Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale a fost si a ramas cel mai mare dramaturg roman al tuturor timpurilor. El este unul din marii clasici ai literaturii noastre, dar si un realist ce surprinde secvente din viata oamenilor obisnuiti, cu defecte, calitati si slabicuni, pe care le satirizeaza, le critica intr-un mod comic.

Dacă despre arta dramatică, despre nuvelistică, despre activitatea publicistică a lui I.L. Caragiale s-a vorbit şi se va vorbi la modul superlativ, despre poezia sa nu se poate spune acelaşi lucru.

Caragiale a scris şi a publicat versuri de la debuturile sale şi până la sfârşitul vieţii. Prima publicaţie în care îl putem identifica este "Ghimpele", în 1873. Primele sale producţii în versuri pe care le vom reţine sunt Sonet şi poema Versuri. Caragiale nu a stăruit însă în această direcţie, îndreptându-se către literatura dramatică, în care şi-a găsit adevărata vocaţie.

>> Biografie Ion Luca Caragiale

Selecție din Poezii de Ion Luca Caragiale

Indice ALFABETIC :

Poezii de dragoste de Ion Luca Caragiale

Declarație simbolistă

Domnișoară!
Gându-mi zboară
Spre o fire
Cu simțire
Dulce ca de rai ceresc.
Domnișoară
Rumeoară!
Firea ce în gând zăresc
Și la care
Sărutare
Gându-mi duce, căci ... iubesc...
Pe cosițe,
Prin altițe
Și prin sânu-i rumeor,
Ești tu Ida,
Ești candida
Pentru care să și mor
De ai cere,
Cu plăcere
Primesc... însă, nu mă-nsor!

Amiaza Maura

În aer e lene… Amiaza de vara.
pâcla greoaie de plina Sahara.
Ca tigru-ntre doua tigrese rivale,
Ce scuipa de turba si sânge si bale,
Ahmet sta-ntre doua geloase neveste:
Fatme - o minune, Biulbiul - o poveste!
Biulbiul este blonda, Fatme este bruna;
O patima oarba si alta nebuna.
Ahmet simte bine ca fierbe în ele
O ura cumplita, o ura de-acele

Ce lasa din treacat în neagra lor cale
Ruine si sânge si moarte si jale.
Sunt doua extreme, sunt doua-antiteze…
Pornirea vrajmase, el vrea s-o calmeze:
“Pe-Allah stralucitul! pe sântul profet!
Pe stele si luna! (racneste Ahmet
S-apuca hangerul) Fatme! un ciubuc!
Mergi!”
“Nu vreau!!”
«Zic: du-te!!»
“Stapâne… ma duc!”
…Fatme se supune si pleaca fierbând,
Cu zâmbet pe buze, cu blestem în gând…
Fatme e departe… Emirul Ahmet
Cu blonda Biulbiula vorbeste-n secret!
*
În aer e lene… Amiaza de vara…
E pâcla greoaie de plina Sahara.
Biulbiul doarme-acuma deplin linistita.
Fatme se întoarce… Figura-i, palita
De focul ce-o arde, cu jale zâmbeste.
Ahmet ia ciubucul si tinta-o priveste.
“… Nebuno - el zice - te-apropie bine:
Cât n-ai fost aicea vorbii tot de tine…”
“Stiu… Doarme acuma potrivnica mea:
Stapâne, vorbeste-mi si mie de ea!”

Biulbiul doarme dusa… Emirul Ahmet
Cu bruna Fatmea vorbeste-n secret…
Si bruna, la rându-i, de vorba satula,
Adoarme alaturi cu blonda Biulbiula.
Emirul de vorba si dânsu-i satul –
De-o parte-i Fatmea, de alta-i Biulbiul.
Ca tigru-ntre doua tigrese rivale
Ce dorm obosite, zdrobite de sale,
Adoarme-ntre doua domoale neveste:
Fatme - o minune, Biulbiul - o poveste…
… Si-n aer e lene… Amiaza de vara…
E pâcla greoaie de plina Sahara!

Cameleon-femeie

Icoană străvezie, în cadrul sumbru-al vieții,
Cu părul ei sur-galben, cu ochi închis-albaștri,
Sclipi deodată clară, vis roz al tinereții,
Cum în obscure-azururi apar pribegi blonzi aștri.

O văz fugind prin codrul cel verde de jugaștri —
Era Erato albă iluminând poeții. —
De-a ei priviri focoase ar fi roșit sihaștri
Păliți, chlorotici, vineți de greul bătrâneții.

Purta bacanta-mi nuferi, bujori și violete,
Învesmântată magic în daurite plete
Și-n varii polichrome bibiluri și altițe...

Îmi arunca pupila-i divine curcubee;
Dar eu, nebun! zic: „Spectru! Cameleon- femeie!
Fugi! sufletul ți-e negru și mațele pestrițe!”

Publicată în Moftul Românesc nr. 17 (1893)

Erato, scapă-mă!

Icoană din ramă,
Când glasu-mi te cheamă,
Tu vino și ia-mă.

Ah! și bine mi-i!
Căci la tine mi-i
Dorul inemii...

Gândurile-o dor
De scumpu-i odor:
Mai las-o! o, dor!

Ca pe calde azimi,
Vino să te razimi,
Mintea luminează-mi.

Dorurilor zi-le:
Sunteți niște-azile
Unor sfinte zile!

Vino, adorato,
Fericirea arat-o...
Scapă-mă, Erato!

Cochetărie

I-am dat drumul de la moarte
Şi, mă rog, priviţi la el
Fluture-uşurel la fizic,
La moral mai uşurel!

Stă Nu pleacă Cum să plece?
S-a zbătut, e şifonat:
Cum să ias-un june-n lume
Negătit, nepieptănat?

Uite-l cum se dichiseşte,
Cu ce grije se pudrează,
Fulgii tineri din bărbie,
Fir cu fi cum şi-i frizează!

Stă să-şi facă toaleta
Coconaşu ! n loc să zboare
Ce ţi-e cu cochetăria
La fiinţele uşoare!

De ce?

De ce, când o furtună
S-abate pe pământ
Cu furie nebună...
Cânt?

De ce, când luna plină
Revarsă peste crâng
Divina ei lumină...
Plâng?

De ce, când treci semeață
Și nu-mi zici un cuvânt,
Nici nu-mi privești în față...
Cânt?

De ce, când brațe goale
La piept cu dor mă strâng...
In de matase poale
Plâng?

De ce? Că știu: părere
E tot pân'la mormânt!
Plăcere — plâng... Durere...
Cânt.

Discreție

Nu vreau să știi că te iubesc;
Voi suferi tăcut, discret –
Cochetele desprețuiesc
Pe-un franc poet!

Da-n veci închipuirea ta
Din sufletul meu n-o să moară,
Și niminui n-oi arăta
A mea comoară...

Căci te iubesc, deși nu-ți spun:
Nu! n-ai s-o afli niciodată...
Și arz de dorul tău nebun,
Mult adorată;

Dar tac, nu-ți spun că te iubesc:
Știu bine că pe-un franc poet
Cochetele-l desprețuiesc...
Tac – sunt discret!

Eros

E primăvară... Sus pe Atlas,
între pământ și luna plină,
Fug nouri străvezii la vale
cernând ușor o bură fină...
Un leopard adult simțește
deodată-n sânu-i o văpaie!
Din creștet până-n vârful coadii,
în creiere și-n măruntaie,
Îl furnică un neastâmpăr
nesuferit și nențeles...
Din nările lui dilatate,
suflări adânci și grele ies;
Din ochii-i injectați de sânge,
îi pică lacrime fierbinți:
El ghearele-și înfige-n carne,
scrâșnește crunt ieșit din minți,
Se zvârcolește-n salturi stranii...
răcnește covârșit de chin –
Îi crapă pieptul sub lucrarea
nemilostivului venin...
Ridică botu-n sus să soarbă
răcoarea nopții cuputere
Și vede-n călătorii nouri
un cârd de tinere pantere.

S-au dus și nourii și luna -
- pe Atlas soarele e sus -
Acu... bolnavul de az-noapte
lâng-o panteră doarme dus.
Da! da!in cauda venenum -
ilustrul Darwin bine-a spus

Grația domniței

Tânăra Domniță a încălecat:
Pentru prima oară merge la vânat,
Cu-al ei mire june, tocmai sus în munte,
Să vâneze ciute, cerbi cu coarne-n frunte.
Tinerime-aleasă toți voinici băieți,
Intrarmați cu paloș, suliți și săgeți,
Îi urmează veseli. Zgomotul e mare;
Cornul suflă-ntr-una la patru hotare.
Se începe goana. Tânăra copilă
Tremură de spaimă, tremură de milă,
Văzând că-mprejuru-i acea tinerime
Face-atâtea jertfe cu așa cruzime.
Totdeun-un suflet c-al ei delicat
Cu cruzimi de-acestea greu va fi-mpăcat!
Pe când lăcrimează, iată că de-odată,
Din desiș, în față-i un cerb se arată,
Cu bogate coarne, cu pasul ușor,
Asudat de goană, cu ochi rugător,
Vine și-ngenuchie l-ale ei picioare
Grație imploră, ca să nu-l omoare.
Dar și al ei mire, iată-l că sosește,
Arma-n sus ridică și ochind țintește,
Ca un vultur aprig, cu sulița-i lungă,
Pe cerb, drept în coaste, vrea ca să-l străpungă.
„Nu! strigă Domnița! Nu da, dragul meu!
Pe-acest cerb, sărmanul, vreau să-l mântui eu;
Căci mie-n genuche, el s-a prosternat,
Convins că de mine poate fi salvat!
Mie în genuche a venit să ceară
Grație... Eu nu pot ca să-l las să piară!”
Și zicând acestea ea a dezsarmat
Brațul ce-al său mire ține ridicat.
Mirele-i se lasă-ndată-nduioși,
Către cerb se-ntoarce cu blândețe, și,
Când vin toți curtenii cu armele-ardicate,
Junele îi zice: „Mergi în libertate!”
Mult poate femeiea!... cu grația sa.
Orice răutate ea va dezarma!

Idila

Ia vezi toanta de Mărie,
Ce gătită! cum și-a dat
Pe obraz cu rumenie
Și pe cap cu alifie:
Să se mire toți în sat.

Ia te uită și Ilie,
Ce flăcău bun de pețit!
Cu ițari noi de dimie
Și cu flori la pălărie,
Și cu cisme s-a-nnoit.

— Fă Mărie, nu dai laba?
— Nu ți-o dau, măcar să mori!
— Fă, te rog! — Mă rogi degeaba...
— Apoi dac-așa ți-e treaba,
Te iau altfel, și... ori, ori.

— Mă! se vede nu ți-e bine...
Fii de treabă nu fii prost:
Intri-n iad, sărac de tine!
Ai uitat, nu ți-e rușine
Că acum suntem în post!

— Dacă-i post, de ce la Nică
Ochii toată ziua-ți caști?
— Meri te plimbă! Ce-i adică.
Numai ochii? Tu... n-ai frică!
Tu așteaptă pân-la Paști...

Și-a plecat pătruns Ilie...
Ce mândrețe de flăcău!
Cu ițari noi de dimie
Și cu flori la pălărie.
Și îl strânge-o cismă rău.

Ion Prostul

Era pe vremea când purtau
Cocoanele niște turnuri
Ș-un malacof piramidal
Și alte multe umpluturi...

Ion Ciornei, un țopârlan,
Un românaș de viță veche,
Purtând suman, purtând ițari
Și-o țurcănească pe ureche,

A fost luat la militari...
Da-n loc să dea de greu și el
Ion ajunse vistavoi,
Noroc! la domnul Colonel.

Băiat voinic, făcea de toate:
Era rândaș, spălătoreasă,
Și vizitiu și bucătar,
Și sofragiu și fată-n casă.

Ion putea fi orișice,
Mă rog, și doică-ar fi putut;
Dar moașa casii l-a aflat
Că are laptele bătut.

Așa, Ion cu colonelul
Lucra-ntr-o seară la grăpat.
Când iată doamna înfoiată
Sus în balcon s-a arătat.

Ion numaidecât se-ntoarse
Si se opri pe gânduri dus,
Uitându-se plin de mirare
La malacoful cel de sus.

Don'Colonelul îl întreabă:
– Ce te-ai holbat așa, țigane?
– Mă mir, trăiți, don'Colonel,
Mă mir de ce văz la cocoane;

Cu malacofu-așa umflat
Cum poți s-o pupi? că nu se poate
Nici să te-apropii. - Măi ce prost!
Țigan! când vreau s-o pup, și-l scoate.

– Și-l scoate? a răspuns Ion;
– Așa ți-e vorba?... A-o-leu!
– Așa, trăiți, don' coronel...
Așa... o pup și eu!

Alte poezii de Ion Luca Caragiale

Crucea și semiluna

Luna strălucește ca o lampă mare,
Revărsând splendoarea-i până-n depărtare.
La ospățul falnic, strânsă-i oaste multă;
Toți vorbesc în parte, nimenea n-ascultă.
Dar ca și stejarul mândru de la munte,
Mircea-și netezește nobila sa frunte,
Și ca și stejarul mândru când înfruntă
Crunta vijelie, Mircea se încruntă.
Și, apoi, se scoală deodată-n picioare
Și cu glas puternic le strigă: „Tăcere!
Ați uitat voi oare pe al vostru Domn,
Ce-și visează țara chiar în al său somn?
Cum acele vremuri sfinte le uitați,
Când pe Mircea-Vodă voi îl respectați?
Ce? sunt oare altul, sau voi sunteți alți?
Sunt pitici acuma brazii cei înalți?
S-a surpat Carpatul și, din rădăcină,
Stânca se preface într-o moale tină?
Nu mai curge Istrul în largul său pat,
Și patriotismul vostru v-a secat?
Mâine este lupta, lupta cea de moarte,
De la care-atârn-a României soarte!
Glorie sau moarte vom întâmpina;
Însă jur pe ceruri nu vom dezarma!
Căci ce este moartea dacă nu e viață?
Dacă n-o privește un român în față?
Nu mă tem de moarte, sunt ostaș de seamă;
Chiar de veșnicia-i nu vreau să am teamă!
Vrea ca să ne-ncalce mândru Baiazid;
Va vedea că Mircea nu-i un invalid!
Ce e drept, mă cheamă Mircea-cel-Bătrân,
Dar am suflet tânăr, că mă știu român.
Vrea ca să ne-ncalce cruntul Baiazet,
Fluturând șalvarul marelui profet;
Vrea ca să ne-ncalce, socotind barbarul
C-are să ne-nsufle frică cu șalvarul...
Ei bine! atuncea, noi să-l încălțăm!
Și al României nume să-nălțăm!
El insultă crucea; nu-nsult semiluna;
Sincera credință respect totdeauna;
Însă vai d-acela ce p-a mea lovește!
Chiar ca d-un perete capul își isbește!
Mâine-n două ceasuri voi ca să sfârșim,
Să zdrobim odată pe-acest Ilderim!
Da! să știe bine cruntul ienicer
C-aici se-ntâlnește cu un zid de fier,
Zid compus din piepturi brave oțelite,
În a țărișoarei dragoste călite!
Poate-avea el oaste cât frunză și iarbă,
Eu ridic din umeri și îmi râz în barbă;
Căci, nu numai țara mi-apăr până mor,
Și-al creștinătăței sunt apărător;
De-a mea misiune sacră-s conștient:
A Europei strajă sunt în orient.
Deci, năframă albă într-un băț să puneți
Și la turc să mergeți îndată, să-i spuneți,
Că capitulați bucuros semnez;
Altfel, nici o vorbă! nu voi să tratez!
Mergeți dar cu toții, bravii mei ostași!
Sigur sunt că mâine unul n-o fi laș!
Fiți îndată gata atât vă mai zic:
Fiți la înălțime! și mai mult — nimic!”
Și zicând acestea, cupa lui ridică;
Din ochi, două lacrimi în cupa lui pică,
Lacrimi de iubire pentru țara sa,
Ce numai eroul știe a vărsa.
Oastea e-n picioare; arme zăngănesc,
Și de luptă bravii toți se pregătesc.
După ce se face sfânta rugăciune,
De Mitropolitul, pentru națiune,
Se închin vitejii; caii lor nechez;
Cu arme sfințite toți se întrarmez.
Chiar în zori de ziuă lupta s-a încins:
Ilderim trufașul se declară-nvins;
Vede că nu merge nazuri a mai face,
Armele depune, solicită pace,
Și semneaz-acele vechi capitulații,
Drepturile sacre-ale acestei nații...
Crucea-nvingătoare pe cer strălucește,
Iară semiluna de groază pălește!
Istrul și Carpatul, într-un sfânt avânt,
Gloria română împreun-o cânt!

Ab irato

Sonet parnasian.

Nu-mi măsur bine versul? Ce? Cum? Auzi acolo!
Dar ritmu-mi curge-n vine! și rima? je m'en moque
Nici pot gândi aminteri! Mi-e tată bun Apolo!
Vrei strălucită probă? Iat-un sonet ad-hoc.

Nu sunt corist! Sunt maistru-n recitativ și solo !
Băcane, râzi ca prostul și nu m-asculți de loc...
Ei da! nu-mi plac nici mie măslinile de Volo!
Ironic sunt — am ace pentr-ori-și-ce cojoc.

Băcan stupid! Te fulger!... Inspiră-mă, Erato,
Dă-mi aspră vină pentru sonetu-mi ab-irato —
Să-l sfarăm cu prestigiul divinei poezii:

Tu? imbecil nemernic! Tu să mă iei la vale?
La scârnava-ți tarabă zic un aeternum vale...
Eu? Eu am rima justă —tu? False terezii!

Moftul Român, 28 Octombrie 1901

Contimpuranilor mei

Fără de graiuri gure şi ochi far' de priviri,
Far' de mişcare forme, şi încă, vai! ce este
Mai sec în asta lume şi mai nemernic, teste
Făr' de gândiri şi inimi lipsite de simţiri!

Aşa ne pomenirăm, deodătă, fără veste,
Trecând p-aci, prin jocul capricioasei firi.
Bizar! Fiinţe fără fiinţă, trecem peste
Pocitul vis al unei smintite-nchipuiri

în vreme de-njosire, în tină şi din tină,
Ne căpătarăm locul l-a soarelui lumină;
Zadarnic ne născurăm şi făr' să trebuim!

Păsemne-aşa ne scrise pustia de ursită:
Pecum ne fuse vremea meschină s-umilită,
Meschini şi mediocri să fim şi să murim!

Criticilor mei

Sonet olimpian simbolist
Indignatio facit...

De critică mi-e scârbă! Cunosc simbolul vorbii.
Posteritatea dreaptă mă judece ș-acuze!
Surâsul să se stingă pe veștedele buze:
N-aud acorduri surzii, nu văd scânteia orbii!

Eu singur....!... ș-apoi chorul întreg de nouă muze!
Cu glasul invidiei să croncănească corbii,
Eu am să strig, felibru trufaș, urbi et orbi
A voastră larmă poate d-abia să mă amuze!

Mă duc în mantia-mi largă înfășurat ca Dante:
Când tactu-l bate-Apollo, maestrul meu divin,
Viața-i sinfonie, amorul - sfânt andante...

Eu cânt! Ce-mi pasă mie! Nu știu de unde vin,
Nici unde merg: traduc doar-un cântec din senin
În rime simboliste și abracadabrante!

Da... nebun!

Îmi vin adeseoară furii:
voi să sdrobesc această harfă
Și, din informele ei țăndări,
un auto-da-fe să fac!

Decât a fi prostituită
și cântul meu a fi o marfă,
Să piară coardele în flăcări!...
de-acu pe veci eu voiu să tac!

Desprețuiesc onori, avere;
De slavă m-am hrănit destul!
Alt orizont privirea-mi cere:
De-așa nimicuri sunt sătul!

Să nu-mi azvârle-atotputinții
Nici o favoare... Nu! n-o vreu!
Am o comoară-n fundul minții;
De-ajuns îmi sunt acuma eu!

Trec astăzi ignorat prin lume,
Dar, trainic, las în viitor
Un semn, o glorie, un nume
Acestui imbecil popor!

Să lingușesc telurici patemi?
Reptilă eu?... Prea mândru sunt!…

Apollo calea demnă-arate-mi
Pe-acest tâmpit, senil pământ.

Mulțime brută și ingrată!
Cu-a mea cântare nu putui
În viață-mi să te mișc o dată...
Și-odat'... o să-mi ridici statui.

“A! ești nebun!” mi-au zis mișeii.
“Da, sunt nebun!” răspuns-am eu…
Ca voi strigau și fariseii
Crucificând un Dumnezeu!

Tenebre fără fund mă-nghită,
De-oi face din divina harfă
O palidă prostituată
Și din cântarea mea o marfă!

Pe coardele acestei lire,
Voi întona un cânt sublim:
Poet sunt! nu voi umilire...
Poeții... nu ne umilim!

Moftul Român din 1893

Din carnetul unui poet simbolist

O, rimă, Muza mea! O, rimă!
A! pentru-o rimă-aș face-o crimă:
De fac crima,
Eu fac rima!

De ce mă tragi tu de păr, tată,
Când mama, vai! e depărtată?

O! Lina mea-i săracă
Pribagă Messalina!
...Ei și?... ce-mi pasă dacă
Mă bagă mesa Lina

A! de n-aș fi fost un laș,
Mă jur pe lira mea că l-aș...
O! dar niciodată n-aș...
Nu c-aș fi laș!... sunt fin, mi-e naș!
Cu lumea trebui a fi fin:
Nu mi-ar fi naș – nu i-aș fi fin.

Jalba hoților din închisori

Dați-ne drumul din pușcărie,
Dați-ne posturi,
Cu bune rosturi,
Dați-ne voie la tâlhărie,
C-a sta în lanțuri
Când alții danțuri
Trag fără frică sus la putere,
Și când ei fură
Fără măsură,
E anarhie!... însă... tăcere:
Ei au putere!...

Dați-ne drumul, căci, cum se poate
Noi în catene,
Pe când în pene
Dânșii se umflă, și peste gloate
Pun pungășeala
Și târnuiala?...
Noi stăm la umbră pentru nimica
Și... dânșii fură
Fără măsură
Și, ei sunt liberi!... Nu cunosc frica,
Nu e nimica!...

Dați-ne drumul: e nedreptate
În pușcărie
Ca să ne ție
Colegii noștri! Oh! ce păcate!...
A noastră școală
A rămas goală,
Căci toți elevii au chilipire,
Au berechete,
Grase budgete...
Iar noi, acilea în amorțire
Stăm în lihnire!...

Dați-ne drumul! fără zăbavă!
Dați-ne posturi
Cu bune rosturi,
Dați-ne totul: fiți de ispravă!
La tâlhărie
Țara să fie
Pe mâna noastră a tuturor,
Iar nu voi care
Ați făcut stare

S-o smulgeți singuri ca din topor!...
Dați-ne drumul cu mare zor!...

Semnul

Din toate câte sunt pe lume,
Nu-i una fără semn anume:
După miros cunoşti o floare;
Cunoşti un fruct după savoare;
Un geniu după o gândire,
Şi steaua după o sclipire;
Pe-un om de duh, pe cum priveşte
Şi pe neghiob pe cât vorbeşte;
Cunoşti o pasăre pe glas;
Copoiul de vânat pe nas;
Un câine ori un om turbat
Pe bale şi lătrat;
Cunoşti o fiară
După gheară;
După un fluier, pe mierloi;
După mai multe... pe ciocoi.

Duel

Naivul plug odată (probabil, ofensat)
La un duel de moarte pe tun l-a provocat.
Dar adversarul țanțoș răcni cavalerește:
„Mișelule-n genunche!” Și-n frunte l-a scuipat...
Și pe teren, naivul a fost silit firește
Mult umilite scuze să ceară de la tun.

Morala
Doamne! Ferește
Pe mojicul prost de boier nebun!

Excelsior

Precum suav-aroma
a florilor plapânde

De zefir se ridica,
se-nalta si se-ntinde
Pe ape si câmpii;
Precum raza de soare
prin spatiuri strabate
Siduce-a ei lumina
pe globuri departate
L-a sferelor copii,

Astfel acum în ceruri
crestina voastra ruga
A strabatut ca raza
cu-a fulgerului fuga
L-al lumii creator,
Si spiritele bune
l-a lui sfinte picioare
Prea bucuros supus-au
pioasa adorare
De voi facuta-n zori.

Atuncea, stând în tronu-i
puterea cea divina
Careia si Archangheli
si Serafimi se-nchina,
Noi ruga oferim…
Tacerea este mare,
sublima sarbatoare!

Puternicul parinte
va face-ncoronare
Preasfântului Efrim!

Tacerea Christ o rupe
cu-accentele-i divine;
El binecuvânteaza
p-Efrim care ne vine
În misii pe pamânt,
Si-i zice: «Mergi acuma,
cu sfânta armonie
Ridica si îndreapta
cazuta Românie
Prin sapca si cuvânt!»

Sfântul Efrim purcede,
cu sapca de rigoare,
În tara româneasca
el vine sa doboare
Al viciilor zbor.
Iubirea si dreptatea
el vrea sa stabileasca,
În inima umana,
el vine sa-ntareasca
Speranta-n viitor!

La Bucuresti soseste,
Speranta-i iese-n cale,
Strigându-i vesel:“Nihil
sine Hasdeo! Vale!
Iubitule Efrim!
Ce vrei tu? vrei diurna?
vrei doua lefuri bune?
Inspectorate? premii?
si misii? ce vrei? spune!
Ce vrei - îti oferim!”

Efrim, d-emotiune,
nimic alt nu mai poate
Sperantii sa raspunza,
decât: “Le vreaupe toate!”
…Pe toate le si are…

Si-asa, trimisul nobil
al lui Christos, Efrim,
S-a rencarnat pe lume.
Toti striga: “Aferim,
Efrim! si la mai mare!

Iarna

Negreșit că, sus în ceruri
Soarele fiind aprins,
Nu se simte frigul, gerul
Care astăzi ne-a cuprins.

Negreșit! Focul din soare
Nu-l plătește Dumnezeu,
Însă noi plătim, sârmanii,
Lemne și cărbuni mereu.

Doamne, de-ai veni-ntr-o noapte
Pe pământul înghețat
Ca să vezi cât e de jalnic
Să tot tremuri nencetat,

Tu, care-ți iubești făptura,
N-ai mai zice un cuvânt
Și-ai opri crivățul aspru
Să mai sufle pe pământ!

Cântec studențesc

Barometrul se tot lasă –
Vezi numa cum vremuiește ...
Ș-apoi ? parcă mie-mi pasă ?
Încă un pocal ! – Noroc !
Să se lase cât poftește,
Că eu nu mă las de loc.

Și de-i vorba de lăsate,
Apoi lasă-te pe mine !
Să se lase el cât poate,
Eu tot știu că l-am rămas :
Că, să nu dau de rușine
Până-n pimniță mă las !

La el consecvență nu e,
Că-z, cum vremea i s-arată,
Când se lasă, când se suie;
Pe când eu, mă rog frumos,
Dacă m-am lăsat odată,
Singur nu mă scol de jos!

Glic

Glic!
Face gâtul sticlei glic!
Draga mea, ești un simbol;
Zâmbetu-ți e raiul gol...
Tu ești mare, eu sunt mic.
Glic!
Glic!
Tu bei vin și eu beau bere,
Asta nu face nimic;
Un simbol ești în picere,
Est pahar ție-ți ridic:
Glic!
Glic!
Ești o nimfă, sunt un faun;
Face gâtul sticlei glic!
Pentru ce te uiți sub scaun?
N-ai să poți vedea nimic.
Glic!

Doi academici

Istorică pereche –
Așa prieteni, zic și eu!
Ce legătură veche!
Ureche jură-ntr-un Hăsdeu,
Hăsdeu într-o ureche!

Magnum Mophtologicum

Un împărat își puse-n gând
Să facă-o mare carte,
În care vorbele pe rând
Să aibă toate parte.

Voia un falnic monument,
Un magnum oarecare...
Atunci chemă pe un bătrân,
Limbistul cel mai mare —

Un om ce știe pe de rost
Nu numai ce-i pe lume,
Ci câte se petrec și-n cer
Din fir în păr anume —

Și-i zise: “Știu, de istorie
De mult că te-ai lăsat
Și că d-acuma numai limbii
Pe brânci te-ai consacrat...

Fă-mi dar și mie ce te rog,
Te voi plăti cu aur,
Posterității să lăsăm
Un magnum, un tezaur.”

“Prea bucuros, măria-ta,
Primesc ce-ați poruncit,
Și, ca să dau dovezi de limbă,
Mă simt prea fericit.”

Și s-a pornit bătrânu-atunci
La lucru cu ardoare...
Dar, vai! păcat! s-a-nțepenit
Cu limba în a mare.

Oricum, noroc că-i spiritist —
Lucrarea lui înaltă,
Speranță-avem: o va sfârși
Din lumea cealaltă...

Petiție către guvern

Ați aruncat pe lefegii
În drum cu dame și copii,
Le-ați smuls modestul lor dejun,
Le-ați smuls chiar francul de tutun.

Miniștri cruzi! Mai bine v-ați
Fi hotărât să suprimați
Atâtea mii de sinecuri,
Nu pânea de l-atâtea guri!

Pe nevoiașii cei infimi
Nu trebuia ca să-i suprimi!
Guvern, pornit pe suprimat,
Ascult-al meu deziderat.

Suprima apa, vil [1] lichid,
Al broaștelor nectar stupid;
Suprimă apa din buget,
Să bem doar bere și mischet [2].

Ah, te implor ca un milog,
Suprimă soacrele, te rog
Suprimă-le ff. urgent
Și îți ridic un monument!

Guvern! suprimă - ești dator! –
Pe orișicare creditor:
Voi proslăvi numele tău
Când voi scapa d-acest călău!

Suprimă pe acei băieți
Care-și dau ifos de poeți
Și prin gazete zilnic fac
Plantații vaste de spanac!

Suprimă pe orice păgân
Ce n-a citit Moftul român
Și n-a fost atât de levent
S-achite un abonament

De calitate proastă
Varietate de vin tămâios, muscat.

Talmud

„Tu, Șmul, ești leneș, zice Ștrul,
Tu nu vrei să lucrezi destul,
Și d-aia nu câștigi nimică!
Tu de vr-un an tot migălești
O iconiță mititică:
O tot sucești și-o învârtești
Și văd că n-o mai isprăvești...
Eu într-o var-am isprăvit
O mânăstire și un schit.
Cu învelit și cu vopsit
Iar Șmul răspunde trist: „Hei! Știu...
Dar... tu — tu ești tinichigiu,
Și eu — eu sunt giuvaergiu”...

Morală
Una-i Ștrul
Și alta Șmul.

Epigrame

Unui senator

Cănit? Și crezi că ăsta-i chipul
Să-ntinerești în adevăr?...
Ca Venerii să fii discipul
Mai va ceva pe lângă păr!

Unui clubman

La cărți, c-un as ești asasin,
"Cu spada-n luptă, spadasin;
Dar fără spadă, fără as,
Tu singur spune: ce-ai rămas?

Doamna cu evantai

Pe canapeaua elegantă
Se-ntinde doamna nonșalantă
Și c-un papyrus se evantă
De atmosfera ambiantă.

Făt-Frumos cu Moț în Frunte

Zi că-i dragoste, și pace !
Te-a vrăjit ? atât ți-a fost :
Din pocit, frumos îți face,
Și deștept din ăl mai prost.

"Convorbiri critice", 1908, 15 decembrie
Polemica în epigrame - cu Dimitrie Teleor - Cazu Cuza

Unei copile

Madrigal

Când erai micuță-n școală,
Mi-era drag să fiu școlar.
Azi, când tobă ești de carte,
Azi m-aș prinde toboșar!

Unui amic înecat în datorii

Ești mâncat de cămătari,
Cum e lemnul vechi de cari
Și țara de prinți coțcari!...

Mandatul

Acrostih

Mandatul este visul,
Un vis realizat,
Când fără-ntârziere
Îl iei și l-ai scontat.

Atunci de bucurie
Să joci, să cânți te-apuci,
Și ca să fii mai comod,
Te lași numa-n papuci.

Nimica nu te doare,
Și totul meprizezi,
Căci posedezi mandatul
Și mergi ca să-l scontezi.

Da! da! el să trăiască!
Sau daca nu, murim;
Căci fără dânsul oare
Putem noi să trăim?

Amor și fericire
Le ai în buzunar,
Când ți-ai scontat mandatul,
Și nu mai ai habar.

Tutunul abundează,
Țigări de Bektemis –
O! te realizează
Mai iute, dulce vis!

Unică consolare!
O! Preaiubit mandat,
De tine toți slujbașii
Viața ne-am legat!

La minister cu toții,
Mandatul să luăm,
Să ni-l scontăm degrabă,
Și-apoi... să ne-mbătăm!!!

Odă

— copilului —

Umbli hoinărind p-în lume
ca un orb, la ochi legat,
Și de câtă vreme-acuma
pe la mine n-ai mai dat!
Prăpădești tu de pomană
prețioasele săgeți,
Să te-alegi cu hulă numa
de l-atâți ingrați poeți...
Te-am vorbit rău eu vreodată?
vinovat cu ce ți-am fost,
De mă horopsești uitării,
tu, copil frumos și prost?
A! De-ai ști cum mângâiu încă
urmele unde-ai rănit!
Cu ce dor mi-aduc aminte
cât atunci am pătimit!
Vino, crudule, cu pieptul
gata desvelit te-aștept;
Nu cu una, dă cu două!
săgetează drept în piept!
Și pe maică-ta zeița,
jur că n-am să te hulesc:
Mai omoară-mă o dată,
să mai simt că iar trăiesc!

Litanie

>Pentru sfârșitul lumii
Trageți clopotele!
Trageți clopotele!
Faceți zi și noapte rugăciuni!
Scoateți moaște și icoane
făcătoare de minuni!

Trageți clopotele!
E sfârșitul lumii!
Ceasul judecății a sunat.
Sfintele asezăminte
din adânc s-au clătinat.

Trageți clopotele!
Stă gheena gata...
Iadul toate căngile și-a-ntins:
Clocotește smoala neagră
pe jăraticul încins.

Trageți clopotele!
Ardeți ceara și tămâie,
Ridicați la cer litanii!
Toți cu frunțile-n țărână,
bateți sute de metanii!

Trageți clopotele!
Suflă duhul diavolului,
molipsind pe mari și mici:
Antichrist [1] străbate lumea
cu oștiri de eretici.

Trageți clopotele!
Ocoliți-l
Și huliți-l!
Toți cu groază și din toată inima
Îmbălați-l,
Blestemași-l,
Să fie anaftema!
Și scrâșniți și-n piept vă bateți
pravoslavnici mici și mari!

Trageți clopotele!
Trageți clopotele, clopotari!
Maica Domnului Slăvita
Ce-a născut pe Nefăcut,
Apăra-ne!
Apăra-ne!
Apăra-ne de ispita
Fiului lui Belzebut [2].

1- Take Ionescu, politician burghez (1858-1922)
2 - Porecla a aceluiași politician.

Filozoful Blagomirea

Filozoful Blagomirea ține-n mână adevărul,
Și de-aceea se muncește a seca tot călimărul
Și-a schimba cerneala neagră într-un foc aprins de fraze,
Care-n veci de veci să deie întunericului raze

Și să lumineze mintea robilor și celor șchiopi,
Osândiți să rătăcească sau mereu să dea în gropi.

Cât mult bine poate face cu-un nimica Blagomirea!
Dac-ar ști ce o așteaptă, negreșit că omenirea
Ar veni la Blagomirea implorându-i să consume,
În hârtie și cerneală, cât de mult, oricâte sume.
Numai să-i arate-ntregul adevăr adevărat,
După care pân-acuma ea-n deșert a alergat.

Făr-această rugăminte, Blagomirea-ntr-una scrise,
Până când - vai, țării noastre! - ochii-i pe vecie-nchise...

Multe-s operele sale, cam vreo sută de volume
Despre legile eterne și stăpâne peste lume,
Dar cuprinsul lor e simplu: Blagomirea s-a muncit
Ca să spuie “Tot e totul” și sărmanul a murit...

Finiș

Sonet simbolist decadent

Un meteor!... Bizară auroră boreală
Din polul nord la polul d-amiază... Din Zenit
Până-n Nadir cutremur... iar sfera siderală
Cămin imens, chaotic, jăratic infinit!

A! ce amenințare meschină și banală!
Nu mă-ngrozește! – zice poetul prigonit –
Un fenomen ca altul!... Nuanță infernală,
Văzduh aprins ... Desigur, Iehova-a-nnebunit!

Ei, și?... Balanța-i strâmbă și judecata nulă!
Nici psalm, nici Laudamus, dar nici accent de hulă,
Din coardele-mi măiestre d-acu n-or mai ieși!

Se răsucesc și crapă ai lumii vechi pilaștri:
Catapeteasma cade!... Macabru danț de aștri!...
În loc deTot, Nimica !... Ei, bravo, zău!... Ei, și...?

Pe Oceanul Vremii

Un an, de când cu tine pe-al vremi iocean
Plutind, viata-mi pare un cântec…O , ce an!
Ce an de fericire! Si noice putem oare?
Sa-l pironim?! … În vremurire începute moare,
Si moartea-i ca calaul, de bine ne desparte!
O, timp, Saturn! te-ndura, si tine-ne des parte!
Rentinereste visul, iubirea noastra mare-
Un vas sub cer albastru si pe-o albastramare!
Atâtea calde inimi astan trecu legând,
Ca parca vad pe-acelasi amant reculegând,
Fugind de-a lungul vremii, pribaga, Messalina!
Ce-mi pasa ca la urma ma baga messa Lina?
Amici! S-a voastre bunuri pe veciperdutc vi-s,
Când ziceti: “Taci, Chimera, ca nu sper! du-te vis!”

Dă-dămult... mai dă-dămult

Dă-dămult, mai dă-dămult stăpânea o împărăţie fără margini Barlaboi-împărat, ce-i mai zicea şi Ciungumpărat...
Dă ce-i mai zicea şi Ciungu-mpărat?...
Iac-aşa! Îi mai zicea de pe când era tinerel şi Ciungu-mpărat, fiindcă mai târziu era să-şi piarză o mână... în război...
Bietul împărat Barlaboi!...

Şi era şi însurat Barlaboi-mpărat. Avea nevastă, şi cu ea o fată. Altceva niciodată. N-avea noroc... băiat... de loc.

...Lucrau femeile toată ziulica, toată nopticica: ţeseau, îmblăteau, înălbeau, depănau, torceau, dregeau, cârpeau, însăilau, coseau, tigheleau, tot aşa şi iar aşa, ş-una ş-alta zor zoreau: ba din ac, ba din undrea, mama-mpungea, fata trăgea.

Împărăteasa, părul ca cerneala... Fata, ca cânepa.

*
...La fără cinsprece zile al cinsprecelea an, la acelaşi ceas taman-taman, Ciungu-mpărat cu amândouă mâinile a plecat.

A plecat Barlaboi, la război, să se bată-n duel cu Stacojiu-voievod, ce-i mai zicea şi Sontic-vodă până nu-l făcuse mă-sa.
De ce-i mai zicea şi Sontâc-vodă până nu-l făcuse mă-sa?
Iac-aşa!... Îi mai zicea Sontâc-vodă până să nu fi cunoscut tat-so pe mă-sa, pentru că atunci când o fi Stacojiu om dă peste cinzeci de ani o să se provoace la duel şi adversarul o să-i taie piciorul de la genuchi mai sus...
În duel?... Vai de el!

*
...Femeile...
A plecat, mamă?
A plecat, mamă.
De ce, mămucă?
De! De ce mămucă.
Bine, maică!
Bine, maică.

Iar zoreau.
Şi războiul cât ţine?
Cât o ţine.
Şi-mpăratul când vine?
Când vine!
Când vine!
Biine...
Biine.

Şi iar zoreau...

*
Hai şi noi, mamă, zicea împărăteasa.
Unde, mamă? întreba fata împărătesei.
La război.
Cum, mamă?
Cum a mers şi tat-to, mamă.
Călare?
Nu, mamă, pe jos. Numa bărbaţii merg călare; hei!

Altfel sunt ei; noi suntem femei.
Ce să facem acolo, mamă?
Ce-om putea, mamă.
Bine, mamă, tata, Barlaboi, ca Barlaboi; dar şi noi?
Şi noi.
Să ne batem şi noi, mamă, la război?
Nu, mamă: la război, ţesem noi!

*
Sfâr! suveica, sfâr! sfâr! sfâr!
Şi căţelul, fidelul, mâr şi mâr.
De ce mârâie Lăbuş, mamă?
Că nu s-ajunge, mamă.
Cu ce să s-ajungă?
Cu laba.
Şi cu mai ce?
Cu botul.
Unde să s-ajungă, mamă?
Unde s-a ascuns purecele, mamă.
Unde s-a ascuns?
Unde nu-l ajunge.
De ce să-l ajungă?
Ca să se scarpine.
De ce să se scarpine?
Că-l mănâncă.
Adică cum?
Asta nu trebuie să ştie copiii până nu i-o mânca şi pe ei.
Atunci, o să se scarpine şi ei, mamă?
Şi ei, mamă.
Da dacă nu-l ajunge, maică?
Rabdă, maică.
Supără, mămucă?
Hehehei!
Şi pe urmă, mama o lua în braţe, o săruta şi o strângea tare, mai tare, foarte tare, mai tare decât putea.

*

...Cald. Căldură mare. Cuptor. Zăbuşeală, năduşeală, toropeală, topeală.

...Drăgan!... un gâligan de ţigan! Un balaur cât un taur... Şi purcar şi murdar!... leneş, puturos... Măgar! Găseşte un baboi în noroi.
Să-l duc la halde mama... Ce mai ciorbă, iu, iu, iuu! Dar ce se pomeneşte? Acel peşte, după ce zvâcneşte, şi vorbeşte:
Dragane, gâligane, ţigane, nu mă face ciorbă.
Hatunci, rasol.
Nici rasol.
Hatunci, humplut.
Nici umplut.
Hatunci, iachnie!
Nici iachnie.
Hatunci, plachie.
Nici plachie.
La cuptor.
Nu.
La tigaie.
Nici.
Pă spuza, mă!
Nici pă spuza, mă!
Hatunci, cum, mă?
Să-mi dai drumul, balaure!
Haoleu! păi cum rămân eu?
Eu sunt norocul tău... Dă-mi drumu-n iazu-mpărătesc, şi nu voi fi ingrat cu tine.
Hatunci dacă nu vei hi hingrat, hai să te emancipez!

L-a emancipat... I-a redat-o... libertatea.

*
...Cald. Căldură. Cuptor. Zăbuşeală. Năduşeală. Piroteală. Toropeală. Topeală. Tâmpeală.

...Femeile... iar ele! Tot ele!... Femeile...
Vreau să mă scald, mamă.
Scaldă-te, mamă.

La iaz. Bâldâbâc! O dată la fund. Iar dasupra. Iar bâldâbâc! Iar dasupra... Iar bâldâbâc! iar dasupra. Iar bâldâbâc... La fund... Deasupra.
Mamă! am înghiţit ceva, mamă!
Ai înghiţit apă, mamă.
Nu! Apa e mai subţire, mamă.
Atunci, ce, mamă?
Altceva, mamă.
Ce, mamă?
Nu ştiu; unsuros, mamă.
Unsuros?
Unsuros ş-alunecos... Şi-a scăpat pe gât în jos! Să ştii, mamă, c-a fost vreun baboi.
Da, mamă!
Vai de noi!
Haide de te hodineşte, puiul mamei!
Haide să mă hodinesc, mama puiului!

*
...O lună...
Mi-e greaţă, mamă.
Baboiul, mamă. ...trei luni...
Creşte, mămucă.
Baboiul, mămucă.

Cinci
Mişcă, mamiţo.
Baboiul, mamiţo.

Nouă...
Aoleu, doare, mamiţico. Baboiul, mamiţico!

*
S-a făcut baboiul broască.
La trei luni vorbea trei limbi.
La un an şi jumătate, broasca din baboi cânta din cimpoi.

*
Vine! vine! vine!
Cine vine?
Împăratul vine! Barlaboi vine.
Vine Barlaboi. Dă la război.
În sfârşit, s-a isprăvit. Adversarul l-a ciuntit; dar şi el, la duel, l-a betegit; mâna i-a luat-o, laba i-a luat-o, cu paloşul din dă sus dă genunchi i-a retezat-o.

Oaste. Oaste. Oaste nebiruită, nepilduită, nemiluită. Piotă, liotă, pedestrime, călărime, arcaşi, trâmbiţaşi, buciumaş i, toboşari, stegari... Din pricina tunului, care pe atunci nu se ştia, artilerie de loc nu era.

*
A descălecat Barlaboi-împărat, pe împărăteasa a sărutat:
Unde-i copila tatei?
Cam bolnăvioară.
Ce are?
Din mâncare!
Ce-a mâncat? întreabă Barlaboi.
Mai nimic: un broscoi.
S-o văz!
Nu se poate.
Voi.
Un picior în uşă.
Uşa de perete.
Mititelul cântă duios din cimpoi.
De unde acest broscoi? strigă Barlaboi.
Dintr-un baboi.
Al cui acest broscoi de baboi?
A nost.
Anost.
Cu ce rost? Aici altă drăcie a fost.
Coiful strălucios şi oglindos şi-a scos şi fără cap, mânios l-a trântit jos.

Şi ciunta-n sus a ridicat, grozav a ameninţat şi foarte tulburat a zbierat:
Bine! bine! Nu zic: se-ntâmplă uneori copil din flori! Dar din peşte, doamne fereşte! nu se pomeneşte. Împărăteasa a leşinat. Barlaboi, făcând spume la gură de-i curgeau pe barbă, a ordonat:
Să vie Hârca roaba, baragladina, harapoaica, vrăjitoarea, la palat!

*
Vine roaba-ndat!
Cu ghiocul ori cu bobii să-mi dai, să-mi ghiceşti, că te tai! a urlat Barlaboi. Al cui? Al cui? Al cui a fost acel baboi, din care a ieşit acest anost broscoi, care cutează când venim noi, noi Barlaboi, triumfător de la război, să facă aicea tărăboi, cântând ca un iaurgiu pavlichean de la Cioplea, din cimpoi?
Hapoi...
Hapoi! nici un hapoi.
Să lăsăm pă mâine joi.
Nu! Acuma, miercuri, voi.

*
Dă baba-n bobi. Şi dă şi dă, şi-i învârteşte, şopteşte, dăscăleşte, îi descântă, îi vrăjeşte.
Patruzeci de bobi, bine ştiţi, bine-mi ghiciţi; de-o hi de deochi, din uitătură, ori din apucătură, pe ştiute, ori neştiute, pa văzute, ori nevăzute! de-o hi alb, de-o hi negru, ori pistriţ, de-o hi balaoacheş, de-o hi oacheş ori plăviţ, de-o hi mare, de-o hi mic, de-o hi uriaş, de-o hi pitic, de-o hi subţire ori frumos, de-o hi gros, urât şi burtos! de-o hi nărod, de-o hi cu cap, ori nătot, ori harap! ori cuminte, ori buimac, hie turc, hie turleac, ori lunatic, palavatic şi zănatic! de-o hi aşa! aminterea eţeter.!... Pe urmă, pune fruntea la două deşte şi zice:
Măria-ta, să aducă un hârdău, nou, da să nu hia de dogar, să hia de alt meşteşugar, măcar de croitor hor de cismar, ca tot meşteşugul îşi are şi hicleşugul şi beteşugul, un hârlău dă doaga dă stejar hor dă arţar, hor dă paltin, hor dă pluta, plin cu hapa nenceputa, dă soare nevăzuta, nici hierbinte nici rece, când o bei dă dor îţi trece, încropita, potrivita, numa buna dă luat, cu sapun de împrumut, şi un cheptene des, şi unul mijlociu, şi unul rar dă corn dă caprioară dă munte, care n-a cunoscut la sufletul ei caprior şi copilul hăsta din peşte sa le pazească trebuieşte, şi sa horrdoni sa vie haicea toţi cu toţii şi tineri şi batrâni, şi urâţi şi frumoşi şi curaţi şi puturoşi şi sa treaca pa dinaintea lui, şi la care i le-o da broscoiul, sa ştii ca tot a hăluia a fost şi baboiul.

*
Împărăteasa iar a leşinat.

*
Barlaboi-împărat a ordonat şi toate s-au executat.

Întocmai s-a făcut: toţi cu toţii au trecut; au defilat şi s-au închinat dinaintea copilului nevinovat; iar copilul nevinovat nimănui nimica nu i-a dat.

La urmă, iacă şi Drăgan, janghinos, urduros, păduchios, de la nas până-n gură cu muci, la labe jeg, fără papuci.

Cum l-a văzut cimpoierul mititel, cu dragoste-a surâs la el; pe urmă a luat într-o mână hârdăul, într-alta săpunul, într-alta un pieptene, într-alta altul, în ailaltă p-ălălalt, şi, sunând frumos din cimpoi, i le-a dat...

I le-a dat. Lu Drăgan.
Lu Drăgan i le-a dat.

*
Împărăteasa iar a leşinat.

*
Barlaboi, turbat, a urlat:
Care nu e dogar dintre voi să facă din pădure un butoi, să băgăm în el pe fii-mea, pe ţigan şi pe broscoi, şi să le dea drumul pe ape, nici unul să nu scape! Şi care nu era dogar a dat să plece la pădure.

Dar Barlaboi a strigat:
Nu! staţi. Mai bine luaţi pe Drăgan, pe acest ţigan... Du-te, balaure, şi mârturiseşte-le, unde ai ascuns peştele.

*
L-au luat. Bătut. Torturat.
Bietul Drăgan! Bietul ţigan! într-una zicea:
Uite, mă! ce facui eu, măi neiculiţă, sărac de maica mea!
Tortură!
Uite, mă! ce facui eu, neiculiţă?
Tortură!

Barlaboi vine şi zice:
A mărturisit?
Nu vrea, măria-ta.
Cum, nu vrea?
Iac-aşa!
Ce facui eu, măi neiculiţă, sărac de maica mea!?
Dă-i mereu!
Aoleu!
Dă-i de tot.
E netot.
Ce facui eu, măi neiculiţă? mă mir.
Dă-i la mir.

*
În sfârşit, a mărturisit. A spus unde fusese ascuns baboiul.
Împăratul cu mâna care nu era ciuntă a apucat baboiul şi l-a strâns să-i iasă sufletul.
Să spintecaţi baboiul ăsta şi să-l facem ciorbă! Să-l dăm diavoliţei să-l mănânce!

Dar ce se pomeneşte? Acest peşte, nu numai zvâcneşte, şi vorbeşte...
Nu mă face, împărate, ciorbă.
Atunci, rasol.
Nici rasol.
Atunci, umplut.
Nici umplut.
Atunci, iachnie.
Nici iachnie.
Atunci, plachie.
Nici plachie.
La cuptor.
Nu.
La tigaie.
Nici.
Pe spuză.
Nici pe spuză.
Atunci cum?
Dă-mi drumul.
Atunci cum rămâne cu răzbunarea mea?
Dă-mi drumul! Eu sunt norocul împărăţiei tale.
Cum?
Cum? Iaca cum. Uită-te la ţigan! priveşte pe Drăgan!

*
Când a privit împăratul, tatăl, desperatul, n-a mai văzut pe Drăgan, pe ţigan, pe acel murdar nerod, a văzut un viteaz voivod, parcă rupt din soare din cap până-n picioare. Şi de bucurie a ridicat ciunta lui şi cu ea pe moalele
capului l-a mângâiat pe voivodul încoifat, înarmat, înzălat, împlătoşat, împintenat.

*
Împărăteasa, care dormea în altă parte a palatului fără a şti nimica de toate astea, văzând cum se bucură soţul ei, Barlaboi-împărat, de bucuria lui iar a leşinat.

*
Şi aşa, toate cu bine s-au terminat.
Şi s-a făcut nuntă mare, cum nu s-a pomenit dacindea..., vorbă veche şi frumoasă, de noi ăştia de-acuma ne-nţeleasă, că unii zic dacindea, alţii dacândeă, care cum îi place, c-aşa la orice nuntă mare se face să fie numa sănătate şi pace.

*
Iar împăratul, de vesel ce era, nu mai ştia ce făcea: barba vâlvoi la cap îşi aducea, şi pletele ciuf în bărbiă şi striga şi râdea hahaha! Şi stând pe tron, l-a pupat şi a zis către nepoţel:
Măi, broscoi! Dumnezeu te-a trimis între noi! cântă ceva frumos lui bunicî-tu-n cimpoi.

Şi-a umflat bucile broscoiul, şi le-a umflat şi busumfalt, şi a umplut cimpoiul ţiplă, cât a răbdat, doar n-a crăpat, şi a cântat:

"La moară la Ciorogârla,
Hop, zârna-zârna!
S-a-necat o fată-n gârlă,
Hop, zârna-zârna!
C-un baboi de peşte-n gură.
Hop, zârna-zârna!" şcl.

*
S-a sculat încântat împăratul de pe tronu-i şi l-a pupat, şi a bătut cu ciunta în palma ailaltă şi a zis:
Bravos! bis!

*
Şi eu încălecai pe şea, de trei ori m-am pus ş-aşa ş-aşa,
şi am căzut de pe ea; şi-n sfârşit, m-am pus pe ailaltă, să vă spun ce-a fost păţit o fată de-mpărat în baltă.

Mauvaise Humeur

Madam Beer casierița
La cantor stă supărată...
Cățelușa-i favorită,
Mufi, e cam constipată.

Un client îi spune nu știu
Ce cuvânt galant, ce moft;
Madam Beer răspunde tristă:
„Las-mi-n baș-! agu n-am boft!”

Mângâiere

O babă chioară-așează tingirea cu păsat
Pe-o pirostie șchioapă... Hiertura-n foc a dat...
Și scuipă biata babă, și blestemă, se-nchină:
„Spurcatu!... Necuratu...” (Iel singur ie de vină!)

Morala:
Spre mângâiere — adeseori
Ne trebuiesc... instigatori.

Nea Istrate

— Bună ziua, nea Istrate.
— Se-nvârtește masa, frate.
— Nea Istrate, tu ești surd.
— Am vorbit ieri cu un cârd.
— Nea Istrate, ori ești beat?
— Mi-a răspuns cum l-am chemat.
— Nea Istrate, ce vorbești?
— Cum îi chemi, răspuns primești.

Ploaie de primăvară

I. Pastel optimist

Când plouă lin în primăvară,
Toți zic: „Să dea Domnul să dea!”
Și de te culci pe prispă-afară,
Mai vezi pe cer și câte-o stea...

E cald, și ploaia răcoroasă
Ozon în aerul curat
În urmă-i lasă; drăgăstoasă
Natura-i toată un pupat.

Se pupă corbi, de bucurie
Că au scăpat de iarnă grea,
Se pup' brabeți cu gălăgie,
Și iată și o rândunea...

Și-o barză calcă cu măsură
Cu pasul grav, explorator,
Se plimbă chiar prin bătătură
Cu aerul nepăsător.

Când plouă toate germinează,
Pământul liber de zăpezi,
Spălat de ploi se decorează
Cu mii de mii de muguri verzi.

În țarini grâul încolțește,
În dealuri via o desgrop;
De ploaie tot se-nveselește
Pe orice frunză e un strop.

Și soarele o caldă rază
Trimite pe furiș prin nori;
Iar flori și pasări ca să-l vază
Se-nalță, zboară către zori.

II. Pastel pesimist

Tot plouă! A! ce primăvară!
Cum curge fără să mai stea!
Se-ntinde ceața grea pe-afară
Pe cerul sumbru nici o stea.

E frig... și apa mocirloasă
Infectă aerul curat,
La câmp e baltă mlăștinoasă
Și codrul doarme întristat.

Sunt triști și corbii-n deal la vie,
Cobesc din nou a iarnă grea;
Plouate vrăbii cad o mie,
Nu vezi zburând o rândunea.

O barză, cu pas de măsură,
Sosește ca explorator...
Și plouă... plouă...-n bătătură,
Pustiu... Departe pleacă-n zbor.

Tot plouă, plouă, inundează...
Mai vin și ape din zăpezi,
Umflate apele spumează,
Torente curg din codri verzi.

În țarini grâul putrezește,
Sub piatră-n deal vii se îngrop;
De ploi plugarul sărăcește,
Mălai, făină, nu e strop.

Și soarele o slabă rază
Când o mai pierde printre nori,
O tristă baltă luminează
Fără apus și fără zori.

O ședință la "Junimea" în ajunul Anului Nou

Berbantul Ghermani, cel dintâi sosit, se plimbă agitat prin salon și învârtind bastonul cântă:

Ființa-mi jună duios te cere,
Scoțând suspinuri neîncetat,
Iar tu, iubito, vreo mângâiere
Nu-i dai să fie mai ușurat.

Jak Negruzzi, intrând, cu vocea stinsă [1]:

La jocuri cu Lucsița ades mă întâlneam,
Când ea era copilă și eu copil eram,
Aveam în tot momentul certări și împăcare,
Eu mă certam prin semne și ea cu vorbă tare.

Menelaos, după ce a ascultat uimit, dus, transportat cu gândul în Câmpina-Wagon:

Aferim, bre, Jak,
Ce craidon, ce drac,
Mare șarlatan,
Îh! Aman, Aman!

Jak Negruzzi:

Un fruct este puterea, ce-nșeală la privit,
Frumoasă-i este coaja, dar miezu-i putrezit [2].

Menelaos, exclamând cu regret:

Putere!... oh! puterea,
Ioc, puterința mea.

Marghiloman, copilul Eyolf al lui Titu, intră călare pe băț:

Frunză verde de susai,
Oh! vai!
Ca mâni vine luna mai
Și-alergările de cai,
Hi, hai!

Tache Laurian apare cântând:

Nevastă, bărbatul tău
Prăpădi-l-ar Dumnezeu,
Căci p-acasă nu-l mai ții,
Și se ține de prostii.
No, frache, No!

Ștefan Mihăilescu:

S-au dus Tachii amândoi,
Vai de noi!
În comisii n-om mai fi,
Candidați n-om mai trânti,
Și nici n-om mai întâlni,
Candidate durdulii,
Cu ochi negri, ochi căprii...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Orologiul cu cuc, hărăzit clubului de conu Lascar, cântă 12 ore.

Carp proorocul intră ca un duh și văzând fața junimei, o infierează cu cuvintele poetului:

Du-te, du-te, du-te de unde-ai ieșit,
Pasăre de pradă, ziua a sosit.

Titus Livius Barbișonus, care se oprise-n prag, cu mâna stângă sprijinită de brațul drept, iar cu făcătoarea de cruci ținându-și elegantul și elocventul său barbișon, încruntând schopenhauerica sa frunte, adaugă cu vocea cavernoasă a unui alt pater al lui Hamlet:

„Alles bis hier,
Alles ist hin”.

În vremea asta cineva de afară se aude fluierând o arie din Rotarul de Pascaly, care se sfârșește așa:

S-a dus, măre, dura, dura,
Peste mări și peste văi,
S-a dus, măre, dura, dura,
Ciocoimea de lingăi.
A scăpat iar biata țară,
Și-ăl sărac, și-ăl impilat...

În sală... o tăcere Negruzziască!

[1]

Și lebăda, se zice, la moarte glăsuiește,
Mirare deci nu fie că Iacob chiar vorbește (n.a.)

Pohod la șosea

De mult se vorbea,
Se tot auzea
Că are să fie
Mare bătălie
Și că-n București,
Au de gând să vie
Oștile rusești,
Căci de-aici se poate
Laolaltă toate
Lesne să pășească
În țara turcească.

Vreme a trecut,
Și nu s-a văzut
Un muscal măcar;

Toți îi așteptau
Însă în zadar:
Rușii nu soseau.
Trecu ce trecu
Și cam începu
A se arăta
Pe ici pe colea,
Câte-un ofițer
Singur și stingher —
Când se pomeni
Lumea într-o zi
(Mai alaltăieri)
Că sosesc aci
Mii de ofițeri:
Să calci unde vrei
Te-mpiedici de ei.
Tot muscali de soi
Gata de război,
Care toți firește
Vorbesc muscălește,
Și care au vestit
Cum că negreșit
Peste prea puțin
Toți muscalii vin.

Vestea zboară iute,
În zece minute
S-a dat sfoară-n țară,
Că va să sosească
La șosea afară
Oastea muscălească...
Și iată-n sfârșit
Că a și sosit!

La zi-ntâi de Mai
A pornit alai,
Gloată peste gloată
Merge lumea toată,
Claie pe grămadă,
Pe muscali să vadă.

Astăzi, știu că are
Tramvaiul cătare.
Dinjos de Teatru
Urcă și coboară,
De par-că-i la moară,
Câte trei și patru
Ba și cinci vagoane
Pline de cocoane,
Umflate, gătite
Și sulemenite.
Iar pe tramvai sus
Grămadă s-au pus
Sumă de monșeri
Amploiți, becheri,
Tot galant gătiți,
După cum îi știți.

Mahalale-ntregi
— Zdraveni și betegi —
Tineri și bătrâni,
Calfe și stăpâni
Cu-ai lor ucenici,
Cu toți mari și mici;
Slujnici, jupânese
Și negustorese;
Apoi mărginașii
Și meseriașii,
Târgoveți mulțime
Și mitocănime
— Toți din Capitală,
Dau cu socoteală —
Cu-ale lor femei
Încet după ei,
Au pornit cu toți
— Să-i numeri nu poți —
Cu prăsila lor:
Toți să vadă vor
Oștile rusești
Lângă București.

Sub cer călduros
Merg încet pe jos,
De zăduf și soare
Sunt plini de sudoare.
Cam pe la nămiez
Or s-ajungă, crez.
Toți din mahalale
Duc în mâini basmale
Cu fel de mâncări,
Și pe urma lor,
Urma tuturor,
Pe două cărări
Vine-un popă beat,
Frânt și asudat
De mult ce-a umblat
Și pe gât a dat...

Iar pe urma lui,
Un copil mucos
— Nu se știe-al cui —
Tare obosit
De-ai lui rătăcit,
Plânge obidos,
Și pe nas, pe bot,
E mânjit de tot.

Toți cu toții dară,
La șosea afară,
S-au dus să privească
Oastea muscălească.
Căței și purcei
Merseră și ei,
După cum scris este
La orice poveste.

Numa-ntr-o chilie,
Singură, pustie,
O babă rămase,
Care de ani șase
Ologită sta
În chilia sa.
Numai ea rămasă
Singură acasă
Și în mahala
Biata se văita
Și se tânguia:
— „Oameni buni! (striga)
Mi-aduceți și mie
Pomană să fie!
Măcar un cazac...
Nu de altceva
Ci numai de leac!”

O, Nirvana!

Apocaliptică, în stil de axion
O, bucură-te, neființă,
Că slava-mpărăției tale,
Din biruință-n biruință,
Vestit-a vecinica ta cale,
Și pururea ai zămislit
Un dor de ducă nesfârșit!

Din firea lucrurilor toate
Ai izvorât în ochii minții
Și-ai dat noroadelor cercate
Atotputerea năzuinții,
De-ți cântă azi ca nimănuia:
„Mântuitoare! Aliluia!”

Purcede slava de la tine,
Izbăvitoareo nențeleasă
Din lumile așa senine,
Tu vecinica Morții crăiasă!
Și ție uneia, smerit
Ne proslăvim desăvârșit!

Parol doner

Sfat... Ileana, ce de-o vreme
S-a-nălțat spălătoreasă,
Stă la vorbă cu Dumitru
Ce-a ajuns fecior în casă.

„Mă Dumitre, ian ascultă,
Mă gândesc întotdeauna
Ce-i „parol doner” aceea
Ce și-o spun boierii-ntr-una?”

„De, Ileano, e o vorbă
Nici de bine, nici de hulă,
Cum ar fi la noi, de pildă...
Cum să zic...? Astă căciulă!”

Sonete

SONET

D-lui Agostino Mazzoli, bariton absolut, cu ocaziunea beneficiului său în opera Ernani

Ești rege, și, pe tronu-ți, în plină strălucire
Apari ca totdeauna, și gat-a ne-ncânta;
Supușii te salută, zicându-ți în unire:
Talentul e coroana ce sta pe fruntea ta!

E sărbătoare astăzi, splendidă sărbătoare.
Mai mult ca totdeauna supușii-ți sunt fideli.
Coroana-ți, astă-seară, e mai strălucitoare.
O! niciodată, rege, nu vei afla rebeli.

Da: regii-și pierd mărirea. În piepturi astăzi bate
Dorința cea sublimă de sacra libertate.
Urăște lumea sceptrul. A fi supus e trist!

Decât să servi un rege, durere nu-i mai mare,
Dar... lumea se supune, c-o nobilă-avântare,
Când sceptrul este arta și regele artist.

SONET

Unui cavaler de industrie

Fals, malonest, venale, hidos ești, cavalere!
Prea bine ți-au zis uniiCoțcar Coțcarovici ;
Figura ta, ce-nspiră dizgust și desplăcere,
Impertinintă, vilă, tot palme parcă cere:
Cum dracul fruntea-n lume cutezi să mai rădici?

Vestitele-ți scandaluri azi nu mai sunt mistere.
De când, ca paraziții, te-ai pripășit p-aici,
Nu vezi, când vrei prin lume și tu ceva să zici,
Cum fug toți d-ale tale cuvinte deletere?

În loc să-ți vezi rușinea, stigmatizat cum ești,
Și, dându-te căinței, să plângi și, de durere,
Să-ți dai în piept cu pumnul, ai cutezat, mizere
P-o pată de nimica, să-njuri pe cei onești...

Fals, malonest, venale, hidos ești, cavalere!

SONET

Contimpuranilor mei

Fără de graiuri gure și ochi făr' de priviri,
Făr' de mișcare forme, și încă, vai! ce este
Mai sec în astă lume și mai nemernic, țeste
Făr' de gândiri și inimi lipsite de simțiri!

Așa ne pomenirăm, dodată, fără veste,
Trecând p-aci, prin jocul capricioasei firi.
Bizar! Ființe fără ființă, trecem peste
Pocitul vis al unei smintite-nchipuiri

În vreme de-njosire, în tină și din tină,
Ne căpătarăm locul l-a soarelui lumină;
Zadarnic ne născurăm și făr' să trebuim!

Păsemne-așa ne scrise pustia de ursită:
Păcum ne fuse vremea meschină ș-umilită,
Meschini și mediocri să fim și să murim!

Prea sărac

Pauverte, pauverte, c'est toi la courtisane... (MUSSET)

Am zis iubitei mele: „Vino
La câmp, s-auzi un pitpalac”.
Ea: „Da, îmi place pitpalacul...
Dar nu merg: tu... ești prea sărac”.

Plimbându-mă-n singurătate,
O odă gloriei eu fac:
Dar gloria se depărtează
„De ce fugi?” zic. — „Ești prea sărac!”

Mă duc atunci la masa verde,
Să-ncerc norocul — poate fac
O lovitură... Dar norocul
„Pleacă, îmi zice; ești sărac!”

Mă duc acasă melancolic.
Stau trist, visând într-un ceardac,
Și pițigoiul din grădină
Îmi fluieră: „Ești prea sărac!”

Mă duc la editor c-o carte.
E iarnă, frig — voi să mă-mbrac;
Dar editorul mă respinge:
„Nu te-editez; ești prea sărac!”

Atunci, voii de disperare
Să mă atârn de un copac,
Dar craca fuse prea subțire,
Mi-a zis trosnind: „Ești prea sărac!”

A! sărăcie! Monstru palid,
Când oare am să-ți viu de hac?
Și sărăcia îmi rânjește
Sardonică: „Ești prea sărac!”

Îmi place către primăvară
Să mănânc ochiuri cu spanac.
— Și nici spanac, nici ochiuri simple
Nu pot să gust... sunt prea sărac!

În post simțesc, pe la Teatru,
Dureri de inimă. Ce fac?
Nu pot să intru und-se iese,
Roșind îmi zic: „Sunt prea sărac!”

Atunci — o constipațiune:
Ah! doftore, ce să mă fac?
„Siminichie”.
„Nu se poate.
„De ce?”
„De ce? Sunt prea sărac”.

Mă duc la revoluțiune
Și caut leac, și poc! și pac!
„Ce cați aci?” strigă bandiții.
„Sunt dizident!”
„Ești prea sărac!”

Am vrut să-mi fac și eu pomană
C-un cerșetor, c-un biet ciuntac,
Dar el, râzând, mi-a zis: „Te lauzi!
S-o văz, n-o crez... Ești prea sărac!”

Adesea o revoltă-mi vine
Că nu sunt nici turc, nici turlac1,
Aș vrea să stric, să sparg la geamuri,
Dar mă opresc... Sunt prea sărac.

Nu! Orșice să fac, văz bine
Că pentru mine-i tot un drac!
În mediul social de astăzi
Sunt prea pârlit, sunt prea sărac.

Oriîncotro d-acu m-oi duce,
Nu pot cu soarta să mă-mpac;
Mi-e veșinică dușmană — veșinic
Îmi spune: „Piei! Ești prea sărac!”

Sărac! Da! Nu e loc în lume
Pentru-un sărac! dar... ce să fac?
Să mor!... Dar un revolver costă...
Chiar pentru moarte, prea sărac...

Dar mor în fine și groparul
Îmi ia cadavrul și, posac.
Șoptește între dinți în silă:
„După ce-i greu... e și sărac!”

Am renviat apoi, și iarăși
Ca mai-nainte strofe fac...
1 Amețit de băutură, cherchelit; zăpăcit, năuc.
Un critic fără milă-mi spune:
„Ai început iar prea sărac!”

Și nu știu cum să aflu-acuma
L-aceste strofe un capac...
Aș vrea o inspirațiune,
Nu pot sfârși... sunt prea sărac!

Alerg atunce pentru rimă
La Dicționarul lui Cihac...
Vai! Nici acolo nu se află,
Și bietul Cihac e sărac!

De ce nu vrei tu, soartă sumbră,
Zâmbind, să nu mai fiu sărac?
Cum aș dormi acum la umbră
Cu burta-n sus într-un hamac!

Ruga spiritistului *

Dedicată d-lui B. P. Hăsdeu, prezidentul Primei Societăți spiritiste Române, de un Inițiat

Tu, spirit coborât din cer,
Înalță al meu suflet,
Să-mpodobesc c-un adevăr
Macabrul meu resuflet;

Să mă despart din timpul meu
Și, spirit, să fiu altul,
Și să mă văz râzând mereu,
Râzând din tot înaltul.

Cel lut, acum nensuflețit,
Rămas fără de limbă,
să-l văz un chip de om pocit
Ce viermii-l rod și-l schimbă.

Atâtea patimi l-au izbit,
Că-n lumea toată nu e
Un altul mai nefericit,
Un Christ bătut în cuie.

Deși trecu el viața lui
În veselii și glume,
În istorie totuș nu-i
Mai tristă pildă-n lume.
Ș-acuma tremur d-un fior,
Căci parcă îl contemplu
Cum stă, pierdut și rugător,
În spiritistul templu.

O! vezi-l, spirite suprem,
În patima-i deșartă,
Deși e lutul un blestem,
Dar spiritul îl iartă.
Pe veci remâne pur încai
Oriunde el va trece:
În față-i limba-i fără grai
Și istoria-i rece!

Sfânt-Ion

Baladă haiducească

Frunzuliță chimionu,
Chimionu, anasonu,
Mai dă, doamne, -un Sfânt-Ionu,
Să prăznuim patraonu
Cu Jenică Arionu!
Să mai mergem la fiatru
Să văz doi jandari cât patru!

Că era mare-mbulzeală
De-mi venise amețeală;
Că Jenică Arionu,
Pasămite-i farmazonu,
A tras la loja de sus
Și drept în față ne-am pus,
La lojă de beletaj,
Unde-i mai mare blamaj!

C-apoi stam și petreceam
Și în lojă chef făceam,
La poliție nici gândeam,
La poliție, bat-o vina!
Că ea e toată pricina,
Ea cu colonel Algiu,
Ursuzu și belaliu,
Nu i-aș mai vedea chipiu!

Că toamna când petreceam
Ș-ăl mai mare chef făceam,
Iacă-i domnu colonel
Ne poftește frumușel
Să mergem la ceai cu el,
Și la ceai și la cafea,
La soarea cu refenea,
Și ne-ncântă, ne descântă,
Bată-l măiculița sfântă!
El tot haide! noi tot ba!
Ne-a-ntețit cu dragostea;
Noi trăgeam, el ne-mpingea,
Tot așa și iar așa
Pân-am ajuns în antrea.
Aici, hop! și comisari,
Ipistați, sergenți, jandari
Cu niște chivere mari,
Măiculiță, ce vlăjari!
Nalți d-un stânjen fiștecare,
De jurai că sunt călare.
Noi nu vream de loc, ei: „Hai!
Hai la domnu polițai,
Să vă trateze cu ceai,
Și cu ceai, și cu cafea,
La soarea cu refenea!”
Și ne-a dus, măre, ne-a dus
Când pe jos și când pe sus,
Și la secție ne-a pus
Pe saltea și pernă moale,
De le simț ș-acu la șale,
Și de-acolea mai la vale,
Unde, ce să vă mai spui?
Unde-i pasă omului,
Unde-i greu voinicului,
La-nnodatul bumbului!
Dacă văzui și văzui
C-am căzut pe mâna cui?
Pe mâna Algiului,
Ce m-apucai de făcui?
Sai din loc și poc! și paf!
Am făcut o lampă praf!
Și pe urmă ce făceam?
Ca un leu mă repezeam
Și cu pumnii dam în geam,
Și trăgeam și iar trăgeam
Până când mi ți-l spărgeam.
Atuncea Algiu numa
Văzu că s-a-ngroșat gluma,
Și cum este el șiret,
A recurs la marafet
Și ne-a turnat la secret
Cam pe lângă cabinet;
Și pe loc a poruncit,
Că zicea că am răcit,
Să ne tragă de năjit
Cum se trăgea mai-nainte,
Cu curea și spirt fierbinte,
Cât lumea s-o ținem minte
Nu-l mai ține, doamne sfinte!
Și cum stam noi la secret
Cam pe lângă cabinet,
Pasămite că de jos
Ne venea în sus miros;
Că unde-ncep să strănut,
Și cu Jean să mă sărut
Și să-i urez la mulți ani,
Sănătate, chef și bani,
Și fiatru permanent
La lojă cu-abonament,
La lojă de beletaj,
nde-i mai mare blamaj.
Da' pesemne-amoniacu
Făcu efect, lua-l-ar dracu!
Că ne trecu uluiala
Ș-am rămas doar cu zăpreala.
Și când ne-am fost luminat,
Iacă-i vine și Scarlat
„Ce-ați făcut?” ne-a întrebat.
„Ce să facem! am zis noi;
Eram Ioni amândoi
Am cinstit, măre, cinstit,
Patraonu-am prăznuit,
La fiatru c-am venit,
Lojă bună c-am găsit.
Să vedem și noi Voivodu1,
Cum l-a văzut tot norodu,
Da' polițaiu, nerodu,
Pasămite era beat!
Dânsul de bucluc ne-a dat.
Da' acu dă-ne tu drumul,
Că ni s-a risipit fumul,
Și fiatru s-a închis,
Nu mai ai nimic de zis!”
Și atunci bietul Scarlat,
Pe loc drumul ne-a și dat.
Da' Orăscu ca Orăscu
Ce te faci cu mai — Orăscu2?
Cu Hășdău și Odobescu
Și cu Anghel Demetrescu?

D-apoi lasă-te pe mine,
C-am să-i regulez eu bine.
Că din secție ieșind,
Am fost doi tot la un gând,
Cum avem și-un patraon,
1 Voievodul țiganilor, operetă.
2 Titu Maiorescu, atunci ministru al Instrucțiunii Publice
și al Cultelor.
Și eu și el tot Ion.
Sache și cu Arion!
Și-am strigat și eu și el
„Hai degrabă la Purcel!”
Ș-aci, tot la un gând iar,
Am cerut câte-un pahar,
Un pahar de turburiu
Să ne treacă de Algiu,
Ursuzu și belaliu,
Nu i-aș mai vedea chipiu!
Să ne dregem la stomac,
Arză-l focu-amoniac!

Și nu știu ce-mi vine mie
„Ad-o coală de hârtie
Ș-un condei frumos!” și scrie!

Scriu și scriu și la minut
Un raport am așternut
Contra colonelului,
Contra polițaiului;
Ș-am să merg la minister
Cu raportul meu, să cer
Să-l scoață din prefectură
Că s-a dat la băutură
Și prea face tevatură.

Steaua

Cu mâini subțiri și reci,
i-ai dat fior fierbinte:
Să treacă veci de veci,
Eu tot l-oi ține minte.

Credeam că s-a oprit
În cale mersul lumii,
Că tot a-ncremenit
Ca trupul unei mumii.

Odată m-ai atins
Ș-apoi te-ai dus departe;
O stea pe cer s-a stins...
Păreri au fost deșarte.

Oriunde-acum sclipești
În depărtări albastre.
Tu nu ești unde ești,
Perdută printre astre.

Te ține-aci mereu
A mea închipuire:
Tu vei muri, ci eu
Ți-oi da o nemurire.

Suveran și curtezan

Satiră democratică

Un împărat odinioară -
Și suveranii-s muritori! -
Avea din fire slăbiciunea
Că strănuta prea deseori.

Acest cusur, la urma urmii,
D-ei căuta, nu-i vr-un păcat,
Dar sunt cusururi populare
Ce nu merg la un împărat.

Ce leacuri nu-ntrebuințase!
Ce rugăciuni la Dumnezeu,
Protector tronurilor! - geaba:
Sărmanul strănuta mereu!

Un curtezan intim l-întrebă:
– De ce ești tot posomorât
Și tot mâhnit, mărite doamne?
– Nu știi cât sunt de amărât!

Strănutul meu leac nu găsește,
Vai! mă sfiesc, nu pot să ies,
La Cameră, Senat, paradă:
Se simte că strănut prea des.

Din pricina strănutăturii
Eu sunt un prinț nenorocit!
– De ce, măria-ta? întreabă
Curteanul său cel favorit.

– Cum? nu-nțelegi? - Ba da; dar, Sire
Ori să strănuți, ori ce să faci,
La toți, Măria Ta, ca mire,
La toți miroase-a odagaci!

Temelia

Atâta muncă fără preget!
Încet-încet, de-atâția ani,
De jos, din temelia stâncii,
casmaua smulge bolovani,
Și macaraua suie-n muche,
și dalta-n feluri îi cioplește,
La rând ciocanul îi așează,
frumos mistria-i rostuiește;
Și — lucru vrednic de mirare
din răsărit până-n apus! —
Un grandios castel, d-asupra,
spre nori se-nalță și tot crește:
Pe cât jos se scobește stânca,
pe-atât se-mpodobește sus...
...Mai trebuie frontonul splendid,
alegoria triumfală,
Și-i opera desăvârșită —
e gat-a unui secol fală!...
Un ultim bloc enorm, acuma,
trosnind, e smuls din grop-adâncă
Și ridicat din greu pe scripet...
Dar blocul ultim nu-i sus încă,
Și, din afund, din măruntaie,
răcnește stânca: „Nu mai pot”
„Proptele iute! Merg de râpă!
mă surp cu fala-vă cu tot!”

Morala

Ades, visând prea vesel,
ai deșteptare tristă...
„Să nu te rezemi, Doamne,
decât pe ce rezistă!”

Triolete simboliste

Pornind din vremuri de demult
Un glas de trâmbiță mai sună,
Și-așa de drag mi-e când l-ascult
Pornind din vremuri de demult.

În al vieții trist tumult
Și-n dragostea-mi inoportună,
Pornind din vremuri de demult,
Un glas de trâmbiță mai sună.

Apocaliptica gândire
De azi e înțeleasă mâni;
Tiranilor, ce prevestire!
Le cad topuzele din mâni!

O apă-ntreaga omenire,
Nici robi de-acu și nici stăpâni:
Apocaliptica gândire
De azi va fi-nțeleasă mâni!

Unui cavaler de industrie

Fals, malonest, venale, hidos eşti, cavalere!
Prea bine ţi-au zis unii Coţcar Cotcarovici ;
Figura ta, ce-nspira dezgust şi desplăcere,
Impertininta, vila, tot palme parcă cere:
Cum dracul fruntea-n lume cutezi să mai rădici?

Vestitele-ţi scandaluri azi nu mai sunt mistere.
De când, ca paraziţii, te-ai pripăşit p-aici,
Nu vezi, când vrei prin lume şi tu ceva să zici,
Cum fug toţi d-ale tale cuvinte deletere?

în loc să-ţi vezi ruşinea, stigmatizat cum eşti,
şi, dându-te căinţei, să plângi şi, de durere,
Să-ţi dai în piept cu pumnul, ai cutezat, mizere
P-o pată de nimica, să-njuri pe cei oneşti...

Fals, malonest, venale, hidos eşti, cavalere!

Măiastră-i natura, ea tot chibzuiește
Și toate le pune la loc potrivit:
Deasupra o lună, sub care domnește
O noapte adâncă și fără sfârșit.

Versuri

Amicului C. D.

Ce-mi spui de poezie, d-acea chimeră tristă,
Când lumea d-astăzi, rece și materialistă,
Își râde de chimere și de puterea lor?
Credințele d-acuma condamnă poezia
Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia
Ce merită să poarte disprețul tuturor.

Ascultă-mă și crede: de vei simți vrodată
Că pieptul tău nutrește scânteia cea sacrată,
Să știi că mizerabil vei trece pe pământ;
În timpurile noastre, decât să cânți, mai bine
De pietre sparge-ți lira ș-apoi sufocă-n tine
Fugoasa-ți inspirare și-al tău nebun avânt.

De-acum, stăi noaptea singur, citește, studiază,
Și de veghiare palid, mereu, mereu veghează,
Plecat pe cărți bătrâne consumă-ți anii toți,
Sacrifică-ți vederea, cătând fără-ncetare
Ca să găsești ideea funestă pentru care
S-alerge-n valuri sute de mii de sacerdoți;

Obiectul ei să fie, desigur, omenirea,
Iar scopul, abrutirea, mizeria, tâmpirea!
— Acolo sacerdoții cu toți vor aținti. —
Ideea ta pământul în lung și-n lat să-ncingă,
Prin vorbă sau prin spadă, cu-ncetul ea s-atingă
Și polul miazănoapte și polul miazăzi.

Sau, nu! Muncește-ți mintea, gândește-te, combină,
Inventă-o monstruoasă, teribilă machină,
Concepere fatală, ce, demn-a se chema
Flagelul omenirei, pornind într-o clipire,
Ca fulgerul, turbată și numai c-o lovire
Armate formidabili să poată sfărâma.

Atunci tiranii lumei, văzând a ta lucrare,
Vor alerga cu toții să-ți dea, prin admirare,
Averi, măriri și nume, s-ajungi nemuritor:
Iar bietele popoare, nenumărabili brute,
Tâmpite d-o nedemnă și lungă servitute,
Te vor mări, fii sigur, ca și tiranii lor.

Adesea mă concentru și cuget cum, odată,
În Grecia, mulțimea, de cântu-ți fărmecată,
Tăcută, strânsă-n juru-ți, Omere, te-asculta
Așa, bătrân rapsode!… Și te numea Poetul,
Căci între toți mortalii tu posedai secretul
Cum se-nstrunează lira, cum trebui a cânta.

Erai bătrân, dar mândru; pe fruntea ta senină
Lucea-n splendoarea toată scânteia cea divină
Ce zeii, spre-a lor fală, voiseră să-ți dea.
Umblai după-ntâmplare, și numai a ta muză
Și cultul ce-ți dau grecii le-aveai drept călăuză:
Orb, tu nu vedeai lumea, dar lumea te vedea.

Rapsode, vino și-astăzi, și, de mai poți, te-nspiră,
Te-ncearcă să mai farmeci mulțimea cu-a ta liră
Și cu scânteia sacră ce-aveai pe fruntea ta
Dac-ai trăi, desigur, ți-ai renega și muza,
Și geniul, și lira, și mută ți-ar fi buza;
Mânia lui Achile mă jur de-ai mai cânta.

Căci de cumva, bătrâne, nevrând să știi de lume,
Cântând, ai vrea și-acuma să sapi frumosu-ți nume
Pe-a timpilor eternă columnă de granit,
Amar ți-ar fi plătită sublima nebunie:
Mulțimea, fără milă, ți-ar zice-n ironie
Și fără să te-asculte: „Sărmanul e smintit!”

Și chiar daca p-alocuri, prin lungă căutare,
S-ar mai găsi ființe ce sacra ta cântare
Ar mai putea-nțelege și-ar mai putea simți,
Invidia nedemnă, barbară și perfidă,
Ori ignoranța crudă, profană și stupidă
— Virtuțile moderne — pe loc te-ar amuți.

Ce-mi spui de poezie, de-acea chimeră tristă,
Când lumea d-astăzi, rece și materialistă,
Își râde de chimere și de puterea lor?
Credințele d-acuma condamnă poezia
Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia
Ce merită să poarte disprețul tutulor.

În curând

Terra! Terra!

Ca Phoenix, pasărea măiastră,
Tu din cenuşa-ţi re-nviezi;
Necontenit în zare-albastră,
Tot mai strălucitor te vezi!

O! Ideal! divină torţă!
Tu ne-ai condus prin întuneric;
Un pas să facem n-aveam forţă
Făr-de reflectul tău feeric!

Pierdeam al minţii echilibru
Pe mările făr-de liman,
Eu, iritabilul felibru,
Profet al genului uman,

De n-ai fi fost tu, Tramontana,
Făr, de scăpare cunoscut...
Vai! omenirea fu, sărmana!
Ca un corăbier pierdut!

Pierdut, da! însă totdeauna.
Luptând cu-acelaşi dor şi foc,
Bravând cu plâns şi râs furtuna
Cu-aceleaşi gânduri de noroc!

Văzând un val ce îl înghite
Un orizont din nou deschis,
Ce, clar şi sincer, îi promite
A-i isbândi eternul vis,

Sclipit-ai sfântă stea polară,
Cu raze de speranţă pline,
Felibrilor ce te cântară,
Rapsozilor-profeţi... şi-n fine...

Dar pesimiştii vin să-mi zică;
"Închipuire or miraj!
Noi nu mai credem în nimică,
Noi, am pierdut orice curaj!

Tu Tramontana-ţi strălucită
Şi-acel liman nu sunt, poete,
Decât oaza-nchipuită
De ochii îmbătaţi de sete."

Să vie! Pe felibru-ntrebe-l
Când vom sosi limanul?... Când?
Felibrul, sigur ca şi Bebel,
Le va răspunde: "În curând!

În gondolă

La San Marco în piață,
Dulce curge-n carnaval,
Ca un vis, a noastră viață
Lin șoptește-al mării val.

— Vino, vino, gondoliere,
Ia-ne, du-ne-ncet-încet,
Sub a lunii scâteiere...
Cântă, scumpul meu poet!

Doarme-albastr-Adriatică;
Dorul tău îmi vei cânta...
Nu te teme de nimică...
Ești al meu și sunt a ta!

Doarme-acum și crudu-mi gâde
În palatu-i aurit;
De gelosul meu poți râde,
De demult l-am adormit,

— Pentr-un zâmbet, o privire
De la tine, scump odor,
Partea-mi dau de nemurire,
Dau chiar patrie, onor!

Vezi tu luna de pe ceruri
Cum străluce mângâios,
Învelind tot în misteruri?
Pentru mine-i de prisos.

Tu ești singura-mi lumină,
Luna mea d-acum tu ești.
Dogaresa mea divină!
Spune-mi, spune: mă iubești?

— Te iubesc ca o nebună;
Fă cu mine orice vrei;
Dacă-s pentru tine lună,
Tu ești soare-n ochii mei!

Dă-mi căldura ta suavă,
De-al ei foc să mă topesc...
Sunt a ta fidelă sclavă;
Te iubesc! da, te iubesc!

Înainte, gondoliere
Du-ne, du-ne-ncet-încet!
Sub a lunii scânteiere,
Cântă, scumpul meu poet!

— În Veneția duioasă,
Dulce-i viața-n carnaval!
Pentr-o inim-amoroasă,
Cântă, râde-al mării val!

Șarla și ciobanii

(Poveste)

Acum vro șeapte sau opt ani,
Niște ciobani
Căutau să pripășească
Un dulău, ca să păzească
Pe oi
De lupi. - Vai de noi!
Vor zice-ndată unii liberi-cugetători:
N-are să vie-o vreme
Când oile să n-aibă de lupi a se mai teme?
Zău, după mine, de multe ori
Cugetătorii-liberi sunt
Ființe prea ciudate;
O clipă nu te lasă s-ai parte decuvânt.
Să n-apuci, din păcate,
Să-ncepi cu dânșii vorba, c-apoi să te mai ții
Sute și mii
De cugetări înalte și reflectări profunde
De mult rabd, îns-acuma voiesc a le răspunde
Da, domnii mei,
Cu prea mare dreptate
Aveți cuvinte de pietate
Pentru miei...
Sau oi... dar, docamdată,
Liberi-cugetători,
Ascultați povestea cu ciobanii; ori...
Eu voi tăcea ca să v-ascult.
Nu zău! îmi place foarte mult
S-aud palavre lungi și late,
Și despre-aceasta probe pot da necontestate:
La Cameră sunt nelipsit.
Și, la tot ce s-a vorbit
În Atheneu
Eu
Am fost cel mai fidel dintre auditori.
Fac haz pe oratori...
Dar... să lăsăm acestea,
Și povestea
Începută să urmăm:
Ciobanii noștri, așadară,
Plecară
Dulăul să-și găsească.
Umblară cât umblară
Și detere-n sfârșit
D-o javră jigărită,
De foame leșinată, cu părul năpârlit.
Cum îi văzu,
Potaia-afurisită
Își puse coada-ntre picioare, făcu trei tumbe și-ncepu
Să se tăvălească,
Să se lingușească,
Să chelălăiască,
Ca toți câinii nemțești
Când, leșinați de foame, doresc să-i miluiești.
Li se fă*ă milă de șarlă: o chemară,
Șarla-i urmă,
Și-astfel cu toți plecară.
O duseră la stână și șarl-aci jură
Pe lege. - Cum se poate?
Dar șarlele n-au lege, ș-arfi de necrezut,
Veți zice; fugi d-acolo! -Știu bine-aceste toate,
Dar iacă s-a putut!
Șarla jură pe lege, onoare, conștiință,
Nu râdeți de, ... să fie un câine de credință.

Detalii: Categorie: Cultura, Tradiții, Istorie

I.L. Caragiale

Ion Luca Caragiale - poezii