejde,
tu eşti femeia cu nume de recamier,
ne potriveam ca sacul şi vanzetti, ca isac şi petică,
eram ca turcul şi revolver-ul, ca tătarul şi abbey road.

ascultându-te, îţi uitam şoldurile balansându-se ecosez
şi începeam să visez:
mă gândeam ce n-aş fi dat altcândva
să fiu până şi ultimul ţigănuş dintr-o clasă de-a ta,
cel mai nespălat, cel mai golan, să-mi fii dirigintă...
mi-aş fi dat pe păr cu ulei de nucă şi terebintă,
m-aş fi sprayat cu briantină şi fixative
şi aş fi purtat un lănţug de argint pe coastele costelive.

tu eşti capriţul meu, căpriţa mea, capri-ul meu scufundat,
tu eşti grădina zoologică în cizme de antilopă,
tu eşti magazinul cocor lopătând spre ţările calde,
eşti bulevardul magheru îngropat sub zăpezi.

amorul nostru a fost ca o bomboană învelită în staiol:
dulce dar ceva scârţâia foarte tare...
ne depărtăm, în *ând tu vei fi tovarăşa directoare
şi, cine ştie, poate chiar tovarăşa inspectoare.
elevii tăi, pe care-i înveţi şi-i îndrepţi
se vor face din zi în zi mai deştepţi
până vor ajunge asemeni cu zeii.

numai eu, în colţul viu, voi mai consola cimpanzeii,
eu, repetentul clasei, copilul cu coadă,
mormăind în banca neroadă
un cântecel
pe care-l ştie numai el...

tu eşti ultima thule cu genunchiere de cartiere peste rotule,
tu eşti asemenea lizei minelli cu excepţia plafonierei şi pardoselii,
tu eşti o gagică aproape dulce
pe care-o ajut să se dezbrace şi să se culce
cu acest cântecel pe care mi-l şoptesc
pe când mă bărbieresc.

Sa Ne Iubim, chera Mu

sã ne iubim, chera mu, sã ne iubim tujur
cã mâine vom fi pradã inundațiilor, surpãrilor de teren, bețiilor crâncene,
cã mâine un ieri cu labe de pãianjen de fân îți va umbla în cârlionții de flori ai coiffurii
zãpãcindu-te, ambetãndu-te . . .
sã fim tandri, bâigui poligonul cãțelu lipindu-și irișii
de șoldurile voluptoase ale autobazei filaret
sã fim tandri, singurãtatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu
sã fim tandri, mai zise o muscã.
primãvara ne lingea ca un pechinez pe fațã, pe mâini
ne fãcea sã ne întrebãm ce gust om avea pe limba infinitã a nopții plinã de autocare și stele,
primãvara ne mângâia depãșind uneori limitele maternitãții sau prieteniei nevinovate
arãtându-și provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit
oh, mai rãmâi, șopti lustra cãtre o scamã de pe covor,
nu vrei sã te urci la mine? bem ceva, ascultãm muzicã, îți arãt biblioteca . . .
nu vrei sã rãmâi în noaptea asta la mine?
sã ne ținem de mânã, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza
iepurelui de tablã din vitrina cu jucãrii.
sã ne iubim, sã ne amãm, sã creștem și sã ne înmulțim
cântau tergarulile și velurul, drilul și chembrica pe gabroveni
le rãspundeau pânã la rãgușealã plutonierii și norișorii
sã facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.
ca niște becuri electrice legate în serie
nervii plezneau pe antebraț, venele se umflau pe torace,
în nãri analizatorii mirosului își încuiau paltoanele în dulapuri
și indicele de refracție își halea sandviciul cu carne de pui
în holbarea perversã a ochiului.
ce de ocheade, câte accidente din neatenție,
conturi încheiate, polite plãtite,
îngerașule, strãnuta plãmânul când se privi în oglindã
și vãzând în urma lui o uzinã.
primãvara ne întindea pe pâine felia groasã de televizor
mintea noastrã era îmbâcsitã de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranșee,
deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blanã de vulpe al omului invizibil
la ochii catifelați ai omului care trece prin zid...
creierul nostru își amintea de când stãtea ghemuit
de când pulsa, de când palpita, fojgãia, colcãia, mișuna, șerpuia
antebratul își defula în aerul slãbãnog sentimentul de a avea pene,
urechea - sentimentul de a fi auzit boncãluitul triceratopsului
și bulele de hidrogen pleznind malaria peste fațã.
ai încredere în mine, gânguri flora întestinalã
întinzându-se voluptos în brațele groazei
care purta în acea searã un costum simplu, cambrat, tineresc,
dã-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,
crudelo, nu mã chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.

venea seara, orașul se anima,
venea noaptea, strãzile sfârâiau ca sifonul,
sã fim tandri, loz necâștigãtor, sã fim tandri, bãtãtor de covoare,
sã ne iubim, robinete, sã facem excursii, mapã de plicuri!
în rochii de moloz și nuiele verzi, de mezeluri și de brânzeturi,
spoite cu vodcã și motorinã emoțiile ieșiserã la agãțat.
prin ganguri și pasaje acoperite cu geam colorat
câte un pisoi zgâria în lãdița vreunui dafin
și în berãrii ospãtarele se lãsau deșurubate de vii contra cost.
sã ne iubim, unamuno, nebuno, sã ne iubim, chera mu,
și apoi sã ne-nșelãm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinți,
sã ignorãm influența exercitatã în psihicul nostru
de complexul lui grozãvești.
primãvara privește galbenã prin stratosferã, gâdilatã de ozon și de ioni,
sã ne cunoaștem mai bine, melcule, zice,
sã ne îmbrãțișãm, depoule, hârțiuto, tomberonule
iar noi la țâșnitoarea din capãtul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apã
chiar lângã policlinicã, și pânã și copacii
miroseau a dentist.

Alte poezii de Mircea Cărtărescu

Autoportret într-o flacără de brichetă

din Poeme de amor (1982)

sunt o dantură pulverizată, o gură arsă după o noapte cu băutură
sunt o sarcină toxică, un torent
albastru de cianură zvâcnind bifurcat din gura păianjenului,
mai puternic decât un caşalot, mai fragil decât o eprubetă: sunt un visător incurabil.

sunt o siluetă de arme de foc împletite, archebuze, flinte şi mortiere
sunt apocalipsul vestit deodată
de toate trâmbiţele ţevilor de canalizare, conductelor pentru gaze
când orice floare devine un pearl harbour de viermi
şi viermele scoţând capul din boaba de strugure
strigă o, doamne, şoimul tău vreau să fiu,
o, doamne, strigă viermele, dacă toţi atomii cărnii mele s-ar preface-n lumină
aş străfulgera universul şi în fine ţi-ar vedea vieţuitoarele faţa
şi mâinile cu degete infinite, pieptul cu milioane de sfârcuri
flacăra şiroind pe tine ca o sudoare.

mă zbat în gelatina oceanului, în ţărâna de crăci a pământului
în noroiul apusului, în untura clădirilor
aprind toate lacurile de pe o emisferă întreagă
storcându-mi un răsărit de pixuri de aur din inimă.
sunt omul răscut din vene şi maţe şi liţă
sunt un pahar de vodcă însângerată
sunt un blindaj de hoteluri arse din temelie.
mi-am frecat beregata cu alge, m-am spălat cu un banc de păstrugi
mi-am spart dinţii în soare, am locuit în femei
mi-am uscat părul, după o baie de mărăcini,
cu învierea lui grünewald, cu răsăritul lui caspar david friedrich
am supt un cocktail molotov din burete.

striveşte-mă dacă poţi, căci eu sunt acela
care îţi bea numele şi scheletul
os cu os, din cana de carne.
eu îţi mănânc timpanul păienjenit, cum zaci pe o rână
făcând plajă la bombardament, bronzându-te la iad şi la catastrofă
eu rotesc punctele cardinale, eu sunt păpuşarul glandelor tale
eu sunt ulceraţia dimineţii de primăvară şi staţia de tramvai încolăcită în ceaţă şi viscol
şi dinotheriul schelet care iese în fiecare noapte din muzeul antipa
plimbându-se zăngănind pe sub cele mai palide stele prin piaţa victoriei
apoi pe şoseaua ştefan cel mare, răsturnând maşinile cu roţile înspre cassiopeea şi lună
şi scărpinându-se de blocurile nou construite.
sunt tot ce te mănâncă şi tot ce te rumegă şi tot ce te sfâşie
o caracatiţă tandră, lipită de bulbul şi creierul tău.

...copleşit de singurătate, priveam ca dintr-o faclă de sticlă
spectacolul tragic al lumii noastre.
între flăcări, benzină şi ţevi meditam la pace şi puritate
bălăcindu-mă într-un aluat de deşteptătoare.
timid, staniol, fotofob, mă simţeam atât de bine acolo în grotă
în grota căptuşită în sânge.
am văzut apoi răscolirea mormintelor, jumătăţi de femei şi bărbaţi smucindu-se să iasă din ţărâna înzăpezită
am văzut cisterne înnegrite, căptuşite cu vată de sticlă, trase pe linie moartă
sub cel mai splendid apus de îngeri încolăciţi
şi o lumină sălbatică urlând să iasă de sub coaja copacilor
şi tâşnind de sub aripi de vrabie.
doamne, ce acuplări apoi prin campinguri şi bazine de arteziană
ce înghesuieli prin garsoniere, şi totuşi câtă melancolie
pe faţa albastră a celor mergând mână în mână spre scala.
am văzut iadul şi paradisul rotindu-şi fustele de pă*ă deasupra oraşelor
şi satelor şi cuibului de bondari
şi disputându-şi cu turbare o cărămidă.
priveam toate acestea cu ochii albaştri, apoi am fost silit să-i închid
căci am trecut cu pletele fluturând printr-o strâmtoare de carne.

sunt o pisică gândind cu înfiorare la acest univers
sunt un obiect visător, zăpăcit de circulaţie şi vitrine
sunt mecanismul din turn, gata oricând să-şi rotească Mariile
albastre şi vişinii, peste vreo fetiţă sau vreo agrafă
sau peste un oraş cu poduri de hidrogen.
pe lângă tine sunt nimeni, tu, fantomă încărcată de energie,
tu, iluzie mai reală ca piatra,
tu care ţii lumea în palmele tale protejând-o de vânt
ca pe flacăra unei brichete, lumea cea aurie
ce va dura doar cât să-ţi aprinzi tu ţigara, lumea rotundă şi rotitoare
plină de pruni înfloriţi, de corturi de circ
de combinate de îngrăşăminte şi frizerii şi ciorapi
lumea pe care atât o iubim...

sunt un şurub de lacrimi şiroitoare, un buchet de vicii şi pulsiuni
un câmp pe care inima mea înaintează în cârje.

Pentru artist femeia nu-i femeie

* * *

Pentru artist femeia nu-i femeie
ci mai degrabă seamănă-a bărbat
căci harul lui abia atunci scânteie
când de-un surâs se lasă fecundat.
Abia atunci gândirea sa adâncă
rămâne grea, şi plină e de rod
când luntrea i se sparge ca de-o stâncă
în ţăndări, de a-l rochiei izvod.
Artistul e-a domniţei lui mireasă
şi-n grele chinuri naşte mintea sa;
deşi din carnea lui a fost să iasă,
poemul e asemeni şi cu ea.
Pătrunde, deci, din nou în
al meu gând,
să-ţi nasc copii, ce n-or muri
curând.

Iarna

Iarna, în lumina albastră a aragazului
stăm in bucătărie
vorbim discuţii până spre dimineaţă...
Focul albastru pâlpâie la cele patru ochiuri
şi noi stăm faţă-n faţă, cu pahare aburite în mâini
şi ne-apucă, aşa, ne cuprinde un farmec...
vorbim în semiîntuneric
nu ne privim în ochi
ne spunem ce n-am fi visat să ne spunem vreodată...
Privim focul albastru cu vinişoare roşcate
simţim căldura,
ne apucăm câteodată de mână
şi-ncepem iar cu autoanaliza sau cu micile bârfe sau
fireşte, cu situaţia.
Geamurile îngheţate până sus
câteodată le mai deschidem
când se face prea cald
şi aerul negru de-afară se umple de aburi
Toate luminile sunt stinse la blocul de vizavi
toţi dorm.

La lumina albastră a aragazului
bucătăria noastră micuţă se face şi mai mică
ne-mbracă strâns, iar noi vorbim discuţii
şi suntem unul singur
cu adevărat noi suntem unul singur.

Tu, Nichita...

Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

"Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertaţi-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu eşti credincios?" "Da, bineînţeles." "Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi..."

De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.

Garofiţa

Teiul Doamnei pare zugravit în cridă.
În cofetărie intră o gravidă.
Astfel stă la coadă între muşterii
Ca o garofiţă între păpădii.
Astfel între brazii cu tulpini de ceară
Lâng-un şipot dulce şade-o căprioară.
Checuri cu stafide doarme în vitrine.
E frigoriferul greu de savarine.
Eu la o măsuţă îmi consum frucola
Şi citesc cum Nică pleacă la Socola,
Că-l predau pe Creangă astăzi la amiază.
Muşterii merge, coada-naintează...

Rumeioara jună, cu burtica mare,
A ajuns în faţă chiar la vânzătoare:
- Mumă-mea, duduie, astăzi m-a trimis
să îmi dai pachetul ce i l-ai promis:
patru excelenturi, două amandine
şi ilone şase, glazurate bine,
cinci cutii de frişcă albă ca zăpada
şi fursecuri unse gros cu şocoladă.

Vânzătoarea scoate un oftat adânc.
Pe la mese pruncii cremele-şi mănânc.
- Mergi şi spune celei care te-a trimes
Că i-am pus şi nuga, un delicates,
Şi că totul face, socotit în lei,
Doar un fleac, o sută patruzeci şi trei.

Lămpile gălbuie, de la fondul plastic,
Dau cofetăriei un lucit fantastic,
Iar copila noastră, galeş durdulie,
Vine la măsuţa-mi cu o sarailie.
Coamele îi trece dincolo de şale.
Are sub bluziţă două portocale
Iar sub gene lunge, ca de hurioară,
O privire dulce, ca de surioară
Şi-un obraz ca luna, pal îi scânteiază.
Muşterii merge, coada-naintează...

Eu îmi pun şepcuţa şi cu forţe nouă
Merg să-l iau din stradă pe 109.

Zâmbesc

Nişte grăsane se uitau la mine
şi atunci îmi dau seama că zâmbesc.
zâmbesc în maşina 109 în drum spre slujbă.
fireşte impresie bună nu poate să facă
un tinerel pletos care se uită pe geam şi zâmbeşte.
dar eu mi-am amintit de tine şi, ca de obicei, am zâmbit.
e o reacţie necontrolată.
m-am trezit dimineaţa încâlcit în vise urâte, cu jupuiri de viu,
cu andrele străbătindu-mi dantura
şi mi-am amintit de orele de gramatică.
în masină pute-a maieuri şi-a benzină
iar pe geam ce să vezi? blocuri şi iar blocuri.
am zâmbit şi am ramas, cred, minute bune cu zâmbetul ăsta.
mi te-am amintit în tricoul galben, lăbărţat
şi eu tot în tricou, cam soios, cum am intrat la bulandra.
era antreul plin de gagici încoţofenite
şi tipi la costum...
noi parcă eram picaţi de la Woodstock,
la şcoala directorul m-a luat în primire şi secretara
m-a ameninţat
planta ornamentală neudată la timp mai avea
doar un sfert din frunze
încercând să stăpânesc clasa
am simţit zămbetul revenind atât de irezistibil,
încât a trebuit să mă întorc cu faţa la tablă.

Poema Chiuvetei

într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.
... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.

Frunze galbene, lumini de trafic

Înnebunesc de tristeţe, nimeni nu este în viaţa mea.
umblu năuc toate serile printre luminile de trafic, privind
cum se aprind arborii pe marginea şoselelor.
stau în staţii de troleibuz
în semiîntuneric (toată lumina
mai vine de la un chioşc cu vitrina sclipind), stau singur
singur, singur,
umblu prin umezeala-nserării de unul singur...

şi cad frunze, şi clipesc luminile de semnalizare
şi e frig, mă zgribulesc în jacka mea de piele, visez
şi-mi amintesc, şi mă uit după fete tinere,
liceene în costume de blugi...
în intersecţia de la Bucur Obor
troznesc în vânt steagurile albe pe care scrie COLEUS
tramvaiul 21 ia curba cu-atâta graţie
taximetriştii aşteaptă la volan, cu mutre nerase...

nefericit, căci este octombrie
privesc scurgerea de focuri roşii a luminilor de poziţie
stau pe trotuar, iar în parcarea de-alături
o Dacie dă înapoi, strivind o cutie goală de Fanta
un puşti trage de mâinile tatălui său, încercând să-l facă să se rotească
o tipă stă înţepată, în taior, cu cercei groteşti
toţi vor ceva, toţi se duc undeva,
eu umblu pe străzi noaptea, toamna,
noaptea, toamne
când e pierdut orice sens.

mă orbesc farurile de maşini
când traversez, în dreptul Olimpului
şi-apoi mă înfund sub stele, pe străduţele cartierului meu
prin şanţurile dintre blocuri
şi mă-nvârtesc până albeşte de dimineaţă
în jurul blocului meu, patului meu.

In Stilul Lui Bacovia

e seară şi ninge-ndesat
zăpada-n zăpadă se lasă
şi abia mă mai mişc îngheţat
şi abia mai ştiu drumul spre casă

e beznă un câine-a lătrat
de-acum n-are rost să mai sper
sprijinit de un stâlp un soldat
şi-aprinde ţigarea stingher

e noapte şi ninge turbat
şi nu mai zăresc nici un drum
cum viaţa-i un loc depărtat
cum totu-i mai simplu de-acum!

Gol

Am iubit o femeie care a plecat.
Am avut un prieten care m-a vândut.
T;ara. Drum pierdut.
Oras fara nici un barbat.
Eu am ajuns pâna-n tinutul de unde
nu se mai crede si nu se mai spera.

Mi se pare că îmi duc viața

pasămite, trăiesc.
mă uit pe geamul de la bucătărie.
vrăbiile strălucesc şi soarele ciripeşte.
maşina mea, la 25 de metri dedesubt,
e crem.

I'm not in love with my car
deşi e dreptunghiulară şi lucioasă.
nu mi-am luat nici carnet.
Doamne, verde e gardul viu!
ruginite sunt tomberoanele!

trece o şcolăriţă.
trăiesc şi eu, M. C., fost poet, şi ascult
muzica turcească de la vecini.

sub calorifer, un mare gândac negru
mişcă o labă şi o antenă,
cum zace pe spate, semistrivit.

pentru el, lumea se va sfârşi.
nu şi pentru covorul de iută de pe balconul de vizavi,
nu şi pentru copilul tâmpit care dă cu cartofi.

a lovit capota maşinii mele
dar nu strig la el.
pentru mine lumea va lua sfârşit
foarte repede, poate acum.

nu acum.

Pompei

mă plimb printre ruinele tale, femeie.
fireşte, cerul este albastru, ca lângă mediterana,
dar cum este posibilă atâtă distrugere?
aleile şerpuiesc pavate cu pietre albe printre statuile decapitate şi
zidurile rămase-n picioare,
pinii răsar de unde nu te aştepţi, vizibili prin câte o fereastră, o boltă
o curte interioară cu un ciot de havuz.
sunt fresce, chipuri de animale desenate cu ce dermatograf pe
tencuiala slinoasă?
menadele sunt roşu-cărămizii - cu ce ruj au fost mâzgălite?
ce amintire, din ce oraş, din ce seară, le umflă sânii rotunzi?
norii trec pe deasupra ca nişte furouri mototolite
furtunile trec şfichiuind bucăţile de cornişă
ca nişte cearceafuri ude de transpiraţie.
fireşte, au mai rămas schiţe vagi de tricliniu,
graminee foşnind lânga pulpa satirului -
dar unde este ruina unei guri râzând cu necaz şi dispreţ,
unde sunt vestigiile ochelarilor de soare, brichetei pall mall, unde
sunt termele
de faianţă şi fard ale snobismului tău?

sunt vitrine apoi, cu oameni pietrificaţi, cu câini surprinşi de
catastrofă încolăciţi
dormind sau abia făcând ochi
cu străzi pe unde umblam bârfind, spunând bancuri, punându-ne piedică
uitându-ne prin garduri la maşinile garate prin *ţi,
la pensionarii pictând cu terebentină şi duco tablouri de gang,
totul, totul rămas ca atunci: rochii pietrificate
gesturi de şist în vitrine.
pe-acolo mai trec doar ca turist, agasat de localnici
asaltat de ghizi şi hamali, cu nasu-n prospecte -
găsesc uneori câte o fibulă coclită-n pământ
incolăcită de râme şi urechelniţe.
rătăcesc sub soarele orbitor printre coloanele astea nenorocite,
printre dărăpănăturile astea,
printre buzele tale, nările tale, unghiile tale, mofturile,
timiditatea ta...

Profiterol

Toamna a sosit anul acesta fulgerător:
mâncam împreună un profiterol la cofetăria de vizavi de Cocor.
Când l-am început, era vară;
pe la mijloc linguriţele reflectară
foile carpenilor îngălbenite
spiţele căruciaorelor ruginite.

La centrul de-alături, unde se umplu sifoane,
roata mare, albastră şi cele două pistoane
umflau sifoane cât nişte zepeline:
călare pe ele, copiii ieşeau plutind direct prin vitrine.

La baraca unde se-nregistrează muzică pe casete
difuzorul de la intrare emitea doar sonete
şi pe casetele AGFA aliniate
erau înregistrate
râsete, râsete de femei.

La fierărie, în truse, şurubelniţi şi chei
se corodau în vântul roşu al toamnei
Sclipea fascinat inelul de pe degetul doamnei
care vindea broaşte yale.
Canari şi sticleţi în colivii zburau moale.

Când ai înghiţit ultimul strop de glazură
se schimba ceva în arhitectură:
puştoaicele triste
păseau legănat pe glezne postmoderniste;
blocurile de peste drum
aveau frontoane de rouă pe colonade de fum;
iar copacii purtau frunze abundente, uscate, crocante
care cădeau în păr la amanţi şi amante,
frunze mirosind a diamante...

La alimentară era multă lume
căci se vindeau ciocolate chinezeşti cu alune
şi adusese şi vin spumos,
şampania celor de jos...

În mercerii
aveau aţă de macrameuri şi foarte ieftine bijuterii
iar la farmacie
cactuşii din vitrină dăduseră floare portocalie...

în fine
iată ce mai vedeam prin perdelele în ruine:
o ţigancă vânzând la colţ inele calpe,
piatră ponce pentru talpe,
"ciunga" şi "vereghete"
ojă, benzină pentru brichete
şi tot ce nu-ţi mai trece prin gând...

Cele un milion de pleoape mi se închid rând pe rând...

Era toamnă, Cri. Erai aşa comică:
te strâmbai când înghiţeai apă tonică,
mă-ntrebai de ce pe frigorifer scrie "Stella"
şi dacă am citit Cortazar, "Rayuela"
şi dacă e adevărat că nu mai eşti o fetiţă
şi dacă s-ar putea construi un minister din halviţă
şi dacă norii deasupra repetă evoluţia speciilor
şi dacă plantele au sensibilitate
şi dacă e ceva real în catoptromanţie
şi dacă Trakl a fost farmacist iar Novalis geolog
şi dacă există undeva, în lumea asta vreun loc unde am putea să ne
ducem viaţa la modul nostru blând-ticnit, inofensiv-halucinant,
liniştit-arzător, realist-visător, citind, ascultând muzică,
scriind versuri, mângâindu-ne şi fiind absolut siguri că
niciodată nu vom îmbătrîni şi că moartea e o prostie şi
că universul va rămâne un incendiu etern, o toamnă
enormă
şi dacă vei termina facultatea, şi ce va fi p-ormă
şi dacă mi se pare stupid
şi dacă Arcimboldo, şi dacă Gide...

Pe Mitropolie seara-naltă
alte turle de fetru, alte cupole de muşama.
Aerul devenea cafeniu
şi niciun tramvai şi niciun taxiu...
Am dat mărunţişul şi am plecat spre "Scala" pe jos,
asfaltul de cuarţ ni se lua pe tălpi de microporos,
părul de struguri, de bame, de piersici îţi flutură
şi-n semn că toamna te posedă
aveai la urechi, în loc de cercei
doi păianjeni cu cruce pe două fire de funigei,
vrăjind din picioare...

Daca ne grăbim, ajungem după completare.

Rana

I
vai mie, rana s-a închis
vai, sângele s-a uscat
şi a facut coajă.
oh, doamne, m-am vindecat!

de-acum o să mă mestece fericirea
o să ma sfârtece seninatatea
şi nebunia care a fost n-o să mai fie de-acum niciodată,
nu, n-o să-i mai sărut umarul.

viaţa o să-mi treacă în pace şi armonie
cu lecturi bogate, cu mese regulate.
sănătatea o să-mi mănânce plămânii.
rţiunea o să-mi sfâşie creierul.

vai, rana, rana mea dragă
rană plăcută vieţii mele
rană pentru care am trăit, pe care mi-am zgândărit-o cu unghiile
s-a închis. oh, doamne, sunt vindecat!

şi niciodată febra n-o să-mi mai aprindă
veioza vieţii până la ars.

II
să accept evidenţa: nu mai pot să scriu poezie.
nu mai sunt în stare, ceva în mine nu mai colaborează.
am scris ani de zile cu ură, cu dragoste, iar acum
creierul meu e mort.
am pornit la maraton ca pe suta de metri
am vrut totul deodată, am vrut să-mi înnebunesc cititorul.
am uitat că viaţa e lungă.

nu-mi imaginam că o dată mă voi opri, voi plaţi
că tot ce am făcut vreodată se va întoarce împotriva mea
şi nu voi putea să mă ajung din urmă
şi orice încercare de a mai face ceva
va fi o nouă dezamăgire.
ce voi mai scrie încă patruzeci de ani?
o să strâng din măsele, o să scriu articole de critică
sau cine ştie ce amintiri
o să suport condescendenţa tinerilor, o să las nasul în jos
când o să vina vorba despre poezie, o să fac traduceri
ca să nu mă uite lumea, ca să pară că mai trăiesc.
sau o să-mi public cândva un volum de versuri din tinereţe
atât de proaste, că nu le băgasem în nici o carte
şi o să am un succes "de prestigiu", mi se va spune "autorul
poemelor de amor",
precursorul a dumnezeu ştie ce poezie va mai fi pe atunci...
nu ştiu, nu ştiu...

prieteni mai tineri, să nu faceţi ca mine.
calculaţi-vă poezia pentru şaizeci de ani.
eu? nu ştiu ce drum să mai apuc, ce s-ar mai putea face
şi nu ştiu ce trebuie să mai simt şi ce mai pot să imaginez.
de data asta chiar cred ca mi s-a infundat.

voi fi un poet bătrân, care n-a mai scris de decenii
un supravieţuitor al propriei morţi
şi care mai bine n-ar fi făcut nimic niciodată.

III
oare s-a terminat viaţa? oare sunt terminat?
sunt un eşec? voi fi pulbere?
va veni moartea iar tu mă vei dispreţui.
va fi groaznic, groaznic.

voi fi singur, mai singur decât toţi oamenii, singur.
fără nimeni, fără odihnă.
voi înţelege totul, ah, intelege-ma, şi toti ma vor iubi,
toţi îşi vor aduce aminte.

sunt pierdut, pierdut.
muşcă-mi tu gura.
o să plouă nasol pe drumuri, o să fim uzi pân-la piele.
o să învăţăm să urâm

va veni toamna, toamna minţii, înecul.
vom avea gura moale şi caldă, va veni luna
vor veni norii să ne cunoască
şi vom muri, vom face dragoste.

da, da, stai acum lângă mine, priveşte-mă. sunt terminat, terminat.
va fi numai moarte în jur.
stelele vor fi moarte, bot lângă bot ca nişte câini de pe străzi.
vor muri unghiile.

gata. stai lângă mine. a avut rost?
ne-am trezit trăind.
a fost groaznic: am trait.
a fost groaznic, groaznic.

Sonet IV

tu parca esti facuta din celofan, tu parca esti câstigata la zaruri
si pierduta prin conditia ta de femeie si iar câstigata
si iar pierduta si iar câstigata si pâna la urma înfipta ca malachit în cine stie ce ac de cravata
tu parca fabulezi când pui un picior înaintea altuia
desi cea mai slaba, tu parca distribui petrol si celule solare cu fiecare rictus de blazare si graba
desi cea mai rece, desi cea mai colocviala, tu bei cel mai mult
preferi cinzano cu lâmaie sa zicem, tu dansezi chiar lânga statie
lesinata de narcisism si de gratie
tu parca bei suc de mango la cofetaria cu vedere spre mare cu vedere spre delfini si spre ilone si langues-de-chat plutitoare
tu parca jonglezi printre genele nichelate cu sfera ta de cordiala stupiditate
tu parca ma cunosti, parca ma cunosteai, slipul tau de cristal fumuriu
parca ma cunostea, sabotii tai din piele de om
când îi intreb de tine, acum îmi raspund: nem tudom...

Stelili, frumoasili

Mai demult iubeam constelaţiile,
azi mi-e perfect perpendicular.
Azi văd scrotul cerului de vară, moale peste Aleea Circului
azi văd ziua de azi ca o maşină de scris electronică
tipărindu-ne cu aldine.
azi dragostea e departe.
Stau în camera asta cu fereastra dând înspre blocuri
şi spre muncitoare păroase.
Bat la maşină fără speranţă că va ieşi ceva, şi asta mă şi ţine în viaţă:
speranţa mea disperată că s-a sfârşit totul, totul.
Nu mai vreau să am nici o femeie.
Nu mai vreau să scriu nici o carte.
Azi bat la maşina mea de scris un poem idiot.

A fost aşa: mi s-au dat nelinişti, constelaţii, un soi de nebunie,
un fel de putere de a mă concentra când scriam,
un soi de zâmbet amar şi asimetric,
sfârcuri micuţe pe un piept fără păr.
Mi s-a luat apoi credinţa în mine
şi-am rămas ca o cheie de ială
într-o lume în care uşile
n-au fost pân-acum inventate.

Odată iubeam stelili, o, da...
şi lunicica atârnând peste Bucur Obor...

Detalii: Categorie: Cultura, Tradiții, Istorie

Mircea Cărtărescu - poezii