Leonida Lari - poezii

Pentru Leonida Lari poezia constituie un tărâm spiritual insolit, în care se desfășoară spectacole marcate de mister.

„Leonida Lari a fost o poetă sensibilă, romantică, dar şi o poetă luptătoare, mesianică, ea a îmbinat simplitatea şi clasicitatea poeziei cu militantismul, suavitatea sentimentelor cu iluminarea vizionară. Leonida Lari a venit în anii ’70 cu o altfel de poezie, debutul ei alături de alte talente tinere a schimbat faţa poeziei basarabene. Demersul ei de atunci se detaşa categoric de grilele realismului socialist. Începând cu perioada renaşterii naţionale, Leonida Lari a devenit un poet tribun, angajat şi prin scris, dar şi prin apariţiile publice, prin forţa personalităţii sale, în miezul evenimentelor. Astfel o va reţine istoria literaturii, astfel va rămâne în memoria celor care au cunoscut-o şi apreciat-o. Cartea ei va rămâne deschisă, ea va trebui reactualizată, reevaluată şi readusă în circuitul de valori.” Arcadie Suceveanu

Selecție din Poezii de Leonida Lari

Indice ALFABETIC :

Leonida Lari - Acolo
Leonida Lari - Artistul si lumea
Leonida Lari - Auzi ce face vântul...
Leonida Lari - Cadere de frunze
Leonida Lari - Copacii care fug prin ceata...
Leonida Lari - De Patrie
Leonida Lari - Destinul iubitorilor de neam
Leonida Lari - Dreptatea
Leonida Lari - E magul (Poetului Grigore Vieru)
Leonida Lari - Enigma
Leonida Lari - Flori de toamna
Leonida Lari - Focuri pe deal
Leonida Lari - Fratelui român
Leonida Lari - Fulgerul
Leonida Lari - La Iulia Alba
Leonida Lari - La Putna
Leonida Lari - Mi-e dor de tine ca de-o poezie...
Leonida Lari - Nu anii trec, ci sufletul...
Leonida Lari - Oamenii
Leonida Lari - Pedeapsa
Leonida Lari - Ploaie și sânge
Leonida Lari - Poetul
Leonida Lari - Pote cândva...
Leonida Lari - Puterile Pentru artisti
Leonida Lari - Requiem (Doinei si lui Ion)
Leonida Lari - Romanța
Leonida Lari - Ruga catre Iisus Cristos
Leonida Lari - Ruga de noapte
Leonida Lari - Ruga de seara
Leonida Lari - S-a lăsat toamna
Leonida Lari - Se poate întâmpla
Leonida Lari - SPIRITUL
Leonida Lari - Sarpele
Leonida Lari - Secerisul
Leonida Lari - Sonet autumnal
Leonida Lari - Spulber
Leonida Lari - Testament
Leonida Lari - Târzie toamna
Leonida Lari - Vântul
Leonida Lari - În alba bataie de luna

Mi-e dor de tine ca de-o poezie...

Mi-e dor de tine ca de-o poezie
Nescrisa înca, fara vers si nume, 
Dar daca vrei sa ninga, n-o voi scrie, 
Caci voi chema zapada peste lume.

Mi-e dor de tine ca de o cântare, 
Neauzita înca niciodata, 
Dar daca vrei sa ploua, ai rabdare, 
Eu voi chema si ploaia asteptata.

Ci va veni o clipa, da, o clipa, 
Când tot ce sînt va semana cu-o struna, 
De care s-a atinge cu-o aripa
Un cântaret ciudat, orbit de luna.

Cadere de frunze

Cad frunze peste capul meu şi-al tau, 
Peste-ale tale gânduri si-ale mele, 
Cad frunze ca parerile de rau, 
De stam pe loc, ne-acopera cu ele. 

Cad frunze şi tu nu mai ştii ce faci, 
Şi pleoapele-ți închizi peste vedere, 
Sa mergem, dragul meu, de sub copaci - 
E-un farmec trist în blânda lor cadere. 

Sa mergem, cât ne-au acoperit, 
Caci în caderea asta se conține 
Şi moartea verii care ne-a iubit, 
Şi a iubirii mele pentru tine. 

Sonet autumnal

De veci iubirea e un abur sfânt, 
Ea nu se trece, când îi spun sa treaca, 
Din tot ce vine si din tot ce pleaca, 
Ea, una, nu asculta de pamânt.

Ea nu alege: geniali, pigmei, 
Ea stie doar atâta: sa iubeasca
Si din aceasta hartie lumeasca
Ramâne doar cu suferinta ei.

Când toamna e-un ravagiu în copaci, 
Când iarna ne îngheata pân-la sânge
Eu te întreb de care boala zaci, 

Si daca nucu-n fata casei plânge, 
Ca n-am venit sa te întreb ce faci, 
Cuprinsa de-o iubire ce se stinge...

De Patrie

De veci iubirea e un abur sfânt, 
Ea nu se trece, când îi spun sa treaca, 
Din tot ce vine si din tot ce pleaca, 
Ea, una, nu asculta de pamânt.

Ea nu alege: geniali, pigmei, 
Ea stie doar atâta: sa Când, aspra, ma scutura seara
Din ziduri prin pomi întomnați, 
Ma sprijin cu gândul de țara
Strabunilor mei luminați.

Şi merg înspre locuri retrase, 
Cernând amintirile-n mers, – 
Acolo un tei ascultase
Întâiul, stângaciul meu vers.

În vale, sub casa batrâna, 
Mânata de-un dor negrait, 
Copila, privind în fântâna, 
Adâncul din noi am privit.

Pe deal, catre marginea zarii, 
Cu sufletu-n palme întins, 
Odata, în arşița verii, 
De dragoste trista am plans.

Iar unde cararea se stinge
Departe-departe-n țarâni
Pe unicul frate de sânge
L-am dus ca pe-un laur pe mâini.

Dragi dealuri, dorite de pace, 
Smerite, nostalgice vai, 
Eu nu spun ce-adaos voi face
Lumnii strabunilor mei.

Dar spun ca eu seara de seara
Mai greu, mai uşor, mai durut
Am stat pe o palma de țara
Şi focul aprins l-am ținut.

Destinul iubitorilor de neam

Fratelui Grigore

E Pastele Blajinilor, Grigore, 
Un Paste ca si tine de blajin, 
Iar viata-mi nu-i pe zile, e pe ore
Si mor, si-nviu, si nu-i mai mare chin.

Cît de frumoasa-i asta primavara
Si o privesc prin geam cu mult regret, 
Iar viata mi se-mprastie fugara –
În lume e strain orice poet.

Straini sîntem si noi ce nu o data
Am aparat românii de straini, 
Si-acum ni se întoarce drept rasplata
Înjuratura fratilor români.

Ne urla dintr-o sete de putere, 
Pe noi, ce libertate am dorit, 
Pe noi, ce-am stat printre mitraliere
Si din masini aprinse am tîsnit.

Pe noi ne-njura, Grig, cum naiba iese, 
Cînd haituiti si ierni, si primaveri, 
Nu-am fost pentru-un partid cu interese, 
Ci pentru interesul unei tari?

Cum iese, frate, mintea mi se-nmoaie
De la aceste mreje diavolesti, 
La Chisinau, noi – calul de bataie
Si iarasi noi batuti – la Bucuresti?

Pai, iese, frate, iese la-ndemîna
Unor vînduti, uitati de Dumnezeu, 
Se pare, ne lucreaza-aceeasi mîna
La Bucuresti, ca si la Chisinau.

Aceeasi mîna si pe-aceleasi coale
De ziar cu spectru antiromânist, 
Ce vine dinspre Internationale
Si îl aduce-n lume pe-Anticrist.

E Pastele Blajinilor, e casta
Cinstire-a celor morti, chiar si straini, 
Cît de frumoasa-i primavara asta, 
În care am fi fost printre blajini!

Da, am fi fost si-n parc, si-n strazi, si-n piata, 
Facuti, precum multimea, mototol, 
Dar cîte ori vazut-am moartea-n fata, 
În jurul nostru se crea un gol.

Un gol, un vid cumplit de aparare, 
Deschis de undeva dinspre Arhei, 
Un cerc ciudat, o aura, o stare, 
De parca salvatoare de idei.

...Ard lumînari de Paste pe sihastre
Morminte unde Nistru curge-atent, 
Unde e floarea natiunii noastre
Trimisa-n lupta fara armament.

Trimisi într-un razboi de mîntuiala, 
Ce n-avu sens sa fie declansat, 
Sîngele nevarsat în capitala
La margine de Nistru s-a varsat.

Frate Grigore, mi se face para
În suflet si ma ia un foc buiac, 
Pe cînd mureau baietii pentru tara, 
T;arii trageau la vodca si coniac.

Si mai rîdeau, si mai faceau si bancuri, 
Avînd de garda cîte-un ienicer, 
Cînd oase de copii trosneau sub tancuri, 
Cînd sîndele striga pîna la cer!

Mi s-a scîrbit de-aceasta lume, frate, 
Desi de sus e-al apararii cerc, 
Unii se lupta pentru libertate, 
Iar altii pentru-un ieftin feerverc.

E pastele Blajinilor, Grigore, 
Si moarte n-am, si viata tot nu am –
Si nu traim pe zile, ci pe ore
Destinul iubitorilor de neam. 

E magul (Poetului Grigore Vieru)

În brazi, în dulcea pulbere de luna, 
Pe urmele lasate-acum o clipa, 
Eliberat, ca dupa o furtuna, 
Astralul chip al lui se înfiripa.

Tot mai desprins de fruntea sa, de mîna, 
De ochii care mai pastreaza plînsul, 
Se limpezeste-aproape, caci lumina
Ca o durere-a sagetat printr-însul.

Tremurator pe firele de iarba, 
De neatins ca tot ce e visare, 
Se-ndeparteaza-ncet si ca o oarba, 
Cît umbra-i se mai zbuciuma-n carare.

Nu-l arde, Doamne!.. Poate ca anume
Aici, în asta clipa ni se-arata
Ceva din tine calator prin lume
De-atîtea ori si parca niciodata !

E magul... cine-ar mai putea sa cheme
Acea putere tainica-n cuvinte, 
Si sa se nasca-asa, din vreme-n vreme, 
Si ca-a murit sa nu-si aduca-aminte... 

Ploaie și sânge

Fratelui Nicolae

Stiu ca îti place ploaia, Nicolae, 
Si mai ales acea cu stropii mari, 
Poate-a da Cerul si Unirii ploaie
Ca pe la voi pe-acolo-n Biscotari.

Înca din anii studentiei, frate, 
S-a înteles ca noi sîntem români, 
Si pe-unii ne-au mîncat la facultate, 
Si pe-altii ne-au împins din ea la stîni.

Ce ne-a tinut în asta vitregie
A unei vieti de-ostateci neangajanti, 
Poate doar firul sfînt de poezie, 
Ce ne elibera sub ocupanti.

Cum ocupat-au tot cu-ale lor trupe
Orase, sate, somnul meu si-al tau, 
Dar spiritul, cînd dat-au sa-l ocupe
S-au poticnit de însusi Dumnezeu.

Aici le-a fost hotarul de-ncercare
Si dat-au înapoi cu pas misel, 
Caci Dumnezeu limbi face si popoare, 
Si iarasi le desface numai El.

Dar cum calaul jertfa si-o vîneaza
Pîna n-o vede-ntinsa-n tintirim, 
Ei iar se-ntorc la desucheata fraza
Ca moldoveni si nu români ne stim.

Cum de mai pot sa rastigneasca plînsul
Celor trimisi în stepele rusesti, 
Românilor, smulsi de pe tot cuprinsul, 
Cuprinzatoarei Patrii Românesti.

Uite ca pot, pentru un blid de linte, 
Ei, cica-s altii, rusi, americani, 
Dar nu români si nu le da prin minte, 
Ca-a se nega înseamna-a fi satani.

Stiu ca îti place ploaia, Nicolae, 
Si mie-mi place ploaia s-o ascult, 
Poate-a da Cerul si Unirii ploaie, 
O ploaie asteptata de demult.

De nouazeci ani batuti de timp si-o rana, 
De nouazeci ani batuti de timp si-un dor, 
Vai, sîrma de pe Prut e-acea coroana
Pusa pe-un cap de neam nemuritor!

Precum pe capul lui Cristos odata...
Curg dungile de sînge peste frunti, 
Stiu ca îti place ploaia cea mascata, 
Deocamdata-avem doar stropi marunti.

Marunti de tot si sîngele- siroaie
Mai mult chiar decît apa ar tîsni, 
Stiu ca îti place ploaia, Nicolae, 
Si cea cu stropi mascati curînd va fi.

Va fi cînd rabufni-vor toti odata, 
Raniti, scuipati, înfometati si goi, 
Va fi o ploaie rara, minunata, 
Chiar si cu KGB-ul dupa noi!

Si în cea ploaie rara, Nicolae, 
Cu stropii mari ca ochii nostri-amari, 
Hora Unirii vom dansa-o-n ploaie, 
Ca pe la voi pe-acolo-n Biscotari.

Requiem (Doinei si lui Ion)

Şi ultimul greier tacu
De-a vântului aspra suflare, 
E toamna târzie de-acu
Şi frunzele cad a-ngropare.

Şi moartea cu pas tainuit
Se-ndreapta spre noi printre sfere, 
Şi n-avem vreun sprijin decât
Doar frunzele astea-n cadere.

Şi poate un gând necurmat, 
În timp ce eu sânger şi sângeri, 
Ca Domnul din dor ne-a luat
Din dorul de cânt printre îngeri.

Fulgerul

Fulgerul e floarea de foc a stihiilor. El nu poate fi îmblînzit, el poate îmblînzi.
Cînd apare fulgerul, toti se cumintesc si asteapta cu înfiorare cum va cadea.
Cînd se arata fulgerul, numai poetul ramîne, precum a fost, pentru ca, oriunde ar cadea, totuna va trece printr-însul.
El poate chiar sa-i iasa în întîmpinare prin furtuna, cu capul descoperit, sa-i închine tainice epifanii, spre dezlegarea trasnetelor ceresti si a puhoaielor de apa.
Poetul nu se teme de fulger, pentru ca el însusi a fost fulgerat la nastere. De Apolo.
Cînd se arata fulgerul, poetul tresare ca de o multasteptata eliberare prin natura. Si se simte în puterea lui, si lumea îi e mai putin straina.
Ca sa întelegi caracterul fulgerului, gîndeste-te la poet.
Si invers.
Penibila existenta.
Fulgeratoare.

Poetul

Când a intrat poetul în cetate, toti s-au simtit atacati de ceva neînteles, desi el nu facea alta, decât raspândea în juru-i o dulce melancolie.
Fusese pe muntii de lumina, vorbise în imagini cu traitorii de acolo, voise chiar sa ramâna acolo. Printre ei se simtea în largul sau, dar trebuia, mai întâi, sa moara acasa.
Si iata, întors acasa, îi erau dragi oamenii, îi musca dorul de traitorii luminati si raspândea în juru-i o dulce melancolie.
Mergea si tacea, surâzând ca siesi, ca celor întâlniti în cale, raspândind în juru-i, necontenit, o patrunzatoare, dulce melancolie.
- Se pare ca e trist, - a zis cineva.
- E melancolic, -a raspuns altcineva.
- Melancolia e fiica tristetii, - a zis înca altcineva.
- S-ar putea sa ne contamineze copii, sa-i ferim de el, - a zis unul.
- Sa-l gonim cât mai grabnic din cetate, - a raspuns altul.
- Cetatea care se fereste de poeti si-i goneste, este o cetate slaba, - a zis înca un altul.
- Atunci sa-l lasam în pace ? – au întrebat toti.
- Sa-l lasam în pace, - au raspuns toti, si s-au împrastiat pe la casele lor.
Iar poetul a mers tacut, raspândind în tot orasul o dulce melancolie, s-a ridicat pe zidul cetatii, raspândind în tot vazduhul o dulce melancolie, a împins zeci de osti înarmate pâna în dinti, raspândind în lume o dulce melancolie, a învaluit locul de bastina cu nemurirea sa, raspândind în ceruri o dulce melancolie… 

Pedeapsa

Trec norii ca niște turme-n visare
Și duce-m-aș pe urma lor -
C-un vers ai putea să mă-nlănțui mai tare
Decît c-o privire de dor.

În tot ce se-ntîmplă în văile firii
De-auzul din mine mă tem, 
Iubită de muze, și clipa iubirii
Îmi este aproape-un blestem.

Mă fură, mă leagă cuvinte durute -
De ce oare-așa m-am născut? -
C-un vers ai putea să-mi iei capul mai iute
Decît cu un aprig sărut.

Fratelui român

Fratelui român

Cînd peste ochi aprinsi de dor
Si lacrimi împietrite
Flutura-acelasi tricolor
Pe tarini ravasite.

Cînd imn, grafie-n unison, 
Le-avem, de unde-i teama, 
De ce sa trec ca un spion, 
Prin tara noastra vama?

Cînd Basarabi se prabusesc
Pentru pamînt si limba, 
Cînd parlamentele tusesc
Pentru o lege strîmba.

Atunci, te rog, cu mine-n chin
Sa mergi spre Libertate –
Nu da, române în român, 
Nu da, ca-ti este frate!

Cînd tancuri se pornesc din Est
Sa ne îndoaie screaua, 
Cînd banii se pornesc din Vest, 
Sunîndu-si tinicheaua.

Cînd mai apoi apar pe rînd
Spertari de speta joasa, 
Care ne cumpara rînjind
Cu suflet si cu casa.

Cînd tot se face spre-a iesi
La-ncaierari în piata, 
Cînd nu stim seara de-om veni, 
Plecînd de dimineata.

Atunci, te rog, nu fi Cain
Si nu izbi în gloate –
Nu da, române în român, 
Nu da, ca-ti este frate!

Cînd vreun calugar obosit
De-atîta-nstrainare
Se mai îndreapta catre-un schit
Sa puna o lumînare.

Cînd vreun poet din Dumnezeu
Se zbate smuls din sine
Si sta pe-o margine de hau
Pentru niste destine.

Cînd vreun soldat înnegurat
Ca i-au calcat statutul, 
Îsi ia raspunderi de barbat
Si vrea sa treaca Prutul, 

Atunci, m-auzi, nu fi un spîn
Si nu-l lucra din spate –
Nu da, române în român, 
Nu da, ca-ti este frate!

Cînd stelele, clipind, vestesc
Ca-i o mutare-n soarta, 
Cînd neamurile se unesc, 
Sa nu se mai desparta.

Cînd n-avem timp si nici noroc
Sa ne traim viata, 
Cînd sprijin ni-i un nor de foc, 
Care ne schimba fata.

Cînd ardem ca niste faclii
De nevîndut în gara, 
Cînd nu umblam cu viclenii
Pentru popor si tara.

Atunci te umple de divin, 
Ia-n piept si sîrmi ghimpate –
Nu da, române în român, 
Nu da, ca-ti este frate! 

La Iulia Alba

Ningea bogat, ningea duios
Cu fulgi maşcați ca nalba, 
Pe când traiam un vis frumos
La Iulia Alba.

Un vis reunitor de neam
Ca din margele salba, 
Ah, eu pe-un vis ma rastigneam
La Iulia Alba.

Mergeam tacut, cu pasul bland
Prin dimineața, dalba, 
Prima-n zapezi urme lasând
La Iulia Alba.


2 decembrie 1990
Alba Iulia

La Putna

Se lasa un abur de dor peste munți, 
Se-aude o lina cântare, 
Pe albe zapezi trec calugari carunți
Şi ochii lor ard de credința sub frunți
La Putna lui Ştefan cel Mare.

Alunec încet peste dalele reci, 
Ma-nec într-o ruga amara, 
Dar duhu-i ce nu are moarte în veci, 
Şi nici poticnire prin capete seci, 
Ma-ntreaba ce este în țara.

Se zbate-ntrebarea pe-arzânde faclii, 
Ma reazem de cripta-mparata, 
Ma reazem cu-o lume de suflete vii, 
Şi spun cu durerea iubirii dintâi
Ca țara nu e ca odata.

Ca zimbru-i gonit din blazonul divin, 
Şi trage prin mirişte carul, 
Ca frații de-o mama aparte se țin
Şi sângele lor declarant e strain, 
Fiindca e altul hotarul.

Ca dupa ce neamul a fost razlețit, 
Şi limba o alta se face, 
Ei bine, dar verbul nu-i chip de robit, 
Ca-atunci împotriva lui Domnu-ai pornit, 
Ca-n verb însuşi spiritul zace.

Spun toate acestea tacând încordat
Şi sfinții-i privesc cu mirare, 
Şi-n asta tacere, mareț, sacadat, 
Se-aude prin seara cum clopote bat
La Putna lui Ştefan cel Mare.

Prelung bat, şi aspru, şi tânguitor, 
Se varsa pe deal şi pe vale
Şi-aşa ți se pare, prin sunetul lor, 
Ca Ştefan vesteşte: nu moare-un popor, 
Vândut de mişei pe parale.

Popor ce de veacuri s-a statornicit
Pe munții, pe vaile-aceste, 
De ce a fost dus, ridicat, nimicit
Cu nodul la gura şi lațul la gât? –
Din simpla pricina ca este.

Popor de pastori, de plugari, de naieri
Va fi pe aice şi mâine, 
Ca cine-a trecut prin atâtea-ncercari, 
De drag pentru țara, gasi-va puteri
Sa mânce doar apa şi pâine.

Bat clopote tare, de vuie-n Cuvânt
Neînduplecata-ntrebare:
Sînt doua popoare cu acelaşi cuvânt?
Un singur popor e cu-acelaşi mormânt –
La Putna lui Ştefan cel Mare! 

OAMENII

Fiinte triste, slabe, trecatoare, 
Am mai veni de chinuit pe lume, 
De n-am avea nevoie de o stare, 
O stare unicala ce sa-nsume
Regretul Evei pentru neascultare, 
Durerea lui Adam, cazut pe hume
In circuitul unei scoici solare.

Fiinte trecatoare , slabe, triste, 
Am mai iubi cu-atata daruire
Pe-un altul eu, de n-ar fi sa persiste
Aceeasi surda grava tanguire
In toti ce-au existat si-au sa existe, 
Ca am pierdut ceva in nemurire, 
Care oricand si-oricum va sa existe. 

SPIRITUL

Ce oameni tristi cu fata mata, 
Ce oameni veseli fara fata
Intr-o cetate-asediata 
Traiesc ceva pe nume viata.

Cei tristi gasesc un drum pe apa, 
In marea lor singuratate, 
Cei veseli ii lovesc si-i sapa
Vrand monopol pe-eternitate.

Iar undeva, intr-o lumina, 
Sta intre timp un spirit mare
Ce-alege graul de neghina
Cu lumea asta la picioare. 

Secerisul

Stau ca un cal rapus în plina vara
Sub cerul care joaca în culori, 
Stau într-un lan de maci si de secara
Si-aud cum intra-n lan seceratori.

Se leagana, se-nvolbura secara
Si macii rosii pîlpîie-n delir, 
Seceratorii taie toata tara, 
Care ajunge-aproape-un cimitir.

Vad secera în soare cum luceste, 
Cum cade capul macului piezis
Si cum secara clar se prabuseste

Pe trupul meu de cal care tînjeste
De a fi liber, nu-a cara orbeste
Snopi de secara grei la seceris.

Auzi ce face vântul...

Auzi ce face vântul pe afara?
Cum clatina copacii tulburat
Si norilor le smulge-o ploaie-amara, 
Si printre oameni umbla, parca-i beat.

Ocrotitor fiindu-mi, poate-l doare
Si vrea sa-mi dea cumva de priceput, 
Ca-n clipa când facut-ai o tradare, 
Toamna s-a stins si frigul a-nceput. 

Artistul și lumea

Nu-astepta rasplata mare
Pentru facerea de bine-
Lumea este schimbatoare, 
Trece iute peste tine.

Si-ti gaseste-ntr-o clipita 
O multime de gresale
Spre a fi indreptatita
In opiniile sale.

Ba ca sufletu-ti cuteaza
Catre zone fara nume, 
Ba ca unul iti cedeaza
Locul lui in asta lume.

Iar cand ti se face sila
De aceste mofturi clape
Si de tine-un pic de mila
Si ii lasi sa sara-n talpe.

Si sa-nsire pan-amija
Cate dracul le inspira, 
Amintindu-ti cu ce grija
Si pe Crist il rastignira.

Si te duci unde iti scrise
Darul tau de poezie, 
Spun ca Dumnezeu gresise
Ca la dat anume tie.

Nu-astepta deci multumire
Pentru-a tale fapte toate, 
Nu primi nici o marire, 
Ca iti pierzi din libertate.

Tu asteapta-te, terestra, 
Sa iti puna-n deal o cruce, 
Unde-n sunet de orchestra
Cu-alai mare te vor duce.

Si cand vei avea sub luna
Doar in tintirim o casa
Ei vor spune ca-i fost buna
Si de nimeni inteleasa.

Cat mai poti cu ochii, plansii, 
Sa-ntrvezi ce ai a face
Da-te-n laturi de la dansii
Sa te lase-odata-npace.

Testament

Fratelui Leonard

Ma-nvinge primavara cu-al ei zor
De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace, 
Ce simplu-ar fi sa cad lînga-un izvor
Din Capriana, sa visez a pace.

Ce simplu-ar fi, daca n-as fi cum sînt –
Un grav refuz la patimi trecatoare, 
Pentru cei ordinari de pe pamînt
Si dragostea aproape-i o teroare.

Eu sufar astazi pentr-un ordinar
Ce-si salta-o reputatie precara, 
Dar cum iubirea e din cer un dar, 
Ma-nvinge asta verde primavara.

Totul e verde-n fata mea si tot
Impune bucurie, nu durere, 
Iar eu ma duc, precum se duse Lot, 
Sodoma si Gomora-s în putere.

Eu merg pe-un drum ce nu se-arata lent, 
În urma-mi sarea arde orice stare, 
În urma-mi pe-acest drum incandescent
Rasar doar monumente mari de sare.

Ma-nvinge primavara cu-al ei zor
De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace, 
Ce simplu-ar fi sa cad lînga-un izvor
Din Capriana, sa visez a pace.

Ce simplu-ar fi, daca-as trai cumva
Mai altfel, mai supus, mai cu momentul, 
Dar eu nu pot, si toata viata mea
E-o lacrima ce-si curge monumentul.

Si merg, si merg, tot merg în infinit, 
Si sufletul nu-mi las nici într-o gara, 
Merg catre-un frate-al meu cel mai iubit
În cea mai verde-n lume primavara.

Merg catre-un frate-al meu dinspre-un pustiu
De stare, de gîndire, de candoare, 
Merg catre-un mort mai viu ca orice viu
Care ma-asteapta ca pe-o sarbatoare!

Ramîi cu bine, lume, si ramîi
Cu o enorma, groaznica rusine, 
Ca de la ziua ta, din cea dintîi, 
Poetii nu avura loc în tine.

Ramîi si tu, biet traitor sub vremi, 
Ce m-ai tradat dintr-o tocmeala-a pietii, 
Ce primavara, Doamne, de te temi
Ca dai în Dumnezeu, lovind poetii!

Ei, cei mai puri, au fost cei mai blamati, 
Ei, cei raniti, cîntat-au chiar si rana, 
Ah, de-am sa mor, va rog sa ma-ngropati
Sub un stejar, din dor, la Capriana.

Ruga catre Iisus Cristos

Sfinte Iisuse Cristoase, 
Sufletu-n mine plînge, 
Tu ai învins o lume, 
Eu nu o pot învinge.

Iat-o îmi iese-n cale
În ispitiri artista
Si-mi retrezeste-n sînge
Dragostea mea cea trista.

Sfinte Iisuse Cristoase, 
Sufletul plînge-n mine, 
Tu ai învins o lume, 
Eu nici macar pe sine.

Lasa lumina-ti mare
Peste plecata-mi frunte, 
Sa ma despart de toate
Într-o chilie-n munte.

Sa nu mai poata nimeni
Sa îti întinda vina
Peste-acest foc pe care
Nu l-a nascut tarîna.

Peste-acest foc de taina
Care ma tine-n fire
Sa-mi mai port trupul, bietul, 
Catre o manastire.

Sfinte Iisuse Cristoase, 
Lumea mereu ma cheama, 
Teama nu mi-e de moarte, 
Însa de dor mi-e teama.

Vine pe neasteptate
Si se prelinge-n minte
Si ma stramuta-alene
Înspre lumesti cuvinte.

Sfinte Iisuse Cristoase, 
Lasa-Ţi în mine roua, 
Sa Te întîmpin alba
Catre venirea a doua. 

Ruga de noapte

În nopți de cumplita-ndoiala
Cu sufletul dat în spic, 
Patrunsa de-o stare fatala, 
Eu cad în genunchi şi zic:

Da-mi, Doamne, durerile toate
Şi lasa-ma fara dor, 
Dar fa şi un pic de dreptate
Pentru acest popor.

Ca-i lacrima pâinea pe masa, 
Şi-i sângera fruntea de spini, 
Mâncat de vânduții de-acasa, 
Vândut de mâncaii straini.

În nopți de-ndoiala cumplita
Cu trupul ca pus pe un trunchi
Şi mintea de griji istovita
Eu zic, prosternata-n genunchi:

Ia-mi tot ce-mi surâde în cale, 
Orice bucurii, rând pe rând, 
Dar fa sa se-ndrepte din şale
Poporul acest suferind

Ca-i suna prin secole plânsul
Şi sângele-i volbura mari, 
Fa, Doamne, ceva pentru dânsul
Fa, Doamne, ca-ți sta în puteri!

Da-i Doamne, viața sub luna
Şi când voi pleca dintre vii, 
Mai da macar unul sa-mi puna
O salcie la capatâi.

Rugă de seară

Când seara pe vai se asterne un abur subtire, 
O clipa doar, Doamne, mai daruie-mi de fericire.

Mai lasa pe fruntea-mi plecata, pe ziua fugara
Sa-ntârzie înca oleaca lumina de seara...

Lumina aceasta tacuta, si moale, si calda, 
În care-al meu suflet ca pruncul de veacuri se scalda, 

Lumina aceasta sonora si fara cuvinte, 
Care de o tara astrala mi-aduce aminte.

Mai lasa, o Doamne, sa-ntârzie lina si sfânta
Pe tot ce în juru-mi cuvânta si ce nu cuvânta, 

Pe casa, pe masa, pe sare, pe coltul de pita, 
Pe fata poporului nostru de griji înasprita.

Pe munte, pe mare, pe pietre cazute din salba:
Hotinul, Cozminul, Chilia, Cetatea cea Alba!

Pe vrere, pe stare, pe unda, pe dorul de Tine, 
Pe versul poetului care mereu si-apartine, 

Pe cinste, credinta, speranta, pe singuratate, 
Pe file din care adie a eternitate.

Când seara un abur subtire pe vai se pogoara, 
Mai lasa-ne, Doamne, o clipa lumina de seara, 

Mai lasa sa-ntârzie-oleaca aceasta minune
Pe temple înalte, pe socluri, pe cripte strabune, 

Pe vatra-mi de-acasa, pe lutul cu oase dragi mie, 
Pe viata în care gustat-am prea rar bucurie.

Pe locu-mi sub soare, în care cad corbii în smocuri, 
Pe haina-mi trupeasca, cârpita de-acum pe alocuri, 

Pe plinul iubirii de oameni si groapa din cale, 
Pe marile daruri si blândele mâini ale Tale, 

Pe ora în care, sfârsita, alunec în transa, 
Pe gândul ca înca si dupa mai este o sansa.

Vântul

Sunt om, ma aflu între bine-rau, 
Bate un vînt prin crengi si cade greu
Pe greul chin al sufletului meu.

Dar, om fiind, eu stiu ca am un drept
Sa nu ma iau cu prostii toti în piept, 
Sa-ascult samasul care-i întelept.

Or, cum samasi prea întelepti nu sînt, 
Ma pomenesc: sînt singur pe pamînt
Ma sprijin doar de vînt, numai de vînt.

Ce vînt ciudat, îmi spun, cum este el, 
Se-aseamana cu un copil rebel
Ce vrea sa schimbe diavolul în miel.

Si îmi mai spun, - ce sprijin mi s-a dat? –
Ghivecele cu flori le-a darîmat, 
În casa mea e vîntul împarat.

Umbla din loc în loc, printre chirpici, 
Sparge un geam, mai sperie pisici, 
Da de-nteles, ca nu-i chiar de pe-aici.

O, vîntule, de unde-oi fi venind? –
Dai buzna-n casa mea învîlvorînd
Tot aerul si aburul de gînd.

Tot bati si bati cumplit, de parca strechi;
De-acu m-ai asurzit si de urechi, 
Trezind în mine amintiri stravechi.

Pe cînd eram în al nelumii cer, 
Pe cînd eram o raza de-adevar
Si-n jur cadeau gingase flori de mar.

O, vîntule din tandru cunoscut, 
Eu n-am fost om, un ochi ce a vazut
Edenul cel pe care l-am pierdut.

Acum sînt om pe Terra, dar mereu, 
Simt, vînt, cum sufli ca si Tatal meu, 
Tatal dintîi ce-i însusi Dumnezeu. 

Puterile Pentru artisti

Am zabovit în ceata si în vînt
Pîna sa-mi capat trupul pe pamînt, 
Pîna sa ma întreb: Au, cine sînt?

Venit din partea crudului Ereb, 
Ar trebui nimic sa nu întreb, 
Macar de ce si luna are gheb?

Dar aspirînd stangaci catre un rai
Eden, pre nume, unde nu e grai
Dar vezi si-auzi ce ai si ce nu ai...

Oricum o fi, ma vad printre pitici, 
De-acu în mine dau mereu c-un bici
Toti prostii, ca-s cam singur pe aici.

Singuratatea mea nu-i boala grea, 
Si eu nicicui n-o pot împrumuta, 
Cînd viii multi se scutura de ea.

De morti nu zic nimic, pentru ca stiu –
Ca fiecare-i singur în sicriu, 
Cînd prea devreme sau cînd prea tîrziu...

Am zabovit în vînt si ceata eu, 
Singuratatea mi-a fost ghid mereu
Sa fiu cu el, cu bunul tatal meu.

La fel de singur stat-am în genunchi
La fel ca mielul capu-am pus pe trunchi
Si am primit puteri pîna-n rarunchi.

Dreptatea

Cum stateam pe o piatra
sub zidurile vechiului templu
am vazut dreptatea, legata la ochi, 
batînd aerul cu mîinile, 
cautîndu-si drum.

Era o zi cu mult soare
raze într-aureau drumul
catre sacrul templu din desert, 
apoi tot razele aratau
drumul suind în cer.

Suflete, miriade de suflete
coborau si urcau întruna
într-un du-te vino armonios, 
în sunete suave, de departe, 
imobilizînd.

Un miros patrunzator de mir
staruia în jurul zidurilor, 
dus de adierile vîntului
pîna spre cîmpul de spini, 
spre legata la ochi.

Orbecaind printre spini, 
cu trupul mustind de rani, 
dreptatea se potrivi mirezmelor, 
pîna ajunse la izvorul lor, 
la templul sacru.

Se lasa istovita si ea
pe o piatra roasa de timp, 
se scufunda-n amintiri, 
pîna soarele se ascunse de noi, 
pîna iesi preotul.

Batrîn, alb, orb si el, 
dar cu o alta vedere, 
se apropie încet-încet de ea, 
îi scoase usor legatoarea, 
îi vazui ochii limpezi. 

Flori de toamna

Ce flori frumoase!Doamne, tine mult
Explozia aceasta de culoare, 
Prin care se intampla sa ascult
Cum sufletul se-ngana cu o floare.

Mai lasa-le si-ntarzie cu ploi
Peste postata asta de natura, 
In care-a fost sa nimerim si noi 
Si sa privim cu sufletul la gura.

Cum ultimele albine cara-n stup 
O miere intomnata si-amaruie, 
Cum frunzele de la copaci se rup, 
Cum urca-n cer aroma de gutuie.

Si cum taranii trag la teasc umpland
Cu chiote desertul pan' la luna
Si cum perechi se-nvolbura crezand 
Ca fi- vor pentru-o viata impreuna.

Acopera cu flori, o , tu , cel sfant, 
Si departat in veci de-acestea toate
Sa simta ca trait-au pe pamant 
Si ca-au gustat un pic din libertate.

Oamenii astia, apasati de nori
De griji , de indoieli, de infuzorii, 
Primiti cu flori si petrecuti cu flori
Si neintelegand lumina florii.

Ce flori frumoase!Am sa mor aici, 
Intr-o astfel de toamna-ntarziata, 
Printre cazute frunze si furnici, 
La cap cu-o crizantema-ndoliata. 

Pote cândva...

Pote cândva se vor stinge pe lume durerile
Si ne-om întoarce pe-acolo pe unde-am trait, 
Si dupa noi s-or întoarce si muntii si marile, 
Si toti acei pentru care cu sânge-am platit.

Proaspat nascuti vom pasi peste apele clarele
Ca Orion, daruitul cu mers prin vâltori, 
Vântul va trece prin noi fara piedici si soarele, 
Caci noi vom fi niste gânduri de dor în culori.

Catre un tarm ma va duce lumina ta geamana, 
Si m-a lasa amintirii pe tandrul nisip, 
Poate cândva ne-om gasi mai usor cei ce seamana, 
Nemaiputând sa ne-ascundem ca azi dupa chip.

Focuri pe deal

Ard focuri pe deal primăvara
Și fumul lor ia cu asalt
Tot cerul ce-mprejmuie țara
Și-ncet se perindă-n înalt.

Și clipele noastre ca fumul
Se rup de țărână și pier, 
Greșind pe alocurea drumul, 
Se-nscriu undeva în cer.

Iar noi, cand avem dezlegare
De propriul trup în apus, 
Doar clipele-acele fugare
Se leaga de noi și sus.

Ci unele-s pure și pline, 
Ci altele-s tulburi și seci, 
Dar toate decid, în fine, 
O patrie-a noastră de veci.

Ard focuri și suflul se strânge
În aerul vremii, vâscos, 
Ard focuri pe deal, nu plânge, 
Dacă ai trăit în Cristos.

Copacii care fug prin ceata...

Copacii care fug prin ceata
Cu bratele de floare pline, 
Lumina care-mi râde-n fata, – 
Acestea, stiu, vor fi si mâine.

Prea draga vîntului stihie, 
Inelul care-i de la tine
Si negustata-mi poezie, –
Acestea, stiu, vor fi si mâine.

Doar fruntea ta cea gânditoare
Si ochii tainic dusi în sine, 
Si-amara noastra-mbratisare, – 
Acestea nu vor fi si mâine. 

Enigma

O cunosti pe vrajitoarea cea nascuta pentru sine?..
Azi era asa-mbracata, 
Si frumoasa, si ciudata, 
Si striga prin toata piata:
„Vreau o lume fara mîine!”

O cunosti pe vrajitoarea, ce-alerga-n atîtea seri
Dupa noi pe strazi ascunse?
Azi în piata ma ajunse
Si îmi spuse la ureche:
„Vreau o lume fara ieri...”

Eu ma duc din casa asta, ca la noapte iara vine
Cica-n rochie albastra
Si-o sa bata la fereastra, 
Si-o sa-ntrebe:
„Unde-i lumea fara ieri si fara mîine?”

Romanța

Voi mai arde oare între lut si stea?
Vei mai sti ce gânduri trec prin mintea mea?

Voi mai plânge-n frunze toamna ce-a plecat?
Vei mai crede oare ca nu te-am uitat?

Cade-amurg cu alte ceturi si cu ploi, 
Ce-a fost ieri nu are cale înapoi, 

Alta este raza frânta între nori, 
Caci nimic pe lume nu-i de doua ori.

Valul vietii scoate luntrea-mi din delir – 
N-am s-astept în noapte ca un trandafir.

N-ai s-auzi alaturi ce-ai ranit usor:
Pasul meu în tremur, versu-mi vestitor, 

De pe-acum ne-acopar zile, nopti, trairi, 
Amintiri si frunze, frunze si-amintiri... 

S-A LASAT TOAMNA

S-a lasat toamna, dragostea mea , o auzi, 
Atingand cu raceala-i partea noastra de viata, 
Aparandu-mi privirea de ochii tai cruzi
Cu fuioare de ceata.
A palit verdele, crangul e mai sarac, 
De mult ce-am ars departe-s de tine c-un veac, 
Desi traim intr-o clipa.
Sa lasat toamna, dragostea mea, mai domol~
Se misca apa sub vraful de frunze cazute, 
Sufletul meu , credulul, de tine e gol.
Presimtirea se-ascute.
Mai flutura niste aripi printre copaci, 
Chipul tau se dezvaluie sub un cort de tacere
Sa lasat toamna dragostea mea , ce te faci 
Cu atata vedere?...
Te cunosc totusi mai bine decat s-ar parea~
Orice cuvant isi sapa in mine traictorie, 
Sa lasat toamna , ce te faci, dragostea mea, 
Cu atata memorie?...
S-a lasat toamna , dragostea mea, in sfarsit, 
Atinsa ma simt si eu de-a ei rasuflare~
Vin de parca ma duc, plec de parca-am venit
C-un surplus de visare.

Acolo

Ţi-e fericita astazi fața, 
Timpu-i nisip, 
Înca un pic te salta viața
Înca-ntr-un chip.

Şi-apoi va fi o alta viața
O, nu uita, 
În care n-ai sa ieşi pe piața 
Cu marfa ta.

În care ai sa stai cuminte 
Şi potolit, 
Şi-ai sa-nțelegi fara cuvinte
Tot ce-ai trait.

Ca-atuncea înspre tine, stândul, 
Veni-vor rând
Fapta comisa, starea, gândul, 
Umbra de gând.

Şi vocea-ți cu strigari şi plângeri
Ai s-o auzi
La vama cea cu paşnici îngeri
Şi demoni cruzi.

Acolo unde suflul suie, 
Daca e clar, 
Acolo unde timpul nu e 
Nisip macar.

SE POATE ÎNTÂMPLA

Se poate intampla ca te-am vazut
Pe un taram de sfere visatoare
Inca-nainte de-a ne fi nascut
Si de-a ne-nchide-n trupuri fiecare.

Poate de-aceea pe cand stam plecati 
Pe propria-ne moarte-ascunsa-n ele, 
Vechi amintiri ne tin cutremurati 
De-acel taram de dincolo de stele.

Privim prin trupuri, radem ne miscam
Cu-o disperare-aproape nefireasca
Ca nu aceasta carne ce-o avem-
Acele sfere vor sa se uneasca.

Si cum ne-mpiedecam de-un altul eu, 
Inlantuiti de fibrele fiintei
In ochii nostri plange Dumnezeu
Tragand pe sine pleoapa suferintei.

Si cat de straniu, o , mai mult cumplit
E de la sfera ta spre-a mea suisul:
Nu vietii ii e datul de unit, 
Doar mortii ce ne scoate invelisul.

Se poate intampla pan' la mormant
Sa nu ne mai vedem printre risipe, 
Ci-o clipa ca aceasta pe pamant 
Va naste-n cer un infinit de clipe.

Sarpele

În tîrg, de dimineata, sta un batrîn ce-ar vrea
Sa vînda-un sarpe care vorbeste fara sine:
„Ne amarîm la gîndul ca vom muri cîndva, 
Ne împacam cu gîndul ca nu va fi chiar mîine”.

Ma-apropii si batrînul îmi spune: „În zadar”, -
Si vad ca deodata îl podideste plînsul, 
„De-atîtîa ani de zile îl vînd si vine iar
Si-asa o viata-ntreaga m-am chinuit cu dînsul.

Îmi e peste putere povara-asa de grea!”
Strigai atunci: „Îl cumpar si de nimic nu-mi pasa, 
Eu sînt stapînul tînar si care ar putea
Sa tina-asa comoara si-asa blestem în casa”.

Si l-am luat, si ziua împlinita îmi parea
Ca am un sarpe care vorbeste fara sine:
„Ne amarîm la gîndul ca vom muri cîndva, 
Ne împacam cu gîndul ca nu va fi chiar mîine”.

Dar noaptea-mi fuse groaza de vocea grava-a lui
Si m-am tîrît pe brate, sa fug, sa uit de toate, 
Ci se lua din urma, supus cum nimeni nu-i, 
Si-atunci luai o piatra si îl izbii în spate.

O clipa ma privise si îmi paruse chiar
Ca a surîs oleaca îndurerat, si-o mîna
Simtii ca mi scurge în jos, involuntar, 
Cersindu-i împacarea si voia sa ramîna.

Dar a plecat. Si mîine, stiu bine, iar va sta
Batrînul cu un sarpe ce striga fara sine:
„Ne amarîm la gîndul ca vom muri cîndva, 
Ne împacam cu gîndul ca nu va fi chiar mîine”.

Târzie toamna

Târzie toamna cu parfumul stins
Şi verdele palit de întristare –
A trebuit sa ninga şi a nins
Pe-o țara între munți şi între mare.

Târzie toamna cu un cer atins
De pasurile noastre trecatoare –
A trebuit sa ninga şi a nins
Pe trandafirii roşii din carare.

Târzie toamna cu un cer prelins
Pân-dincolo de vârste şi hotare – 
A trebuit sa ninga şi a nins
Pe-o minunata clipa de visare.

Când stat-am în carare pâlpâind
Ca nişte ruguri mut întrebatoare
Cu mâinile-n neştire mângâind
Flori înca vii sub grabnica ninsoare.

Când timpul ne-mblânzitul ne-a învins
Cu veselii venind din disperare
Şi noi în miez de suflete am strâns
O toamna-ntârziata-n fiecare.

Târzie toamna cu obrazul plâns
Ma mut în iarna fara de culoare – 
A trebuit sa ninga şi a nins
Şi pe iubirea mea nemuritoare.

Nu anii trec, ci sufletul...

Nu anii trec, ci sufletul încearca
Uitarea pentru a a se tine minte
Si nu ne nastem, nu murim, ci parca
Ne tot zidim fiinta prin cuvinte.

Atât de gingas se înclina floarea
Spre-o fulguire-a gândului ce suie, 
Tu nu o simti si nu poti sti ca starea
I-a dat nuanta verde-amaruie.

Si orice gând al nostru în natura
Simtit e si vazut e la culoare
De-aceasta frunza, fluture, faptura, 
De-aceste-alcatuiri nevorbitoare.

De-aceea daca este drept poetul
Cu-atât îi stau mai multe în putere
Si firea s-o preschimbe cu încetul, 
Si sa renasca iarasi tot ce piere.

De-aceea când a fost sa i se-ntâmple
Vreun rau voit, clipa cazu fatala, 
Caci locu-i cu nimica nu se împle
Si veacuri zeci cerut-au socoteala.

Nu anii trec, ci tu de duci din soarta, 
Nu tu ramâi, ci-o parte-a ta mai buna, 
O taina ce prin lume te mai poarta
Si scapara ca aurul sub luna. 

Spulber

La ruga mea a început sa ninga cumplit, 
La ruga mea vântul şi-a adunat puterile toate, 
La ruga mea spulbera-va numaidecât
Peste singuratate.

Spulbera-va, o da, printre arbori trece-un fior, 
Şoapta mea ajuns-a în porțile cerului, plina, 
Înalțând o coloana infinita de dor
Cu rostirea latina.

Vine ninsoarea ba dinspre mare spre munți, 
Ba dinspre munți se îndreapta spre apele-albastre, 
Prosoape lungi de omat fac râvnitele punți
Între davele noastre.

Vântul învolbura fulgii ca un apucat
Casa, om câine – o hora par învârtejita, 
Doamne, de spulberu-acesta atât m-am rugat, 
Încât sînt fericita.

Spulbera… fulgii îmi intra în ochi şi în gât, 
Nebanuind ce miracol le este pricina, 
Spulbera la ruga mea şi eu nu sînt decât
O poeta latina.

Ce faci, tu dragule, când ne învolbura-aşa?
Stai lânga geam şi gândeşti ca la cald e mai bine –
Cine prin spulberu-acesta ma va cauta
E de-o lege cu mine. 

În albă bătaie de lună

În alba bataie de luna
Si printre coloanele vechi –
Eu scriu o scrisoare nebuna
Acelor ce nu au urechi.

Si-acelor ce nu au vedere
Si nici acea raza de gînd, 
De-ar fi cu Iisus într-o vrere –
Aici, în înalt, orisicînd.

Da, scriu si de nopti si de denii, 
Aflîndu-ma între netoti, 
Care au mîncat marii genii, 

Iar Domnul, de stai si socoti, 
Ne-aude, ne vede-n milenii, -
Cu-aceeasi iubire pe toti.