Gheorghe Asachi

Gheorghe Asachi, în poezie, abordează toate speciile: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditații, balade.

Selecție din Poezii de Gheorghe Asachi

Indice ALFABETIC :

Poezii de dragoste de Gheorghe Asachi

Amorul fugar

Cercând Vinerea odata pe Amorul fugator,
Zicea: “Daca oarecine întâlni-va pe Amor,
Vagabond acel e fiu-mi, care umbla-n ratacire,
Al meu este mic fugarul; cine-mi da de dânsul stire,
Va lua o sarutare de la Afrodita-n dar,
Iar acel ce mi-l aduce, sa astepte s-un alt har.
Spre-a cunoaste pe rebelul, urmatoare semne fie
Ce descopar a lui forma între alti copii o mie:
A lui fata nu-i pre alba, ce cam rosa; ochii sai
Sunt sumeti, strabat departe, varsa raza cu scântei.
Mintea-i este sugubeata, vorba-i plina de placere,
Alte-n gând si alte zice, rostu-i curge chiar ca miere.
Dar îndata ce sa mânie si sa-nvita-a lui venin,
De o barbara urgie s-artifitii este plin.
Niciodata adevarul a lui gura nu rasuna,
De-i si prunc, însala foarte, câte spune e minciuna,
Si în miezul jucariei se arata încruzit.
E balan la par, la aer e maret si înmândrit,
Mici sunt degetele sale si mânuta-i delicata,
Însa-n departare-arunca si împunge-a lui sageata.
O arunca-n departare, uneori peste Aheron,
Unde-n sânul se înfige a-ncruzitului Pluton.
Nici un strai Amorul poarta, dar secreta si ascunsa
A lui inima trufasa la toti ochi e nepatrunsa.
Nesfiit de juni si fete, ca porumb înaripat,
De la unul catra altul zboara-Amorul nencetat.
Veneticu-acela oaspe foisorul cu vapaie
Îi aprinde si-l asaza în straine manuntaie.
Un mic arc în mâna duce si din micu-acela arc
Nevazute la vedere mii sageti tot se descarc.
De pe umar i s-anina, pe cordele aurite,
Cucura ce este plina de sageti foart-ascutite
De respect lipsit Amorul, de mustrari netemator,
Chiar pe mine, a lui mama, ma încrunta multe ori.
C-un cuvânt, el e salbatic, purure-i plin de trufie,
Mai ales spr-altor osânda poarta-n mâna o faclie,
Care-aprinde, arde toate, în bordei si în palat;
De puteti pe el aprinde, rog aduceti-l legat.
Nu cumva în a lui spaima ca sa-i dati vreo mângâiere,
De-ti vedea cu mii suspinuri varsând lacrimi de durere;
Feriti cursa lui când râde, trageti-l far-a-l scapa,
Aparati-va de dânsul, de-a voi a saruta;
Sarutare-i este farmec, plâns-altor e bucurie,
Venin este a lui gura, ce nu are doctorie.
De va zice: “Iaca arma, vi o dau cu juramânt!î,
N-o atingeti, aveti teama de-ndulcitul sau cuvânt.
Va feriti ca d-un balaur despr-a lui ademenire,
Foc ascuns a sale daruri s-aduc inimei pieire!

Amorul plagat

Dupre Anacreon
Culegând Amor odata
Flori de roze în gradina,
N-au vazut ca tupilata
Era-n frunze o albina,
Ce cu ghimpul ei ascuns
La un deget l-a împuns.
Întru cruda sa durere
Începu cu plâns sa tipe;
Catând balsam, mângâiere,
Se grabea cu ambe-aripe
Drept la Vinerea sa zboare,
Plin de frica cum ca moare,
“Amar mie, zis-au, mama,
Aleu, mama, iaca mor!
Cu o darda-mi face sama
Acel serpe zburatori,
De corp iute, desi mic,
T;aranii albina-i zic.î
Însa Vinerea-i raspunde:
“Daca-albinei micul spin
De atât rau te patrunde,
O, Amorule, ce chin
Simte-o inima-ncruntata,
Ce o-mpunge-a ta sageata!

La pictor

Scrie-mi, pictore ghibace,
Pe-a mea doamna departata,
Dupa cum pe ea voi face
Prin al meu vers vederata.
Negre coame cu lucie,
Sa se-ncrete de-a lor voie,
Si de poti prin maiestrie
Fa miresme ca sa ploaie.
Alba frunte sa se vada
Si umbroase, dese gene,
Preste care-n cerc sa cada
Negricioasele sprincene.
Te rog, însa, scrie-acele
Gemeni arcuri înmândrite,
Ca vederea sa însele
De sunt doua sau unite.
Cautatura-i fa sanina
Ca vapaia scânteioasa;
Ochi albastri fa-i de-Atina
Sau de Vinerea frumoasa.
Scrie-n tinerica fata
Lânga roza unit crinul,
Când în mai de dimineata
Dupa roua-si deschid sinul.
A ei buze de corale
Catre sarutari sa-mbie,
Înmierita fa o cale
De-îngereasca armonie.
Fa ca-n aer farí de nori
Împregiurul ei sa zboare,
Împreuna cu Amori,
Si pe gratii surioare.
Dar al ei sa nu ascunda
Haruri o mantela deasa,
Ca fantazia sa patrunda
La frumseta mai aleasa.

Alvir catra a sa miniatura

O, tu, pictura neteda
A mânei lui Apele,
Ce figurezi avidoma
Icoana fetei mele!
O, mângâiere singura
De amorata zina,
De când o lege barbara
De dânsa ma dezbina!
Mergi-unde cu haritele
Dulce-Amor domneaza,
Und-al meu cuget s-inima
De-apurure viaza.
Ascunsa sub aripele
Lui Cupidon, mergi iute;
El te-a scuti cu armele
Ce-n Olimp sunt temute.
Atinsa-i fi de mânele
Doritei doamne mele
Si te-or privi luminele
Acelor vie stele.
Pre tine vor sa mângâie
Mii fericiri dorite;
De sarutari adapa-te,
Ce mie-mi sunt oprite.
Încunguirata-n negura
De un suspin fierbinte,
Martora-i fi de gemete,
De tristele cuvinte.
În acel sân al crinului,
Când te-i afla ferice,
Zi-i: “Ce nu poate-asemene
Sa fie-Alvir aice?
Ca el, cu dulce zicere
S-a inimei vapaie
Ar usca cele gemene
A plânsului pâraie.
Ar alina ursitelor
Neomenita lege,
Cu amorate buzele
Suspinul ar culegeî.
Si mie lin luceafarul
Din ceri va sa-mi straluce,
Când dulce-a fi d-o patima
Aminte a-si aduce.
Dar vor veni doritele
Zile d-o lina soarta,
Ca, cu Amor, si muzele
De grija mie-mi poarta!

Consacrat memoriei de leufca

Doamno, ce întru marire, în aurora vietei tale,
De frumsete-ncântatoare si de gratii erai plina,
Defaimând desert onorul carui gloatele se-nchina,
T;-ai ales pentru urmare a virtutei greua cale.
Danuitul al tau suflet de-nsusimile morale
A sacrat doritei patrii sânte-altare de lumina,
Ca prin fapte stralucinde, preste tara cea latina
Sa rasara de nou timpul a triumfurilor sale.
Acea raza nemurinda, pentru glorie creata,
Ce lucit-au preste mine înca-n timpul de giunie,
Aleu, s-a înturnat iara la-obârsia-i necurmata.
Dar în miezul a durerei ce-mi ramâne-n suflet vie,
Cea scânteie care-aprins-ai nu s-a stânge niceodata
Si-a trai cu tine-unita în a ceriului tarie!

Cântecul unui giune român din Anovlahia

Nu-n politie, ci la sat,
Care-i zic la noi Vlahor,
De români împoporat,
M-a cuprins duios amor,
Fiica unei vaduvi bune,
Între fete chiar minune!
Zis-am: “Mama, o dulce stea
Lumineaza-n a ta casa,
A ta fata mi-e mireasa
S-o voi duce-n casa mea,
În viata ca sa fie
A românului sotie.î
Ah, nu stiti în ochi, în fata
Câta gratie si frum?seata!
A ei buze erau scrise
Chiar cu ros de trandafir,
Sarutarea ei vapsise
S-a mea buza de profir.
În trei râuri limpegioare
Spalai rosul buzei mele,
Însa unde rosioare
A vapsit râuri trustrele,
Ros vapsis-a marei prund
S-a ei ape pana-n fund!

Laura

Sa stam, Amor, sa ni miram dotata
De minuni noua ale naltei nature!
Vezi pre pamânt ce mândra zâna-arata,
Vezi cât har ploua din a ei faptura.
De câte perle s-aur e vargata
Aleasa mantea, nevazuta aiure,
Cum pasul ei s-ochirea amorata
Poarta prin asta a muntelui padure.
Mii si mii flori cu iarba din câmpie,
Unde stejarul cel umbros domneaza,
Sa le-atinga umbra ei o-mbie.
Cerul de-a ei frumuseti se-nviaza
Si-mpregiur suna dulce armonie,
Înseninând de a ochilor ei raza.

Laura II

Ferice flori si ierburi tinerele,
Ce primblând va-atinge multe oare
Pasul cel lin frumoasei doamne mele,
În voi tiparind urmele usoare!
Câmpie ce-asculti dulce-i cuvintele,
O vioara de amor mirositoare,
Paduri anuoase, ce cu verzi umbrele
Faceti placute ascunsuri si racoare.
Limpede apa, dintre munti nascuta,
Ce ochii uzi si blânde a sale fete,
Care cu a lor gratie te-mprumuta,
De voi ferice despre-a ei frum°sete!
Nu-i stânca ce diuoasa amu facuta
De-a arde l-al meu foc sa nu s-învete.

M+au lovit amor cu darde

M-au lovit Amor cu darde,
S-ochii varsa amare unde,
În al meu sân un foc arde
Care inima-m patrunde.
Spre deplina me pieire
Element-împotrivite
S-au schimbat a lorus fire
S-în al meu sân s-afl-unite.
Dar zadar de lacramoasa
Unda fata me-i vargata,
Inima me credincioasa
În zadar îi înfocata.
De duioasele pâraie
Al meu foc ce nu sa stinge,
Ce nu soarbe a me vapaie
Pe izvorul care plânge!

Fabule de Gheorghe Asachi

Asinul şi Furul

Pentru asinul furat
Se băteau doi furi odată,
Unul vrea să-l aibă argat,
Altul vra să-l vânză-ndată.
Dar când între ii se ceartă
Cum pe asin să-l împartă,
Vine-al treilea tâlhari
Şi li fură pe magari.

Este asin câteodată
O moşie-n giudecată,
Pentru care doi mazili
Se sfădesc pe la movili,
Când acela ce-i împacă,
Mâncând pe-a lor cheltuială,
Ie moşia-n socoteală
Şi li lasă punga sacă.

Acii doi catâri

Si-n desagii lor duceau
Unul ceapa de câmpie,
Altul bani de visterie
Cest din urma, îngâmfat
Ca-i de aur încarcat,
Chiar de selile-i apasa,
Nu vra sarcina s-o lasa.
Mândru calca, parca-i leu,
Si suna un zurgalau.
Când deodata, din tufari,
Iesa o ceata de tâlhari.
Toti la cel catâr dau busta
Ce ducea de aur soama,
De urechi îl prind, de soama,
Alti împung si-l bat c-o fusta.
Încât bietul, gemând foarte,
Zice: “Oare asta-i soarte
Carea mi s-au giuruit
Pe ist drum când m-au pornit?
Al meu sot ce cara ceapa
Fericit de da°na scapa,
Dar eu, far de agiutori,
În bataie, aleu, mor!î
Iar catârul celalalt
Zis-au: “Vere, totdeauna
Pe copaciul mai înalt
Darma repede fortuna;
De-ai fi serb la un cepari,
Iar nu casa de dinari,
La os teafar si la piele
N-ai pati aceste rele
Când eu în saracul trai
Voi sa pasc în pace scai!

Albina și trântorul

Spune, spune, mica-Albina,
Încotro mergi acum treaza,
Când a soarelul lumina
Pe cest câmp, nu scânteiaza?
Înca tremura pe foaie
În munti roua si prin râpe;
Nu te temi sa ti se moaie
Delicatele aripe?
Înca florile-nmiite,
Stând în umbra tupilate,
T;in închise si-nvalite
Bobocelile plecate.
De ce zbori ca o sageata,
Care aerul despica?
D-unde vii tu mânecata
Si-ncotro, Albino mica?
Lina-i viata mea si buna,
Fara multa osteneala;
Cele care alti aduna
Prânz îmi dau, chivernisala.
Asa trântorii urmara,
Am trait asa tot bine;
Nu cara la altii ceara,
Suge mierea ca si mine!
Albina
Zice-Albina-n repegiune:
Lucru toate-nvinge-n lume;
De voiesti, zburând, t-oi spune
A mea sistema si nume.
Eu-s Albina româneasca,
Al meu doru-i si-a mea lege,
Pre câmpia pamânteasca
Din flori miere a culege.
Ale mele surioare,
Când abia se luminasa,
Dulce pârga de pe floare
O carau de mult acasa.
Eu de farmac amortita
Zacui timpuri multe-aice
Si abia ma simt trezita
În acest minut ferice.
Aleu, lucru mult m-asteapta!
Multe câmpuri voi petrece;
Unde soarta te îndreapta,
Mergi si tu, ca timpul trece!
Si ma lasa-n a me cale
S-adun ceara, dulce miere,
Ca de-a mele si de-a tale
Zile, sama ni vor cere!

Albina, țânțarul și musca

Lui poeta Paraplin
Ce prin versuri strâmbo-drepte
Pe Esop vre să îndrepte
Apologul ista-nchin.
Primăvara chiar în zori,
Când sufla o boare lină,
Zburând iute o albină
Culegea miere din flori,
De la roză peste crin
S-aşeza, şi din pahar
Ce adânc li sta în sân
Sugea dulcele nectar.
Pe când ea se ostenea,
Făr de lucru petrecea
Musca şi un mic ţânţar
Ce ne supără-n zădar.
Amândoi trăiau pre bine
Ş-având ligă între sine
Pe iarbă s-au aşezat
Şi-n ştiinţei lor putere
Despre metodul dezbat
Cum se face bună miere.
“Pare-mi-să că la gust,
Zisă musca cătr-albină,
Cum faci miere din cel must
Ea nu poate fi mai fină.
Dar amestecul, prepun,
Pentru nerve nu e bun.
Deci aş crede că în loc
De tei, roză, busuioc,
Să iei ceapă, măndragună,
Ce fac miere mult mai bună.î
Iar ţânţariul “cear, - au zis,
Este aflare
Foarte mare,
Dar precum anţărţ am scris
O idee minunată
Într-o foaie învăţată,
Nu lua ceara din floare,
C-a fi mai luminătoare,
Mai vâscoasă şi mai plină
De-i lua-o din răşină”.
Când făcea congresul lor
Pentru a industriei spor,
Biat-Albină cu răbdare
Tot urma a ei lucrare.

Aurul si fierul

Un blanc galban scânteios,
Gemând sub ciocan vârtos,
Plângea soarta sa odata:
“Ori sa poate sa ma bata
Înghiositul crud metal
Care-l calca pan s-un cal?î
Dar ciocanu-i zice: “Frate,
Este vechi ist adevar
Ca pre aur fierul bateî.
Un popor ce n-are fier,
Curaj n-are, n-are arma,
Sa defaima si sa sfarma.

Boul si viteii

Pe ogor, un bou batrân,
Ce iernasa c-un pic fân,
Primavara,
Când se ara,
Desi giugul l-apasa,
Pe-ncet brazda dispica.
Dar viteii, ce-l videa
Cum o viespe ra-l împunge,
Stramurariul cum l-agiunge,
Scaii cum de el s-anina,
I zic: “Ce tragi cea masina,
Când cu noi lin ai pastea?î
Boul însa: “Fetii mei,
Mintea voastra de vitei
Nu agiunge a giudeca:
Cine plugul va purta
Care scoate din cea huma
Nutreț pentru a voastra muma?

Broasca și boul

Broasca mica cît un ou
Au vazut pascînd un bou
Si mirîndu-se prea tare
De-o faptura atît de mare
Cugeta c-ar fi noroc
S-a familiei lauda, daca
Ar putea sa se prefaca
Din mic, mare dobitoc.
Deci d-ambitie s-aprinde,
Mereu s-umfla, se întinde
S-apoi zice: Sorioara,
Nu-s ca boul, buneoara?
Dar aceasta i-au zis: Ba!
Broasca urmînd a se umfla,
Zis-au iar: En vezi, lelica!
Soro, -ti spun ca esti tot mica!
Oare acuma l-am agiuns?
Înca nu, i s-au raspuns.
Broasc-atunci s-au mai umflat
Foarte asa… cît au crapat.
Vra ca asta broasca mica
Pe mai mari cel mic s-agiunga,
Tot se umfla, se radica,
Fara-a-si cere sfat la punga
Se asaza la Paris,
Unde, de nu este-nchis,
Rolul gioaca de baron,
Fara bani, dar cu bun ton.
De mii planuri îngîmfat,
Casa-si schimba în palat
Si-n printesa pe a sa dama.
Vrînd apoi a mai întinde,
Creditoriul pe-a lui sama
Toate, pan si pre el vinde.

Leul şi Guzganul

Cât se poate, se cuvine
Fă altuia vre un bine,
Că veni-va-ţi multe ori
D-unde n-aştepţi agiutori,
Precum vei vedea aice
Din o fabulă ce-oi zice.

Un guzgan, ce supt pământ
I s-urâsă a sta mereu
Zburdând iesă ca un tânt
Şi-ntră-n brânca unui leu
Dar acest-au arătat
Cuget chiar de împărat,
Căci în loc ca să-l sugrume
L-au lăsat să roadă-n lume.
Însă astă bună faptă
Mulţămită-i află dreaptă.
Se par lucruri necrezute
Un guzgan pe leu s-agiute!
Din a sa pădure deasă
Umblând leul ca să iasă,
În o cursă-ntinsă-ncape
Şi cercând din ea să scape
Muge, bietul, tot se urcă,
Însă-n laţi mai mult se-ncurcă,
Încât acel domnitor
Nicicum poate să-şi agiute
Dar întâi de vânător
Guzgănelul venind iute,
Pe reţeaua ce-l înoadă
Nevoindu-să să roadă,
Într-atâta-au distrămat
Pănă pe leul au scăpat.

Lupii si oile

Dupa ce au fost trecut
Mai mult decât ani o mie
De-ncruntata dusmanie,
Lupii pace au facut
Cu pastorii si cu turme.
La îmbi de folos era
Ca masacrul sa se curme,
Disi lupii i dizbârna,
Pastorii din a lor piele
Faceau bune cojocele,
Încât oaia-n linistire
Nu putu mai ca sa pasca,
Dar nici lupul cu lesnire
N-au putut ca sa rapeasca.
Drept aceea, întemeiet
Un tractat s-au încheiet
S-ambe parti dau spre tarie
Cuvenita chizasie:
Lupii dau pe lupisori,
Oile pe câinii lor.
Având pacea iscalita
Dupa forma legiuita
Prin ghibacii comisari,
Ce era de neam magari,
Urma linistea în tara;
Pe cât lupii tinerei
N-aveau dinte, n-aveau ghiara,
Au fost blânzi ca niste miei.
Dar îndata ce la trup
Din lupsor iesit-au lup,
Apetitul firesc mâna
Sa se-ncrunte la o stâna
Ce-i lipsita de pastori.
Atunci lupii rapitori
De oi si de mei o suma
Prind, despoaie si zugruma;
Cânii, a turmei tarie,
Ce dupre acel tractat
Adormise-n luparie,
Tot de lupi s-au zugrumat.
Încât iata adevarul
S-au vadit si asta data:
“Cum ca lupul schimba parul,
Dar sistemul niciodata!

Lupul prefacut în pastor

Un lup foarte ipocrit,
Având mare apetit
Pe o turma grasulie
Ce pastea în o câmpie,
Socotea ca a lui plan
Nemerit s-ar fi facut
Daca-n straie de cioban
Vizeta i-ar fi facut.
Deci pre spate-o gluga-ncinge,
Coapsele-n itari le strânge,
Spre-a-si ascunde a sa fata
Pune-n cap o palarie;
Ca pastor curat sa fie,
Din un ram îsi face o cata.
Si vicleana ligheoaie
Ie subsoara o cimpoaie.
Chiar ca Trifon îmbracat,
Pe-a sa cata rezemat,
Lupu-ncet se-nainteaza,
Când pastoriul repoza,
De somn cânii se-ngâna,
Dar nici turma era treaza.
Ipocritul, bucuros
De prilej asa frumos,
Avu înca s-o idee,
Ca cu portul cel mintit
Sa însele nemerit
Si un chiot sa mai deie.
Dar aceasta-i strica tot;
Deschizând flamândul bot,
Asa foarte au urlat,
Ca padurea-au rasunat.
Se trezira la-acel ton
Turma, cânii si Trifon.
Bietul lup se încurca
Pe itarii sai si-n gluga,
Încât nu putu sa fuga,
Nici macar a s-apara.
Un fatarnic cât d-ascuns
Nu ramâne nepatruns.
Sune-ursariul numa-n surle,
Cine-i lup ca lup sa urle.

Lupul şi Cucoara

Mâncând lupul chiar ca zece,
Era-aproape să se-nece,
Cu un os ce-n gât stătusă;
În zadar sărmanul tusă,
Căci d-al scoate
Nu mai poate
Şi-i să pare c-a să moară.
Când, văzând pe o cucoară,
Semn i face cu picior
Ca să-i deie agiutor.
Iată paserea ghibace
Operaţia i face
Ş-acel os
Din gât i-au scos,
Apoi cere legiuită
Pentru lucru mulţămită.
Mulţămită!lupu-i zice
Oare nu eşti tu ferice
Că din gât nesăţios
Capul teafăr ţi l-ai scos?
Sărmănico, fugi din drum,
De mă superi, te zugrum!

Lupul şi Mielul

Orice face cel mai mare,
Dreptate-n toate are,
Precum vom videa aice
Din o fabulă ce-oi zice.

Un miel foarte însetat
S-adăpa în râu curat,
Unde lupul, cătând pradă,
Începu cu mielul sfadă,
Zicându-i cu rost turbat:
Ori de ce mă înfruntezi
Şi să turburi cum cutezi
Limpedea mea băutură?
I-au zis mielul: Doamne, iartă,
La mânie nu te-ntartă,
Mai ales dacă ai vra
Să-nţelegi măria-ta
C-apa din sus cură-n vale
La şerbul măriei-tale;
Şi s-o turbur eu nu pot
Cu piciorul, nici cu bot!

Mi o turburi şi-acum iară,
I-au zis cruda acea fiară;
Ştiu că-n anul cel trecut
Tu de lupi ai zis bârfele!
Cum puteam să zic acele,
Când n-am fost încă născut?
Crede, doamne, că ş-acuma
Eu sug lapte de la muma.
De n-ai fost tu, apoi, zău,

Au fost un frate al tău.
Nici un frate eu nu am.
Aşadar, ţ-au fost vrun neam,
Că toţi câni, păstori şi oi
Bat din veci resbel cu noi!
Zicând ceste, îl îmbrâncă
Şi îl duce la pădure,
Unde, fără să-l înjure,
Îl despoaie şi-l mănâncă.

Musca si carul

La ocazia compunerei Regulamentului organic
Bucuresti, 1830
La amiaza, pe caldura,
Se urcau pe drum la munte
Sase harnici cai de frunte
Înhamati la o trasura.
Spre-a o face mai usoara,
Toti drumetii se coboara;
Caii însa asudau,
Opinteau si iar mai stau,
Când o musca foarte iute
Au venit sa le agiute.
Bâzâind pe ii îndeamna
Si prin aer drumí l însamna;
Unde coama nu agiunge
Pe rând caii tot împunge.
Carul daca nainteaza,
Crede ca-nsasi ea l-au tras,
Si-nmândrita-apoi s-asaza
Carausului pe nas.
Iar de sta la vre o râpa,
Musca-atunci se face foc:
Zboara, -mpunge, -njura, tipa
Ca stau roatele pe loc,
Ca batrânul capitan,
Ce în crunta batalie
Catra un asalt îmbie
Pe aprodu al sau ostean.
Mai ofteaza musca mica
Ca povara nu-i radica
Si ca dintre calatori
Nu-i da nime agiutori,
Dar l-a sa bâzâitura
Nici pic caii iau aminte,
Ci pasind tot înainte
Suie-n deal cea grea trasura.
Atunci musca, stând, li zice:
“Sa ne rasuflam aice
Dup-atâta osteneala!î
S-apoi fara de sfiala
Li mai cere legiuita
Pentru lucru multamita.
Asa unii multe ori
Se îndeasa la o treaba,
Unde-s pre sârguitori
Si la vorba si la graba,
Dar în fapta-s chiar bufoni,
Minciunosi si fanfaroni.

Oaia şi Mielul

Spunea mielului odată
Maica oaia: Fătul meu,
Eu sunt foarte întristată
Cugetând la traiul tău.

Ah, păstorul te va prinde,
Abia gras te-i face un pic,
Şi la măcelar te-a vinde,
Ce călău altfeli i zic.
Depărtat de l-a ta mumă,
Acii cruzi şi răi tirani
Te despoaie, te zugrumă
Şi te vând apoi pe bani.
De-altă parte se învită
Lupul, ce-i cu dânşii văr,
Ca şi el să te înghită
Cu ciolane şi cu păr.
C-un cuvânt, fără-ndurare
Toţi pre tine te urăsc,
Ş-abia traiul îţi răsare,
Iacă-ndată îl răpesc!
Chiar în contra însuşi firei,
Mai bătrână eu fiind,
Tocma-n mezul ominirei,
Tinerel te văd pierind.
Însă mielul, c-umelinţă,
Zis-au: Maică, al mieu odor,
Cea mai mare a mea dorinţă
Este tânăr ca să mor!
Decât asta, a mea soartă
Fi-v-atunce mult mai grea,
Dacă-ntâi aş vede moartă
Pe duioasa maica mea.

Oala de arama si oala de lut

O zi oala de arama
Pe-o vecina de lut cheama,
Ca sa faca ambe-un drum.
Însa aceasta au zis: “Nu pot;
Las mai bine sa m-afum,
Decât sa ma stric de tot.
Dar tu în coaste chiar tistoasa,
Nu ca mine ticaloasa,
Pas ferice-oriunde-i vre.î
“La tot feliul de-ntâmplare,
Zis-au oala cea mai tare,
Protectoara mi-i ave.
Dac-un lucru colturos,
Repede sau pre vârtos
Ar umbla ca sa te sfarme,
Ver macar ca sa te darme,
Eu la mijloc voi intra
Si de dauna te-oi scapa.î
În asemene parola,
Data de-o lucita oala,
Biata oala se încrede,
Lasa vatra si purcede.
Merg ai nostri calatori,
Târâindu-se cu spori,
Dar compania merge slut,
Alt-arama-i si alta-i lut.
Vrând ii pest-un hop sa treaca,
Între sine se tot freaca
S-înc-o mie urme nu-s
Ce-n a lor voiaj s-au dus,
Când arama în moale pele
Asa foarte-un ghiont au dat,
Ca-n manunte hârburele,
Gemând, oala s-au stricat.
Cu acel mai tare foarte
Nu umbla, ci cu mai moale,
De nu vrei acestei oale
S-aibi în urma trista soarte!

Calatoriul si câinii

Dineoare, un om pacinic, de mii grije-mpresurat,
Pe o cale, în amurgul, trecea-aproape de un sat.
Dulmecând pre el un câne, începu cumplit sa latre;
De asemene si altii, din bordeie si din satre,
Pazitorii câni de stâna, cu dulai s-ogari urla,
Cât de vuietul salbatic toti munceii rasunau.
Asurzit, plin de mirare, întreba pe câni nu-s cine:
“Zgomotul si asta larma, spuneti-mi, de unde vine?î
Însa nimene putut-au ca sa deie vrun raspuns,
Ca latra cânii, cateii, din tunericul ascuns,
Far-a sti, cu toti, de ce
În latrat se întrec?!
A desertului om asta este chiar icoana vie:
Cel rau scoate o minciuna, alt nebun adaoge-o mie,
Striga, flacara învita,
Far-a sti de ce-i stârnita!
Focul din scântei precum,
Nascând, toate le preface
În cenusa si în fum,
Asa-a oamenilor pace
O minciuna au surpat
Si pe frati au dezbinat.
Deseori virtutea sânta prin intriga s-au pierdut,
Socrat pentr-o calumnie cupa mortei au baut,
Aristid s-au disterat,
Stipion s-au defaimat,
Staturi mari, ce-au înflorit,
Tot de-acest rau au pierit!

Capra, giunca si oaia, în companie cu leul

Capra, oaia si o giunca
Cu un leu foarte cumplit,
Care domnea în o lunca,
Între ii s-au învoit
În companie dineoare
De a face-o vânatoare,
Si precum li se cuvine
Sa se-mparta între sine.
Capra-n cursa ce-au întins
Pe un cerb întai au prins,
Si a ei vânat îndata
Catra sotii sai arata.
Atunci leul, împarat,
Pe brânca au numarat,
Zicând: “De stiu socoteala,
Suntem patru la-mpartala”.
Pre vânat apoi-mparte,
Facându-si dintai o parte.
Zis-au: “Asta mie-o ieu,
Pentru ca ma cheama leu,
Partea a doua se cuvine,
Dupa drept, celui mai tare,
S-asta cred c-o stiti pre bine!
Partea a tria o radic
Pentru ca sunt mai voinic,
Iar cu partea de pe urma
Socoteala ni sa curma:
Pre cel ce brânc-a sa-ntinda
Îl zugrum si-l fac merinda!

Caminul

Pe când frigul domnea-afara,
Vizitele merg si vin,
Toata ziua, pana-n sara,
Focu-ardea în un camin,
Dar salonul fiind mare,
Era înca tot racoare.
Oaspetii, deci, boieri, dame,
Batrâni, tineri, fiice, mame,
Sa se încalzeasca vin
Mai aproape de camin.
Cel ce nu-ncape se-mpinge
De-a-l putË macar atinge,
Si caminul împreuna
Mai multi curtezani s-aduna.
Soptituri, straine zise
De la ii des-auzise,
De-nteres au de amor,
Si de intrigi multe ori,
El, discret2, da vorbei drum
Pe-unde iesea al sau fum.
Înmândrit caminul dar
De-asa post de secretar,
Si caldura, har strain,
Socotind spirt de camin,
Cu dispret el tot privea
Peste scauni, canape,
Ca pojâjie de casa
În ungherul ei ramasa.
Dar a lui orbire tine
Pana primavara vine.
Cald fiind în orice loc,
Nu se face-n camin foc;
La ferestrile deschise
Oaspetii se-ndesuise,
Si caminu-acum racit
Se vazura parasit.
Atunci, târziu, întalege
Cele ce favorul drege,
Ca acii ce-l cungiura
Focului se închina.
Când vei pierde-un har strain,
Vei pati c-acel camin!

Broastele care cer un împarat

Nevrând broastele s-asculte
De guvernul democrat,
De la Zevs, cu strigari multe,
Au cerut un împarat.
Zevs, ce-i zân îndurator,
Le-au trimes un domnitori
Pacinic, drept, cu blânda fire,
Încât altul nicaire
Niciodata s-au vazut.
Dar din ceri când au cazut,
Au sunat asa de foarte,
Încât neamul cel broscos,
Bolând mult si mai fricos,
Pin cosor, glodoase boarte
Tupil s-au acufundat
Si timp mult n-au cutezat
De-a scoate un cap afara,
Sa faca contert de sara.
Suveranul îns-acel
Pe care l-au socotit
Ca-i vun uries cumplit
Ram au fost d-un copacel.
Despre acesta mare teama
Avea broasca care-ntai
Au iesit sa iaie sama
Si sa deie semn l-ai sai.
Dar abia de ramu-ncet
Tremurând s-au propiet,
Iaca s-alta vine-n urma,
Dupa ea întreaga turma.
Apoi nu pre târzior
Tot acel broscos popor
Asa bine s-au deprins
La fireasca bunatate,
Încât sarea, înadins
Împaratului pe spate.
Pazind al sau caractir,
Toate sufere-acel Sir.
Însa broastele rebele,
Neastâmparate, rele,
Catra Zevs iar au strigat:
“Sa ni dai alt împarat,
Care mai vioi sa fie!î
Zevs atunce în mânie
Li trimete o cucoara,
Care-mpunge, le omoara,
Sa arete a ei putere
Le înghite si-n placere
Capatinile le sfarma.
Iaca tipet nou si larma
Broastile au înaltat.
Atunci Zevs au detunat
Cu aceste aspre zise:
“Broaste hâde, pare-vi-se
Ca eu voi sa ma supun
Catra tipetul nebun?
Dac-ati fi avut voi minte,
Trebuia sa fi tinut
Pe guvernul de-nainte;
Dar dupa ce l-ati pierdut,
Va era destul odor
Acel pacinic domnitor.
Acuma va dau un sfat:
Pastrati p-acest împarat,
Nu cumva iar prin schimbare
Sa dati pest-un rau mai mare.

Cararile si calea dreapta

Spre o cale grea si lunga
Calatori doi s-au unit,
Desi ii aveau s-agiunga
Scop cu totul diferit.
Numa avere sa adune
Unuia foarte-i placea,
Pentru-aceasta el de bune
Orice mijloace credea.
Celalalt, în curatie,
Câstig strâmb nu cauta,
Fara de fatarnicie
Dreptului se închina.
Ista, deci, cu sigur pas
Tot pe drumul drept au tras,
Dar siretul calator,
Pintre nobili si popor
Trecând, în gândul sau zice:
“Nataraul las sa tie
Drumul lung; eu prin potice
Voi cârni cu ghibacie,
Ca pre asta scurta cale
Deseori am fost gasit
Titluri, la°de si parale;
Uneori le-am si rapit!"
Fata, vorba, tot le schimba;
Pe cararea cea mai strâmba
Tupil se înainta
Tot în stânga, -n dreapta ba!
Ori pe unde el se duce
Ceva trebuie s-apuce;
Fiind toate de al sau plac,
Nu fereste nici un lac,
Ce înainte ca sa poata
Pan la brâu în tina-noata,
S-încarcat cu grea povoara,
Desi plin e de ocara,
Împroscat de tot si uns,
Asa la scop au agiuns.
Însa toti îl defaimau,
Cu degetu-l aratau.
Omul bun, cu mica parte,
Ce pe drum drept au calcat,
Au sosit pe alta parte
Sarac, însa tot curat!

Frunza

De stejar usoara frunza
Prin aer se rotolea;
Uitând c-au iesit din grunza,
Tot în sus zburând, zicea:
“Cât departe de pamânt
Începui a-mi înalta!
Ori pre caile de vânt
Cine poate a-mi urma?î
Ea se-nalta catra soare,
Pe cât zefirii au suflat;
Dar abia sta a lui boare,
Frunza-n vale au picat.
Veti cadea si voi odata,
Ce sunteti ferice o zi,
Daca schimbatoarea ceata
Va-nceta a va iubi!

Castorii

Lângă-o curte boierească, în grădină minunată,
Un castor ş-a sa familie trăia-n apa cea curată,
De mănunţi fii şi fiice avea câte o păreche,
Casa lui era de bârne, dup-a ţărei modă veche.

Ostenind cu ghibacie
Şi păzind iconomie,
Spre nutreţ ave-n camară
Tot producturi de la ţară:
Frunză, scoarţă, nuci şi ghindă,
La prânz, cină şi merindă.
Cu această rânduială
Trăiau fără de sminteală
În duratul foişor
Acii soţi cu fiii lor
Fericiţi, d-ar fi urmat
Cu cest metod măsurat,
Ce din neam în neam de fire
Li s-au dat spre moştenire,
Şi-n repaos gios trăind,
Mai presus n-ar fi dorind.
Dar o pildă prea străină
De-a lor sistemă-i dizbină;
Din apoasa lor camară
Ieşia adeseori,
Pe răcoare, cătră sară,
Cu soţia-cel castor,
Şi primblându-se prin lac
Scotea-n aer a lor cap.
Lua aminte şi vedea
Ce la curte se dregea,
Cât-armonie, lumină,
Se lăţea prin cea grădină,
Cum prin înflorit parter,
Cu-nvăţatul guverner,
Tineretul boierin
Dialect vorbea străin.
La aceste luând sama,
A castorului madama
Începu la soţ să zică:
Oare ştii de ce, frăţică,
Firea e deosăbită
Într-un om şi într-o vită?
Educaţia totdeauna
O preface în mai bună.
Pentru ce din castoraşi
Să nu facem cuconaşi?
Frate, să luăm, te rog,
Dupr-a modei reglement,
La copii de pedagog
Pe o vită cu talent!
Când în astă sfătuire
Stă să deie-o hotărâre,
Li s-arată lângă mal
Veneticul papagal,
Având pene verzi şi mure,
Ce din gros scăpând afară
Şi zburând din ţară-n ţară,
După multe avanture,
Parcă înadins chemat,
Prest-un ram s-au aşezat.
Şi s-arete că nu-i mult,
Vorovind aice cu sine
Cuvinţele tot streine,
La castori mult au plăcut,
Că avea şi o figură
Plină de învăţătură.
Castoreasă, cu mirare,
Cătr-a ei bărbat au zis:
Papagalul mi se pare
Al său plisc când au deschis
Că aşa au răsunat
Ca mentorul din palat.
Buna soarte mi-l trimete
Pentru fiii mei şi fete;
Să luăm în casă-ndată
Astă pasăre-nvăţată!

Ca bun foarte-au fost castorul, a şti încă să cuvine,
Câte-i propunea femeia, el la toate zicea: bine!
Încât, fără advocat,
Învoiala au urmat
Ş-un contract s-au iscălit,
Unde chiar s-au lămurit:
Datoria
Şi simbria
Celui ce pre fii învaţă,
Hotărându-i pe viaţă
Şi o pensie prea bună
De castană şi d-alună.
Iată curs-acum începe
În principii să-l adăpe
Guvernorul papagal,
Dizvălind a lui moral.
În timp nu îndelungat
Pre castori au învăţat,
Cu deplină sârguinţă,
Papagalilor ştiinţă:

Cum să salte, să se strâmbe,
Fără noime-a vorbi limbe,
Capu-ascunde sub aripe,
Cum să şuiere, să ţipe,
Cum să de din cap, din coadă,
Şi mii lucruri de plăcere
De bun ton şi tot de modă.
Dar nu lungă mângâiere
Din metodul învăţat
Cii părinţi au fost gustat,
Căci îndată ce din mici
Au crescut castori voinici,
S-au văzut că ii o mie
Ştiau lucruri frumuşele,
Numai nu ştiau acele
Ce castorii au să ştie.
Căci de casnic interes
N-avea gust, nici înţăles.
Când părinţii s-au trezit,
Au scăzut ş-au bătrânit,
N-avea cine să li deie
Bârne pentru-a lor bordeie;
La hambare nime cară
Provizioane de la ţară.
Şi părinţii cii uşori
Pentru-aceea-au scăpătat,
Că pre fiii din castori
Papagali au înformat.

Grierul şi Furnica

Săltând, grierul la ţară
Şuierat-au toata vară,
Şi când iarna au venit,
Cu nemică s-au trezit,
Neavând macar de dor
Muscă sau un viermişor
Pe furnica sa vecină
Au rugat să-l împrumute
C-un grăunte, c-o neghină,
Să mai prindă la vârtute,
Zicând: Zău, la timp de trier,
Dau parola mea de grier,
Înturna-voi toată soma
Ş-interesul de-mprumut!
Dar furnica econoamă
I-au zis: Vara ce-ai făcut?
Prin câmpii şi prin grădine
Am cântat păn-au dat bruma.
Tu cântai, îmi pare bine,
Gioacă, vere, dar acuma!

Guzganul de cetate si cel de câmp

Dineoare un guzgan,
Politicos cetatan,
Pre guzganul de câmpie
L-au poftit la prânz sa vie,
Ca nu tot mereu lacuste,
Ce mai bun ospat sa guste
Pe vargat, frumos covor
Asternut-au masa lor;
Las sa giudice oricine
Cât li-au fost atunci de bine
De confeturi si de pui
Farmaturile aduna,
Însa pana a fi satui
Deodata usa suna;
Asta-i umple-atât de frica
Încât pofta li sa strica
Cetatanul sprintinel
Scapa, s-altul dupa el
Iata tropotu-nceteaza
Si guzganii iar s-asaza.
Cetatanul, mângâiet,
La taranul spariet
Zice: “En apuca, frate,
Sa mai roadem la bucate!î
Dar acest-au zis: “Destul
De asta masa eu-s satul,
Vino mâne tu afara
De-i gusta ospat de tara.
Tupilat într-un ungheri,
Nu am masa de boieri,
Nime însa ca aice
N-a veni ca sa ni-o strice,
Si de farmaturi sarace
Îndopa-ne-vom în pace.
Eu te las cu sanatate,
Eu voi segi cu frica-n spate,
Nici mai delicata masa
Care-apoi pe nari sa-mi iasa!

Cerbul la fântâna

Într-o fântâna limpide,
La codru, pe la munte,
Vazându-si cerbul coarnele
Ce-i se-nalta pe frunte,
Lauda podoaba gemine,
Dar banuit-au foarte
Cum si picioare-asemene
Nu-i da nedreapta soarte,
Zicând “Ramosul crestetul,
Mândria fruntei mele,
Chiar ca copacii codrului
Se nalta catra stele
Aleu, cum si picioarele
N-au forma, nici tarie,
Ca ele chiar ca fusele
Sunt far-analogieî
Dar când asa se critica,
Rasuna-n giur tufarii,
Din care fara tropote
Ies sprintenei ogarii
Cerbul de spaima tremura
C-un salt la fuga împunge
Si din câmpina repede
Între tufari agiunge
Urâte madularile
L-ar fi putut s-agiute,
De nu-i era de piedica
Podoabele cornute
Cerbul în dese ramure
Intrând, abia s-aburca,
Caci laudate-i coarnele
La trecere-l încurca
Dar când ogarul dintele
Încrunta-n sold, sarmanul
Cerbul odoru-si blastama
Ce-i creste pe tot anul!
Decât folosul, multe ori
Desartaciunea place,
Care apoi de-a pururea
În daune se preface.

Clopotul și limba lui

“Ah, ce soarta înfiorata!
Zicea clopotul odata
Catra limba ce-l lovea.
Usor lucru ti se pare
A urla fara-ncetare
Atât vuiet si de ce?î
“Di ce, nu stiu, limba-i zice,
Aninatu-m-au aice
Sa-ti dau ghionturi nencetat.
Pe frânghie-ntreaba, vere,
Ea ma trage cu putere,
De-am lovit, am ascultat.î
Clopotul de la frânghie
Di se misca vra sa stie,
Di ce trage cu amar?
Dar frânghia rasucita
Zice ca pre ea învita
Însetatul palamar.
Palamarul de-alta parte
Zice: “Popa stie carte
S-a suna m-au rânduitî.
Dar, aleu, de-atâta sunet,
Gemet, vuiet si rasunet
Bietul popa-au asurzit.
Di-l întrebi di ce, de unde?
El n-aude, nici raspunde,
Ce din cap semne facea,
Si pre clopot îl supune
Vuietul tot sa rasune,
Fara a sti macar di ce.

Cocostârcul si vulpea

Cocostârcul calatori
La prânz de vulpe sa cheama,
Dar în loc d-ospat cu spori,
Pe disc lat gaseste o zama
Limpede si chiar latura,
Fara vo dumicatura.
Pasarea cu lungul plisc,
Vrând sa mânce, toata-n disc,
Osteneste sarmanica
Si nu-nghite mai nemica;
Vulpea însa unde-atinge
Soarbe tot si-n urma linge.
Cocostârcul suparat
Asta festa n-au uitat
S-a-nturna vrând neplacuta
Dauna care au patit,
Pe cea vulpe prefacuta
La o masa au poftit.
Vulpea vine chiar l-amiaza
Si la vatr-amu s-asaza,
Unde un miros priincios
Minea vulpei prânz gustos.
Dar bucate
Delicate
Vede-nchise întru un vaz
Ce-i cu lung si-ngust grumaz.
În el pliscul bine-ncape
Ca bucatele sa pape,
Dar cascatul vulpei bot
Sta de prânz departe-un cot;
Deci cu foame si rusine
Leghioaia ni ramâne.
Cel ce vre pe-un alt s-însele
Dese sufere mai rele.

Corbul şi Vulpea

Preste ramul unui sorb
S-aşezasă domnul corb,
Ţiind în plisc o bucată
De caş, ce-o avea furată.
Vulpea, cum l-au mirosit,
Sub acel sorb au venit
Şi-n sus căutând, i zice:
Buna ziua, venetice!
Cât eşti mândru şi frumos!
Dacă viersul cel duios
Ţi-i c-a penilor odoare,
Tu-ntreci pe privighitoare.
De mândrie îngâmfat,
Corbul pliscul au căscat,
Şi vrând viersul să înceapă,
Caşul pe pământ îl scapă.
Atunci vulpea brânza apucă
După ce o şi îmbucă,
Cătră corb, spre mângâiere,
Zice: En ascultă, vere,
Cel ce ştie linguşala
Să îndoapă-n socoteala
Celuia care-l ascultă.
Astă daună nu-i prea multă
Pentru-un adevăr curat.
Atunci corbul ruşinat
Giură că minciuni c-acele
Alte dăţi n-or să-l înşele.

Cânele carele scapa lucrul, vânându-i umbra în apa

Omul cu naluci viaza,
Lasând lucrul cel vadit,
Numai umbra sa vâneaza,
Precum cânele au patit.
Acel câne dineoare
Pist-o apa curgatoare
Trecea cu pripire-n not,
T;iind o friptura-n bot.
Când în apa deodata
Alt-asemene-i s-arata.
Cânelul atunci sa pare
C-acea portie-i mai mare;
Deci vânându-i umbra-n apa
Nu numai ca lucrul scapa,
Ci când botul au cascat
Putin di nu s-au-necat,
Încât cu nimic din val
Teafar abia scapa-n mal!

Iepurele si amicii sai cei multi

Nu-i în lume fericire, nici placere mai dorita,
Decât s-aibi amic de suflet s-o femeie-nduiosita.
De iubesti pe multi deodata, la multi daca te închini,
Agiutori nu afli în nime când nevoile îti vin.
Un sur iepure odata,
De o fire minunata,
Între iepuri filantrop,
Traind viata în galop,
Cât putea pe fiecine cu ceva îndatorea,
Si pe vita mica-au mare var si frate o numea.
Într-o zi de dimineata,
Sorbind roua din verdeata,
Iac-aude prin strâmtori
Buciumând pe vânatori,
Si haliciul din seneata,
Îi trecu pe la musteata.
Cum ca-i foarte slut la Prut
Sarmanelul acum vede;
Fara-a pierde un minut,
În calcaii lui se-ncrede.
Se radica-n doua, alearga,
Tremura chiar ca o varga,
Sta, rasufla-un pic, asculta,
Mânat iar de spaima multa
Prin râpi fuge si tufari.
A lui urme ca sa-nsele,
Face multe vârtejele,
Pana scapa de ogari,
S-obosit de fuga, acum
Se lungeste chiar în drum.
Ah, ce dulce bucurie
În cumplit-acela val
Au simtit, când pe câmpie
Alergând vazu un cal.
Zisu-i-au deci: “Fratioare,
Ca sa scap de vânatoare
Sa te-ncalec putinel,
Sprinten tu, eu usurel,
Este-a cailor virtute
Pe vecinul sau s-agiute!î
Nechezând calul îi zice:
“Vei da gios de pe cerbice!î
De aceea-alege-n urma.
Calauz mai bun din turma.
Vinea taurul cel gras,
Însa cu mai iute pas.
Pre el iepurile giura
Ca sa-l scape de friptura.
Cornoraticul vecin
I raspunsa c-un suspin:
“În secretu-ti spun ca-n lunca
Ma asteapta-o mândra giunca;
Si tu iepure galant
Datoria stii d-amant!î
Dupa taur vine-apoi
Un batrân barbos caproi,
Dar nici ista vra sa-l duca,
Zicând ca la mers hurduca.
Iata ca-ntre cii ce trec
Vinea s-un lânos berbec;
Ce si el ceru iertare
Ca de-agiuns povoara are,
S-apoi giocuri de noroc
Nu vra peste-al sau cojoc.
Spre vitelul care rage
Bietul iepure se trage
S-agiutori ceru duios
De la varul credincios.
“Sa ma-ncaier, zisa, -acum
L-ase certe de pe drum?
Sinior iepure, t-oi spune
Razim în mine nu pune,
Când batrânii din cireada
Nu s-amesteca la sfada.
Ca sunt fraged, tu stii bine;
Plânge-voi deci dupa tine,
Si-n pieire timpurie
Mângâierea asta-ti fie!
Ma despart de tine greu,
Ca ogarii vin, aleu!

Iepurele si broasca tastoasa

Catra un scop de iute alergi,
Nu agiungi, de-ncet nu mergi.
Iepurile s-o tastoasa
Ni dau pruba curioasa.
Zis-au broasca cea târzie
Iepurelui sprintinel,
Ca ea, pasind catinel,
Mult mai sigura a sa vie
Si mai iute la un scop,
Decât dânsul în galop.
Încât pus-au ramasag
S-au ales de tânta un fag.
Iepurile, care crede
Ca puterea-n calcai sede,
I-au zis: “T;i-ai iesit din minte,
Soro, pas tu înainte!
De-oi purcede la asalt
Sunt la tânta într-un salt.î
Vazând tânta apropieta
Si tastoasa-ngreoieta,
Iepurele, dupa un pas,
Sta si rumiga-n popas,
Înainte face doi
Si atâtia pasi napoi.
Mai zburda,
Adulmeca,
Tot la umbra lui visa1,
Îsi batea de broasca gioc
Ca încet pasea din loc.
Când din a lui fantazie
Iepurele s-au trezit,
Nenea broasca cea târzie,
Neabatuta-n calea sa,
Pe încet, dar tot urma,
S-agiungând întai la fag
Prinde a ei ramasag.
Apoi iepurelui zice:
“Tinerel esti, vinetice,
Nu-i de-agiuns a fi usor,
Mintea-n cap sta, nu-n picior!
Oare ce ai face, frate,
De ai purta s-o casa-n spate?

Doua spice

Cu-naltata, mândra frunte,
Un desert spic defaima
Pe un spic plin de graunte
Ce în gios se atârna.
Zisa deci l-a lui vecin:
“De râs lucru-i curios
Ca tii capul asa gios!î
Îns-atunce spicul plin
Au raspuns l-aceasta cearta:
“Nu doresc a ma schimba;
A mea frunte-as radica
Când c-a ta ar fi desarta!

Epilog la o colectie de fabule

Contenesc aice cursul
Ce-mpreuna am facut
Cu furnica si cu ursul,
Pe drum înca nebatut.
Dar cum voiajerii fac,
Neputând nici eu sa tac,
Dintre cât-am auzit
La apus si rasarit,
Am scris mica
Carticica,
Îns-acii ce o critica,
Între cele ce-or sa zica,
Cugetez ca-m vor s-împute,
Cum ca fiarale sunt mute,
Si prin cele,
Care ele
Cugeteaza, spun si dreg
Eu pre oameni întaleg,
S-or cata ca sa dezbine
Publicul tot de la mine.
Deci am zis catr-a me carte:
“Ca sa scapi d-atâte sfezi,
Carticico, acasa sezi!
Ca-n Moldova nu ai parte,
Nici salonul e deschis
La cii ce nu-s din Paris.î
Ca la Ghita-n librarie
Pulberat-a sa ramâie
Pana vreun literat,
Ce-n Hârlau s-au doctorat,
Va lua-o
Si-ndesara,
Cu tigara,
Criticând, va afuma-o.
Au din T;ara cea de Gios
Boierul gras si gros,
Ca s-aduca nou ceva
În a sa politioara,
Zisa au scris-istorioara,
Dupa ce s-a neguta,
Cartea ia în datorie,
Si în loc d-Alexandrie,
Cu cafe si cu zahar,
O va duce acasa-n dar.
Acolo o va ceti
Cuconita, dac-a sti,
Va da fiiei cei placute,
La istetul cuconas,
Ista are s-o-mprumute
La vecinului nanas,
De la var la verisoara
Carticica vad cum zboara,
Mastih, vitrig s-un cumnat
Fabula s-au prumutat.
Pe la socrul si bunica
Vor sa-nsire carticica,
Colendând la neamul tot,
De la mos pan la nepot.
Trecând pintre degeti mii,
Va sa-ncape la copii,
Carii în putine zile
Unde-s stampe or rumpe file
Iar apoi
La ciocoi
Cartea a fi de silabat,
De râs si de disputat.
Dupa ce vor destrama-o
Si de sau vor satura-o,
Un guzgan politicos,
Ca sa-ncheie a ei soarta,
O va trage-n a lui borta!

Alte poezii de Gheorghe Asachi

Amor de patrie

Într-arinele-arzatoare creste-umbros si nalt fenic,
Vermele-si urzeste-o lume numa-n sânul unui spic,
Vulturului place zborul pe-a fortunilor aripe,
Bucura-se fiara cruda în adâncul unei râpe.
Asa firea înteleapta, prin un farmec minunat,
Pre faptura cu simpatie catr-un lucru a legat;
Pentru omul este Partia a Eliziei câmpie,
Unde toate i s-arata si-i rasuna-n armonie.
Unde freamatul padurei, murmuriul unui râu
Ni recheama în memorie datoria unui fiu;
Cum natura înnoieste toate-odoarele-i placute,
Asa omul a sa Patrie s-o-nfloreasca prin virtute.

Imn

Doamne-a lumei scutitor,
Ce din timp îndelungat
Pe-a Moldaviei popor
Pan-acum ai aparat,
Vasul patriei plutitor,
Din turbatul ocean,
Sa-l conduci cu-al tau favor
La un fericit liman!
Ruga si al nostru dor
Azi depunem pe altar,
Pe a patriei viitor
Doamne, -ntinde al tau har!
Fie-ostasul pamântean
Patriei sale aparator,
Numele de moldovan
S-azi sa-i fie de lucor.
Cerul fie-ni sanin,
Manos patriei pamânt,
Si uniti în cuget lin
Sa rugam pe Zeul sfânt:
Vasul patriei plutitor,
Din turbatul ocean,
Sa-l conduci cu-al tau favor
La un fericit liman!

În unire sta tăria

Nu-n zadar e scris pe aur
În latinelor rostire:
Crescunt parvae res concordia
(Lucruri mici cresc prin unire);
Far-unire nu-i vârtute
În familii, nici în stat,
Cum esemple mii trecute
De agiuns au aratat.
Un parinte batrân foarte,
Propiet acum de moarte,
Vrând uni pe fiii sai,
Zis-au lor: “Blem, fetii mei,
Cercati dac-a frânge poate
Cel mai tânar dintre voi
Ceste darzi unite toate,
Iar în urma spune-voi
Ceea care tari le faceî.
Din fii unul le-au luat,
Dar zadarnic au cercat,
Si dând altui mai ghibace
Întrunit acel baston,
Zis-au: “Eh, de esti Samson!î
Si acestui opinteala
Au dat numelui sminteala.
Mai cercat-au fiul mic,
Ce si el n-au frânt nemic.
Cu toti timpul lor pierdura,
Ca unite-n legatura
Nici o darda nu s-au frânt.
Atunci tatal lor li zice:
“Moale brate vad aice;
Sa v-arat ce înca sânt
În asemene-ntâmplare!î
Dar când asta laudare
O ieu fiii lui drept saga,
Batrânelul tremurând
Întai darzile dezleaga
Si le frânge-apoi pe rând,
Zicând: “Fie-va de stire
Ca puterea sta-n unire.
Deci si voi, o, fiii mei,
Într-un cuget fiti tustrei,
Unul altui de-agiutori!î
Cât traia batrânul lor
Li-nnoia adeseori
Acest sfat mântuitori,
Si-n minutul de pe urma,
Care firul vietei curma
Cu o inima s-o gura
Fiii lui unirea-i giura.
Dupa aceasta au gasit
Multe-averi de mostenit,
Dar plântate-n socotele
Si-interesuri având grele.
Flamânda se-ndeasa-ndata
De vecini si veri o ceata.
Unii fac pretentii-n bani,
Alti în sate si-n tigani,
Însa-a fratilor unire
Este scut de mântuire
S-aparându-se-mpreuna
Teferi stau în grea furtuna.
Dar duioas-armonia lor
N-au avut un trainic spori;
Desi sângele-i îmbina,
Egoismul îi dezbina.
La-mpartelele averii
Unul darma pe celalalt,
Cu vecinii atunci verii
Înnoiesc a lor asalt
Si aflând pe tustrei frati
Între sine dezbinati,
Stramosasc-a lor avere
Se împrastie si piere.
Venindu-li-n urm-aminte
Pilda bunului parinte,
Despre cele darzi legate,
Dezunite-apoi sfarmate,
Dorea fiescare fiu
A-i urma, dar pre târziu!

La introducerea limbii naționale în publica Moldovei

Cele neguri ce-s în râpa Aheronului nascute,
A lor aripi întinsase prest-a Daciei câmpie,
Iar fantomi a noptei oarbe, prin un somn de trândavie,
T;ineau mult timp îngânata a românilor virtute.
Muzele-n nemernicie spaimântate umblau si mute,
Neputând a patriei limba din uitare sa învie,
Si pastorul numai, singur, cu-ntristata armonie,
Românesc cântec sunat-au pre cimpoi si alaute.
Însa Pronia îndurata a sfarmat fatale fere,
S-a doritului Luceafar ni rasare-acum scânteia,
Ce pre soarele mineste de la departate sfere.
Asteptând românii ziua, când vazura raza-ntaia,
Înaltând spre ceriul ochii, c-un suspin de mângâiere,
“A-nvierei mele, zis-au, ziua-ntâi va fi aceea!

Lumea

Lumea-i o faurarie,
În ea soarta-i fabricant,
A preface ea ni stie
În lut fraged si-n brilant.
Unul suge numai miere,
Altul roade numai os,
Rabda, de-i fara putere,
Bate, de-i ciocan vârtos.

Amorul aratator

Asta toamna-Amorul-Zeu,
Cercetând imperiul sau,
Trecu a Moldovei tara,
Unde oamenii mult ara,
Dar nu secera d-agiuns.
Acel sprinten calatori,
Ce ne arde-adeseori,
De bruma-atunci patruns,
Cata casa priincioasa
În vro inima duioasa,
Însí, aleu, el nicaire
N-a gasit adapostire.
Caci, precum pe la Vaslui,
Ca-ntai, astazi miere nu-i,
Si credinta-n asta tara
S-a facut o marfa rara.
Ca albina si Amorul
Umbla und-o trage dorul.
Vazând grasa-acea tarâna,
Arcul, cucura depune.
Tauri doi la giug supune,
Stramurariul ia în mâna,
Pare-n port si la cuvânt.
Lucratori chiar de pamânt.
Ca-n aceasta noua masca,
Cântând doina româneasca,
A lui tauri asudau
Si tot brazde rasturnau.
Abie câmpul a arat,
Ce n-a fost sterp din natura,
Din cucura a luat
De seminta o masura,
Într-ales, fara neghina,
Din a careia tulpina
Rasar inimi credincioase,
Simtitoare si duioase.
Dupa ce a semanat,
La Zeu rugi a înaltat:
“Sa reverse-a lui favor
Pre tomnaticul ogor,
Ca productul delicat,
De ger, secet-aparat,
Sa se faca bun, frumos,
Si miez s-aiba sanatos.î
Daca deci din cel ogor
Ce a semanat Amor
Viitoarea primavara
Inimi nu vor sa rasara
Credincioase
Si duioase,
Virtuios, nobil Amor,
Care e nemuritor,
N-având unde locui,
Din Moldova va fugi!

La lacul lui Ovid

Lânga Cetatea-Alba, pe Nistru
Pe stâncos plai, lânga tarmuri, în a Pontului pamânt,
Care peste luciul marei si câmpii întins domneaza,
Calatoriul de departe vede un albit mormânt
Ce în toata dimineata de Apolon se ureaza.
Acolo mai îmblânzite parca gem a marii unde,
Si eco din departare cu un sunet trist raspunde.
Aici fulgerul puternic a Cezarului August
Pe Ovid din sânul Romei înterit-au spre urgie;
A lui pulbere e stânsa în acel azil îngust,
Dar prin versuri nemurinde a lui patimi înca-s vie.
Si în cât în lume-Amorul inimile va sa sfarme,
Ceatra-Ovidului purta-va între ale sale arme!
Chiar pe marginea a Daciei, între barbarul popor,
Departat de dulce patrie si molatica viata,
De p-acesta plai adese, cerând gratie, -agiutor,
Catra ceri si catra Cezar el tindea a sale brata;
Deseori aprins de doru-i cerceta în fantazie
Capitolul, pe-a sa fiie, pe duioasa lui sotie.
Deseori din sânul marei, ce de patrie-l departa,
Raza dulce-a mângâierei se parea cum ca-i rasare,
Si-n noian tinându-si ochii dorul sau îi arata
Cu vântrele-naripate venind vasul de iertare.
Dar acel semn fiind nour, umplea ceriul de fortune,
Ochii sai de-un râu de lacrimi, inima de-amaraciune!
Dupa ce apoi cu ziua si speranta i-a pierit,
La locasul singuratic se-nturna întru durere;
Aici muzile-ndurate poetului favorit
Aduceau din Elecona balsame de mângâiere,
Si-atunce-a sale versuri rasunau atât duioase,
Încât a lor armonie farmaca inimi fioroase.
A lui lacrimi, trista voace, ce-a supune n-a putut
A Cezarului urgie, pe-nsusi scitii îmblânzise,
Lânga lac, la raza lunei, deseori în codrul mut,
Când cânta a sale patimi în a barbarilor zise;
Scitii, carii deprinsi fura întru fapte numai crunte,
Depuneau cununi salbatici pe a sa-ntristata frunte.
Apoi pe mormânt Ovidul ceste versuri sie-a pus:
“Al amorului cel tânar cântator aice zace,
Geniul care-l marisa pe dânsul l-a si rapus;
Tu ce treci, de-ai iubit, spune: raposeze Ovidu-n pace!
Si de-atunci, din stânca alba de la apei albe spume,
Lacul si d-Alba Cetate poarta astazi a lor nume.

Meditatie pentru ziua anului nou

Cu iuteala unui fulger care scapara în ceri,
Ca un vis sau ca un sunet, Doamne, anii fug si pier
Cu-ntristari, cu bucurie,
Trec minute-n vecinicie,
Numai cele n-a pierit
Ce virtutei s-a sfintit.
De aceea agiuta, Doamne, sa lucrez acel ogor
Unde-n loc de spini sa creasca productul mântuitor,
Ca în ziua de pe urma, care mi s-a însemnat,
Sa pot zice ca-n viata un graunte-am semanat!

Anul nou al moldoromânilor 1830

Cununat de line raze,
Timpul cursu-nainteaza
Într-a stelelor noian;
S-astazi preste-a lumei fata,
Catra a omului viata,
Mai adaoge înc-un an.
Acest an menit sa fie
Mai ales decât o mie,
Ce românii a trecut;
În a tartarului unde
Toate ralile cufunde,
Ce-ntre noi s-a fost nascut.
Dulce-armonie de pace,
Care farmaca si place,
Ni rasuna împregiur;
Si din sferile senine
Se apropie trei zine,
Cu manos, ferice-ogur.
Sânte legi întâia duce,
Si în dreapta spata-i luce,
Spre osânda celor rai.
În a doua vad figura
Cu simbol de-nvatatura,
Ce-a luminei e temei.
Iar a treia a lor soata
Este zâna cea negoata,
Si spre scopul cel dorit
Acu-n vase încarcate
Sub al nostru steag razbate
La limanul fericit.
N-au Golcondei manuntaie,
Nici a Mexicului plaie,
De acest odor mai sânt.
Prin negot, stiinte, lege.
Noi în patrie vom culege
Avutii de pre pamânt.
Cestor zâne ce putere
Ne-aduc, lauda, mângâiere,
Sa dam trainic adapost.
Celui ce ni le trimete
Multamirea sa nu-ncete
Prin vii fapte si prin rost.

Anul nou 1842

Nici avutia, naltul rang sau nume
Nu a ferit pe oameni de mormânt;
Pentru ce Pronia m-a pastrat în lume,
Ca sa fiu înca pre acest pamânt?
Fiecare om ar-un ogor aice;
De nu-l lucreaza, i s-adaoge un an,
Sa poata trece încarcat cu spice,
Ca s-arate c-a fost bun pamântean.
Fii cum vei vra, misterios straine,
Ce mult minesti si treci ca un minut!
Speranta au spaim-îmi vor pare senine,
Daca virtutea-n cale-mi va fi scut!

Anul nou 1843

Când altii cad eu înca stau de fata,
Moartea pre fratii mei a sacerat,
Lumini s-a stâns, eu înca în viata
Pre anul nou astazi iar l-am urat.
Ori cine sum, oare de ce-mi pastreaza
Domnul viata înca pre pamânt?
Si din tuneric gratia-mi scânteiaza,
Ori cine-s de nu sum azi în mormânt?
Nimica sum, de n-oi lasa în lume
Un fir manos din acest trai al meu,
Patriei folos, familiei un bun nume
Si al meu suflet drept lui Dumnezeu.
Ca sa nu treaca, Doamne, -a mele zile,
Rog da uitarei cele ce-am pierdut,
Îndreapta-mi cele care voi trai-le,
Ca sa fiu tie si la frati placut!

Anul nou 1847

Raposat-au anul cel vechi; din cenusa sa învie
Un nou fenix, s-a lui aripi le-au întins acum în ceri.
Toata lumea îl saluta cu urari, cu bucurie;
Oare ce în an acesta pentru mine sa mai cer?
Poate trai voios si dulce? Stiu lucoarea trecatoare,
Care fulgerând se pare c-a deschide ceriul sânt,
Dar când cred ca-i vad lumina, în loc de doritul soare,
Mai adânc tuneric înca se revarsa pre pamânt.
Poate muzele, amorul? A junetilor lângoare
Am cercat, ii ma-naltase paní la sfera lui Platon,
Dar la tartar ma împinsa o putere-nfioratoare,
Când eram acum aproape de muncelul Elicon.
Îngânat în somn, în visuri, nu putui lumea-ntelege,
Si dorite floricele vrând s-adun adeseori,
Trezit din visul cel dulce, numai spini putui culege;
Nu, nu cerc eu Elicona, nu, nu vreu d-acum amor.
Amicitia? Oare cine n-ar dori cu duiosie!
Decât zâna ce ideea pre pamânt a fost urzit,
Mai frumoasa, mai placuta ceriul n-are alta fiie,
Dar mai cruda nu-i tirana, când o viata-a amagit.
Oare ce lucru dar voi astazi anul nou când se începe?
Adapostul singuratic, dupa fortuni un liman,
Unde n-agiunge durerea ca de lacrimi sa m-adape,
Nici surâsul cel cu fiere al ascunsului dusman.
Acolo pe totdeauna, de se poate ca sa fie,
As dori în somn a trece uitând si sa fiu uitat,
Sa visez precum visat-am în viata-mi de junie,
Sa iubesc pre om si patrie de ne-oameni departat.

Anul nou 1857 in Moldova

Augustilor suverani subscriitori
Tratatului de Paris
dedicat
Lâng-a Dunarei verzi râpe maiestoasa vezi matrona,
Pre scutu-i semnul lui Gioe, pe cap are o coroana.
A ei fata si vestminte uric poarta vederat
Ca ea-i fiia cea mai giune a lui Traian împarat.
Soarta gintelor schimbat-au ale ei trofei antice
Din semnale de vinceala în cununi de flori, de spice,
Ma din ochii scânteiaza înca focul cel nestâns
Ce arata ca-n vechime combatut-au si-a învins.
Astepta, ma suferinda, în a soartei ei asprime,
Ca ursita-i prezisese o ferice viitorime.
Iaca ora de pe urma, miezul noptii a sunat,
Anul vechi, ce-i plin de sagne, ostenit si detunat,
Încarcat cu mii de grije, s-acufunda-n vecinicie;
În loc d-amare suspinuri în giur suna armonie,
Nu mai tremura pamântul, marile s-a limpezit,
Preste valul a lui Traian septe Stele a rasarit,
Anul giune, blând la fata, având tâmple-ncununate.
Noua viata ni-asigura si guvernul de dreptate.
Dunarea, ce între petre pana acuma a gemut,
Libera în sânu-i strânge unda din Siret si Prut;
Si Anul Nou, de pace înger, a stiintelor faclie
Cu odoarele Europei ni aduce în Românie.
Atunci ruga cea fierbinte rasunat-au spre Apus,
Catra cele septe Stele care pacea ni-a adus,
Sa ne lumineze tara si o apere-nainte,
În ist an sa ne trimata un bun Domnitor parinte,
Ce fiind a legei sânte El organ si pazitor
Sa conduca patria noastra la frumosul viitor!

Minciunile

Într-o sara foarte lina
În primblare am iesit,
La Copou, lânga gradina,
Sa rasuflu-aer dorit.
Când, vazut-am deodata
La stat mare o figura,
Dupa moda îmbracata.
Dar, precum fac cii saraci,
Purta-n umere desaci.
Dar nu am însemnat
Di-i femeie au barbat!
Ma mir d-acel venetic
Si întreb atunci de nume.
Stahia-mi raspunde: ?íN lume
Intriga oameni-mi zic.
În aceasta tarna buna
Straturi saman de minciuna;
De calumnie, de crezare,
Grânul meu amestec are;
Nâobosita-n lucru sânt,
Dintr-un trec la alt pamânt,
Însa nicaire nu-i
Ca pe malul de Bahlui,
Pamânt gras pentru minciune,
De se face de-a minune.
S-apoi tot aici, c-un pret
Foarte bun, astfeli nutret
Sa întreaba si sa cata
Ca o poama delicata.
Pentr-acest product manos
Orice timp e priincios;
Saceta au umezala
Niciodata-i dau sminteala.”
Dupa-aceasta, a sa mâna
Iute samana-n tarâna;
Un graunte nu se pierde,
Iata tot ogoru-i verde.
O minune! íNtr-un minut
Ierburile au crescut;
Înfloresc, s-apoi pe loc
Amu spicele se coc,
Încât toat-acea câmpie
Au produs minciuni o mie.
Cele ce cu ochii vad,
Pipaind abie le cred.
D-oameni îns-atunci o ceata,
De minciuni noua-nsatata,
Case si copii lasa,
La cules se îndesa.
Mândru-i fiecare spic,
Dar denuntru nu-i nemic.
De-a gusta toti sa îmbie;
Altul pune în cutie
Trufandale înfoiete,
La tinuturi le trimete,
Vad colo femei frumoase,
Desi ceva minciunoase,
A culege au mare dor
Minciunele de amor.
Îngiositul în trufie,
Neavând alta meserie,
De novele, care-i plac,
Îsi culege un plin sac.
Speculantii de pe loc
Pe la bolte marfa cara,
Ca s-o vând-în iarmaroc
Si pin târguri de pin tara.
Cii ce-asculta pe la usa
Si veninul poarta-n gusa,
De bun nume rapitori,
Culeg intrigi dintre flori.
Când prin chipuri feliurite
Unu-ncarca, altu-nghite,
Deodata
Se arata,
Coborându-sa din ceri,
Luminosul adevar.
Nici un val pre el umbrea,
Fachie-n bratul sau tinea.
Abie sânta cea figura
Arunca o cautatura,
Iute, cum au rasarit,
Farmacul au si pierit,
S-oamenii s-au minunat
Cum asa s-au îngânat!...
“Adevarule presfinte,
Auzi calda rugaminte:
Între noi etern te-asaza,
Mintea noastra lumineaza;
D-aici intriga sa piara,
Ce pre noi vra sa dezbine,
Si poporul de prin tara
Sa se-ncreada numa-n tine!

Asupra corupției secolului

Iertat oare celor tineri si batrânilor sa fie
Ca sa faca-n toate zile scandaloasa nebunie?
Iertat fi-va sa prazi oameni prin un nou metod ghibaci,
Sa te-nsori, sa lasi copiii, cununia s-o disfaci?
Iar pe asemene nelege a tuna ori nu se poate?
Sa auda farizeii si a vitiilor gloate,
Critico nemituita, adevarul cel curat
La acii ce vreau s-asculte spune-l astazi dizghetat.
Unde-i legea cea sfintita si dreptatea nevânduta,
Între noi din vechi aflat-ati o petrecere placuta,
Pre voi bunii si parintii cu respect v-au onorat,
Însa-n loc ca stranepotii p-urma lor sa fi calcat,
Derâzând simplicitatea timpurilor ce-s trecute,
Pe fantoame lustruite austera-au schimbat virtute.
Vorbe multe sunatoare, dar veninu-i mezul lor,
Care pierde azi prezentul p-un nesigur viitor.
Unde-s oameni de parola, amici unde-s cu tarie,
Unde giunii care patriei razim, vânta ei sa fie?
Sotii giugul ce-l giurasa nu voiesc a-l mai purta,
Pana nu cata alt merit decât cel a defaima;
Patriotii între sine un altuia groapa sapa,
De averea cea staina epitropul sa adapa.
Giudele, caruia datu-i ministerul cel mai sfânt,
Direptatea celor meseri s-al sau vinde giuramânt.
Nu cu-asemene principii Alexandru cel Bun Rege
Reformat-au societatea cu-ntaleapta eterna lege,
Nice Stefanu cel Mare, de nemicii patriei-ncins,
Combatând un miez de secol, trii imperii au învins!
Înarmeaza-te, române, cu otele si cu zale,
Mai mult însa te-ntareste si cu armele morale!
Nemoralul, egoizmul, interesul ovelit
Sunt tirani carii sa-ncearca sa te tie catusit.
Asa Roma, a noastra muma, paní virtutea avea altara,
Fericita-au fost în nuntru si temuta din afara;
Dar când cetatenii Romei de virtuti s-au departat,
Cele urzite-n curs de secoli într-o zi s-au surupat.
De a strainilor urzele au scapat a noastra tara,
Numai vitiul din nuntru va putea ca sa o piara!

Catra planeta mea

Cât ti-s dator, o, stea mult gratioasa,
Ca-n primavara a vietei mele
Tu m-ai ferit de strâmbe cai si rele
Si m-ai condus pe calea virtuoasa!
Tu-n sân mi-aprinzi faclia luminoasa,
M-ai adapat l-ascree fântânele,
Si când viata-mi îndulcesc prin ele,
Despretuiesc chiar soarta fioroasa.
Ca sa doresc a vietei nemurire
Ma-ndeamna raza-ti care-n ceri se vede,
Cum statornica urmeaza-a ei rotire.
De la tarmul fatal vasul purcede,
S-amu, plutind prin marea de pieire,
A ta raza la port ma va încrede.

Catra tribu

O, tu, râule marete, ce întinzi a tale unde
Între septe colnici, faima al Ausoniei vechite,
De la tine rechem astazi, în durerile profunde,
Adapost si lin repaos lânga râpele-nverzite.
Mai placut si senin aer nu-l aflai înca oriunde,
Vai, preluci, stânci, râurele ce atât sa ma învite
Ca cea patima-ncruzita care inima-mi patrunde
S-o rezic în dulcea limba al Italiei marite.
Nici sunând pe fluier doine înca-n Dacia umbroasa
N-auzit-am în junie dulce viersuri asa line
Precum sun-a lui Petrarca lira cea armonioasa.
Nici aiure mai duioase nu vazui, nici mai senine
Doua stele-ncântatoare între gratii mai frumoase
Decât care lucesc astazi preste tarile latine.

Catra un patriot filantrop

Oamenii cu inimi crude cata fericirea lor
În diregeri sunatoare, în a numelui mândrie,
Altor cugetul se-mpaca în razboaie si-n omor,
Ce-n sarmani preface fiii, pe sotii în vaduvie.
Altii pe aripa geniei strabat mai pre sus de nor,
Cercetând minuni înalte s-a naturei armonie,
Unii inimile-ncânta prin frum°sete si amor,
La strain aduna altul aurul si avutie.
Dar barbatul carui Pronia catra darul luminos
O seminta au adaos de a ei sânta virtute
Nu vra alta faima, decât de-a fi altui de folos.
De asemene, dorite, tu virtuti ai înnascute:
Cuget drept si patriotic, cu talent suflet duios,
Ce-ntrunesc a lor putere pe aproapele s-agiute!

Clironomii lui Epamenonda

Defăimând cele la care gloata oarba se apleaca,
Omul, în a carui suflet a virtutei dor n-apune,
Numelul sau si-amintirei trainic monument radica,
Cu folos ce-aduce lumei prin virtute, -ntelepciune.
Ca pe râpele lui Nilu piramida cea antica,
Ce-n nori crestetul ascunde si se lupta cu furtune,
Asa fapta patriota, ce-a zeimei este fiica,
Timpu-nfrâna si cu soarta pe invidia rapune.
Când pe câmpul a victoriii înota în a lui sânge,
Epaminonda la amicii ce-l plângeau cu duiosie,
Pentru ca cu a lui moarte si-a lui vite se stângea,
“Înfrânati, zis-au el, plânsul, va las doua-a mele fiie,
Nemurindele trofee: Leuctre si Mantinea!î

Credința

La Dionis, tiran aprig, pe ascuns a fost intrat
Meros, congiuratul giune, c-un pumnal între vestminte,
Dar surprins fara de preget viglele l-a ferecat
Si la rege domnitorul l-a condus mai înainte.
Cu urgie ista-ntreaba: “Zi-m, pumnarul pentru cine?î
“De tirani sa scape patria, menit era pentru tine!î
“Daca asa, sumete giune, tu pe cruce vei pieri!î
“Nu cer ca sa-mi ierti viata; din doi unu-avea sa moara;
Ce, de vrei a mele patimi mai mult înca-a prelungi,
Lasa-ma, te rog, trei zile, sa marit p-orfana sora!
Spre credinta dau p-amicul, pana-atuncea pre el închide;
La termin de nu veni-voi, pre el vei putea ucide!î
Atunci regele-n vendeta, surâzând, cu aer lin,
Dupa scurta meditare au raspuns: “Ei bine, fie,
Cele care-mi cei trei zile libere îti las deplin,
Dar trecând semnalul termin, de pe-acuma sa se stie
Ca-n cea zi, fara crutare, cu amicul d-închisoare
Împarti-s-a a voastra soarta, tu-i fi liber, iar el moare!î
La amicul Meros vine: “Tiranul a triumfat!
Noua victima, pre mine, cu moarte pe cruce cearta,
Pentru ca spre-a patriii paos a-l ucide am cercat.
Însa în a lui trufie înca zile trei îmi iarta,
Pan pe sora marita-voi; rog te pune chizes mie;
Giur ca vin sa-mi trag osânda, sa te scap de-a lui urgie!î
Tacând îl îmbratosaza amicul cel credincios,
Tiranului se supune si-ntra-n a lui închisoare;
Cela alt atunci purcede si în timpul pretios
Repede asigureaza soarta giunei surioare.
Prin plinirea îndatorirei a lui cuget se împaca,
Iute îndarat se-ntoarna, ca terminul sa nu treaca.
Deodata varsa ploaie cerul încarcat de nor,
De pe munti, din râpi, din lacuri se reped mii de povoaie,
Râurele se fac râuri, valea s-umple d-unda lor,
Si la punte când agiunge calatorul în nevoie,
Volbura înfurieta temelia ei o sapa,
Surpa bolta cea hâita, ce tunânda cade-n apa.
Cufundat în rea durere pe mal cura-n gios, în sus,
Însí verunde ochi-ntoarna, a lui voce oriunde suna,
Agiutor chemat n-aduce de pe malul cel opus,
Ca la vad nu-i nici o luntre ca sa-l treaca împreuna,
Nici munteanul nu conduce de la codru a sa pluta,
Ca salbatica cea apa e în mare prefacuta.
În genunchi mizerul cade, lânga valul întartat,
Plânge, roaga si suspina, mânele la ceri întinde:
“Te rog, Zeule, -nfrâneaza cursul râului turbat!
Orele sunt fugatoare si trecut-au de merinde,
Soarele va sa apuna; de n-agiung pana în sara,
Pentru mine fara culpa bun amicul va sa piara!î
Înfiorarea a naturei elementele-a sporit.
Fara paos, tot mai tare, val pe val mâna nainte,
Dar mai iute se strecoara clipele necontenit.
Atunci el s-îmbarbateaza, pe amic având aminte,
Se arunca-n sânul apei si luptând peste masura
Cu brat foarte o dispica si un zeu de el se-ndura.
Agiungând la mal se-nchina geniului scutitor,
A lui pas înaripeaza, când de oameni rai o ceata,
Trecând pe la o padure, iese din ascunsul lor,
Îl încungiura, l-ataca si cu furie-nveninata
În potica cea îngusta calea-i cearca a închide,
Ca sa-l prinda cu odoare, spre a-l prada si a-l ucide.
“De la mine ce se cere, a strigat de fior cuprins,
N-am nimica-n asta lume decât viata ticaloasa,
Si-asta înca pana-n sara a da regelul m-am prinsî.
Smulge arma de la hotul, si cu voce furioasa
“De amic nu te îndura!î strigí, apoi cu cea maciuga
La pamânt pe trei i culca, ceialalti se dau la fuga.
Soarele iesind din nouri sageteaza al sau foc,
De caldura, d-osteneala, a pasi el nu mai poate,
Ca genunchii i se-ndoaie, încât cade chiar pe loc.
“Tu, ce dintre hoti, din ape îndurat-ai a ma scoate,
Ori voi-vei ca aice sa fiu prada de vro fiara,
Sa las pe dulce amicul pentru mine ca sa piara?î
Deodata-n propiere un placut lin murmuriu
În tacerea cea adânca la urechea sa patrunde;
Sta, asculta s-apoi vede dintre stânci un izvor viu,
Ce varsa în vas de piatra argintoase a lui unde.
Acolo, cu însatare, soarbe, s-uda, se-nviaza,
A lui membre ostenite cu putere racoreaza.
Acum soarele-ntre arbori lunecând al sau lucor,
Preste iarba înverzita tindea umbre colosale,
Ce prin forme îngaimate zugraveau icoana lor;
Calatori doi din cetate revineau pe acea cale,
Lânga ii cu repegiune pasind, auzi: “Se duce,
Pre amic în loc de Meros îl întind acum pe cruceî.
În a inimei adâncul rasunat-au vorba lor,
Constiinta, grija îl mâna si-a lui pas înaripeaza.
Turnurile Siracuzei soarele apuitor,
Rasfrângându-se prin nouri, aurea cu a lui raze,
Când Filostrat, a lui casnic, pre al sau domn neferice
Îl întâmpina cu spaima si cuvinte aceste-i zice:
“Îndarapt te-ntoarna iute, pre amic nu-i mântui,
Deci macar al tau pericol prin o fuga-ndata curma;
Chiar acum pe neferice îl încep a-l schingiui,
C-asteptatu-te-au statornic pana-n ora de pe urma;
A lui credinta-ntemeiata în virtute si-n onoare
Tiranul prin vorbe amare n-a putut sa i-o oboareî.
“De-i târziu, de n-oi putea-voi ca sa scap p-amicul meu,
Cu el mor, însa credinta nu va ramâne înfrânta.
Si tiranul cel salbatic n-aibe în cugetul seu
Ca amicului amicul a calcat credinta sânta;
Preste ambi sa împlineasca a lui cruda fardelege,
Dar cunoasca ca viaza amicitiii sânta lege!î
Iaca soarele spune, când la poarta a sosit;
Vede crucea a osândei în o piata împlântata.
Curioasa d-oameni gloata împregiur a tabarât,
Pe amic îl trag acuma cu o funie încruntata.
Gloata o strabate, striga: “Iata-ma-s, eu viu de fata,
Eu-s acela pentru care el chizes s-a pus cu viata!î
Tot poporul se cuprinde de mirare si de fior,
Ambi amici se-mbratoseaza, plâng de chin, de bucurie;
Nice-un ochi e fara lacrimi l-acest act patrunzator
Si la tiran se rapoarta asta rara duiosie.
Pre el prinde o simtire, pana-atunci de tot streina,
Pe amicii ambi-i cheama înaintea lui sa vina.
Îndelung pre ii admira, zice: “Vi s-a nimerit;
A mea inima se-nvinge; eu chiar vad din asta fapta
Ca credinta nu-i un fantom, ce înalt simt înzeit,
Care de la oameni cere recunoasterea cea dreapta.
Luati, rogu-va, de-acuma, sa simt zile mai senine.
În a voastra legatura de al treilea pe mine!

Cuvântul lui Socrat

Socrat casa când zidea,
Din vecinii fiecare
Câte-o critica zicea:
Unul ca proportie n-are,
Altul c-a ei împartala
E facuta cu sminteala.
Pentru-un om de a lui clas,
N-avei unde a face-un pas;
Si s-unira toti sa zica
Cum ca casa era mica.
Socrat spusa a sa dorinta:
“De-ar da zâna de Atina,
De amicii cu credinta
Casa mea sa fie plina!î
Zicea Socrates cu minte si în asta întâmplare,
Penru cii ce amici se cheama, casa lui era pre mare.
Ca tot omul si aice
Dupa moda veche zice
Ca-ti este amic prea bun,
Cine-l crede e nebun!
Nu-i nemica mai usor
Decât de prietini nume,
Însa foarte rareori
Unul poti afla în lume!

Cânt secular

Pentru aniversala 30 ianuarie 1859
Solenela sarbatoare de cânt secular sa sune
Celui Domn ce-au fost Moldovei de mult bine facator;
Patria, care au luminat-o, tâmplele sa-i încunune
Si sa-ncinga al sau nume ca laurul nemuritori!
O, voi meseri si voi orfani, junilor si voi junele,
Ce prin el aveti un azil, ce prin el v-ati luminat,
Umeliti de cunostinta, sunati lauda-i pan la stele,
Unde evlavia cea sânta s-a lui fapte l-au-naltat.
Demni de-a lui faceri de bine, aratati-i multamire,
Pasind preste acea cale care el au petrecut;
În voi Patria gaseasca lucratori l-a ei marire,
O tarie neînvinsa si-n fortuna a ei scut.
Românio, spre agiunge acolo und-al tau nume
Si a tale sorti te cheama: de a fi si tu iar Stat,
Nu uita ca a ta Muma au trait atâta-n lume
Cât virtutea s-amor Patriei au plinit s-au onorat!

Moartea lui Isus

Când Isus cu cel din urma dureros a lui suspin
A deschis, murind, morminte, tremurat-au sântul munte,
Se trezi Adam în tartar si-n pareri c-un serafin
La judet cu-ai sai îl cheama înalta anoasa frunte.
Cufundat în cugetare de mirare, spaima plin,
Din a umbrelor tuneric râdecând gene carunte,
Vede-un înger si-l întreaba: “Cine-i cununat de spin,
Ce pe cruce-arata lumei coasta s-a lui tâmple crunte?î
Când afla ca Urzitoriul de luceferi, de putere,
Învatând, dând mângâiere, fere bând, capu-au plecat,
Revarsa amar-oftare, din ochi lacrimi de durere.
Si-nturnându-se spre Eva, zise-i: “Iat-a triumfat
Preste-ntunecata bolta din a ceriurilor sfere;
Cel ce pentru noi murit-au, înviere azi ni-a dat!

Cântecul plaiesului moldovan

La ocazia unei serbari nationale
Frunza care creste verde
íN muntele Carpat
A ei color nu-l va pierde,
Desi-n iarna-a dat.
Din cea frunza mii cunune,
Hai sa tesem, hai,
Pe români sa încunune
De pe ses si plai!
Pin batrân tot înca-i verde,
Desi-n iarna-a dat,
A lui inima n-o pierde
De cându-i Carpat.
Negru-i munte, verde-s salbe,
Râul curge viu,
Lui plaies cu ite albe
Creste-un verde fiu.
Între munti si codrul verde,
De furtuni surpat,
Plaies român nu s-a pierde
Cât va fi Carpat,
Cât pre miel iubi-va oaie,
Râul cât n-a sta,
Cât de fluier si cimpoaie
Doin-a rasuna.

Cântecul unei pastorite române de la munte

Pe la munte-i saracie,
Brad si pin avem la plai,
Noi bem apa din parâie,
Turma cas ni da si trai.
Acolo giunea românca,
Când e timpul neguros,
Sapa-ogorul pe o stânca,
Sunând viersul ei duios.
Multe-odoare vad aice,
Sa ma-ntorn la munte voi;
Cel ce vra a fi ferice,
Vie-n munte pe la noi.
Pe la munte-i avutie,
Ca umbrosul verde plai
E lacas de bucurie,
De placut si dulce trai.
Acolo rasuna stânca
De un cântec armonios,
Ghioaca-n hora cu românca
Pastorelul cel voios.
Eu ma-ntorn, dar las aice
Cugetul multamitori;
Gânditi, când veti fi ferice,
La românca uneori!

Dafne

Învingând râul cursului oprele,
Nu simte alt dor, ce-a se grabi la mare,
Nu-i sânt câmpii, nici reduri de-nfrânare,
Macar ca-s mândre aceste si acele.
La toti copacii si noua floricele
În limba sa de-a zice adio, se pare,
Si tânguind cu dulce murmurare,
Sosind la unde tot se pierde-n ele.
Eu care-n doua a stelelor lumine
Vad chiar minuni, ce-s mai presus de fire,
Numai trecând privesc la alte zine.
Spre Dafne zboara aprins-a me gândire,
Si ajungând l-a ei lumini senine,
Piere-n a lor noian de fericire.

Desacii

Chema Gioe dineoara
Ca din toata împaratie
Cel ce umbla, -noata, zboara,
Înaintea lui sa vie,
Sa-i zica de-i multamit
Precum firea l-au urzit,
Ca-are scop ca toate trepte
Dup-un nou calup sa-ndrepte
“Tu, momito, vino-ntai!
Între tine si ai tai
Fa o dreapta asemanare,
Cine vro meteahna are?î
Dupa o tumba ce-au facut,
Momita au început:
“Decât mine în toata lume
Nu e nime mai laudat
La talent, la spirit, la nume,
Nici e mai frumos format.
Umblu-n patru si în doua,
Eu scornesc tot moda noua,
Si al meu chip frumusel
Omului au fost model.
Însa ursul, unchiul meu,
Este urât si natarau,
Si cu minte numa ar fi
Când pre mult nu s-ar mândri.î
Ursul care apoi vine
Foarte-i multamit cu sine
I se pare, dupa moda,
Pe elefant a-l reforma,
A-l lungi putin la coada
Si urechea a-i mai scurta.
Elefantul, ce se stie
Ca e plin de-nteleptie,
Critica pe-a marii chit
Ca mult peste au înghitit.
De alta parte o furnica,
Ce se crede un colos,
Chiar pe lindenea critica
Ca n-aduce vrun folos.
Dupa aceea s-au chemat
Din pamântului popoare
Cât-un ales deputat
Ca sa spuie ce le doare.
Dar s-aici s-au întales
Ca a fiecarui lege
Este propriul interes,
Pre care de bun alege.
Sa vazu deci neputinta
A preface vro fiinta.
Ca a lumei Împarat,
Când pre om au fabricat,
Celui tont si lui ghibaci
O pareche au dat desaci,
Ca zmintelele nebune
În acii desaci s-adune.
Dar omul a lui pacate,
Ca la ochii sai s-ascunda,
În desacul de la spate
Totdeauna le-acufunda,
Iar cele straine sminte
În desacul dinainte.

Dochia si Traian

Sub muntele Pion, în Moldova
I
Între Piatra Detunata
S-al Sahastrului Picior,
Vezi o stânca ce-au fost fata
De un mare domnitor.
Acolo de rea furtuna
E lacasul cel cumplit,
Unde vulturul rasuna
Al sau cântec amortit.
Acea doamna e Dochie,
Zece oi, a ei popor,
Ea domneaza-n vizunie
Preste turme si pastori.
II
La frum°sete si la minte
Nici o giuna-i samana,
Vrednica de-a ei parinte,
De Deceval, ea era.
Dar când Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel marit,
Pre cel care-ar fi scapat-o,
De-a iubi a giuruit.
Traian vede asta zâna;
Desi e învingator,
Frumusetei ei se-nchina,
Se subgiuga de amor.
III
Împaratu-n van cata
Pe Dochia-mblânzi;
Vazând patria ferecata,
Ea se-ndeamna a fugi.
Prin a codrului potica
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamna tinerica
Turma paste peste plai.
A ei haina aurita
O preface în saiag,
Tronu-i iarba înverzita,
Schiptru-i este un toiag.
IV
Traian vine-n asta tara,
Si de-a birui deprins
Spre Dochia cea fugara
Acum mâna a întins.
Atunci ea, cu grai ferbinte,
“Zamolxis, o, zeu, striga,
Te giur pe al meu parinte,
Astazi rog nu ma lasa!î
Când întinde a sa mâna
Ca s-o strânga-n brat Traian,
De-al ei zeu scutita zâna
Se preface-n bolovan.
V
El petroasa ei icoana
Nu-nceteaza a iubi;
Pre ea pune-a sa coroana,
Nici se poate desparti.
Acea piatra chiar vioaie
De-aburi copere-a ei sin,
Din a ei plâns naste ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursita-o privegheaza,
Si Dochia deseori
Preste nouri lumineaza
Ca o stea pentru pastori.

Educatie

Copaceii înca tineri, ce de tot s-a parasit
La vointa si-ntâmplare în salbatica padure,
Mai nainte de a creste, vor sa piara nesmintit
De a fiarelor calcare sau de barbara secure,
Zacând pedeca în codru darâmate pe pamânt.
Daca însa îngrijerea, cu o mâna îndurata,
Îndrepta-v-ar a lor vita, atunci când nuiele sânt,
Din vlastarea tinerica, o tulpina înformata
Sa facea stejar puternic, ce, sporind din an în an,
Agiungea a fi coloana prin biserici au prin case,
Adapost în timp de iarna calatoriului sarman.
Al sau trunchi durat în punte, au în plutitoare vase,
Ar da râurilor lege s-a lor curs ar înfrâna,
Ar cara odorul Indiei, razbatând prin grea fortuna,
Sau, format vas de resbele, cu strainii s-ar lupta,
Fulgerând pe luciul marei ca un nour ce detuna.
Se asamana si fiii cu copacii de pe plai,
Fii ce cresc în ratacire si rapun în rautate,
Si-n loc moartea sa le plângem, suspinam de a lor trai,
Ce-i spre dauna si rusinea familiei întristate!
Daca timpuriu moralul mintea lor ar fi-nzestrat,
Atuncea din sânul meser ar iesi genii marete.
Cela ce pe drumul public pe calatori a pradat,
De avea îndemn, mijloace ca virtutea sa învete,
Cu primejdia vietei, patriei sale era scut,
Sau pe amvona rostirei, prin ritorice cuvinte
Învingând pe nedreptate, Demosten s-ar fi facut,
Si a vaduvei sarmane ar fi razam si parinte.
Din abaterea femeiei câte rele-n lume vin.
Când ea cumpara si vinde ale sale frumusete,
Mestecând însalaciunea s-a placerilor venin!
O asemenea femeie, de putea virtuti sa-nvete,
Putea fi matroana Romei sau vestala la altar.
A lui Colatinus soata sau de Grahi a nascatoare,
Si prin fapte de virtute, scutind traiul de amar,
Fericirea-n sânul casei nu s-ar face trecatoare.
Dar samânta, cât de buna, cazând pre petros pamânt,
Rourata de mii lacrimi, între suspinari crescuta,
Va da numai poame-amare, umbra si uitat mormânt,
Când o mâna priitoare a ei crestere n-agiuta.
Vre un bine-a face-n patrie este omul mult datori,
Asa fapta pe el nalta catra vrednica sa treapta,
Si s-asamana acela unui înger scutitori,
Care duce tinerimea pe-a vietei cale dreapta.
Voua, dar, marete inimi, ce, spre a giunimei spori,
Asazat-ati scoale-n tara, multamire se cuvine;
Daca omului în lume firea da un nascatori,
De la Voi adevarata tinerimei viata vine!

Elegie scrisă pe tinterimul unui sat

Al aramei sunetoare aud tristul semn si sânt
Menind soarelui repaos în a lui zilnic mormânt;
Obosit acum sateanul lucrul câmpului sau curma.
Fluierând pastorul vine la cotun cu a sa turma.
A pierdut a lor frum°sete înfloritele câmpii,
În negura misterioasa ascunzând a ei mândrii;
Firea-n inima-mi insufla o adânca întristare,
Lumea-o paraseste-n umbra si-ntru a mea cugetare,
Ca-n paragina câmpie un greu gemat amortit
La auzul meu rasuna de pe turnul învechit;
Bufa cea posomorâta, când natura sa-ntristeaza,
Pe a noptei înturnare prin un bocet crud serbeaza.
Câtu-i dulce a ta soarta, în sat, o, locuitor,
Lânga soata credincioasa, în îngustul foisor!
Nimic lin cursul turbura de-o viata fericita,
Ziua este ostenelei, noapte-amoriului menita.
Muschiul, care anii repezi în tarâna-a prefacut,
Pe parintii vostri-ascunde în mormântul cel tacut;
Acolo, pe cea movila, unde salcile umbreaza,
Ale inimei duioase lacrimile roureaza;
Dulcea boare-a diminetei, buciumarea de pastor,
A cocosului cântare, nici placerea de amor,
Pe-adormiti n-or sa-i trezasca din tunericul mormânt;
A lor seceri în tot anul adunând de pe pamânt
Aurite spici în jerbii, prin sudori si osteneala.
Aduceau nutretul casei si a ei chivernisala,
Sara de-acum n-or sa vie la duioasele sotii,
Nici lua-vor sarutare de la tinerii copii;
N-or sa guste împreuna simpla cina sanatoasa,
Ce se face mai dereasa de zicerea cea duioasa.
O, voi carii n-aveti stima pentru omul umelit,
Nobili plini de fantazie mândri-n titlul ruginit,
De ce-n ura-aveti sateanul, când a fruntei lui sudoare
A produs marirea voastra s-avutiilor odoare?
Cruta timpul vreodata dritul unei evghenis,
Ori frum°seta, avutia, nu trec ca al noptei vis?
A sateanului vro fapta înca nu s-a laudat
Si al sau mormânt de pompa nicicum s-a-ncungiurat;
Dar în locul unei pompe, din a lui soti fiecare,
Nu de-afara, ci în cuget poarta semn de întristare.
Oare mirosul de smirna, oare cântecul cel sânt,
Pulberea ce este stânsa pot sa-nvie din mormânt,
Daca fapte de virtute, care legea ni învata,
N-or meni si dupa moarte celui drept o alta viata?
Lacrimile ipocrite, mincinosu-acel suspin,
Decretarile nu schimba care de la Pronie vin.
Pret nu are nici o pompa ce prin aur se aduna,
Tânguirea-adevarata pe mormânt de nu rasuna;
Precum când un unchi rapune, clironomul însatat
Binecuvinteaza ziua întru care-a raposat.
Poate ca sub asta tarna este-o inima-ngropata
Care-avea în cursul vietei fantazie înfocata,
Suflet bun, cu direptate, ce prin sfatul întelept
Patriei ar fi fost razim prin cuvinte si cu piept.
Însí, aleu, lui nu-i lucise a stiintelor faclie
Si talantul de pret mare i s-a stâns din saracie!
Chiar asemene-adamantul, ce din stânca este scos,
Pan-a nu avea lumina mai întai de fier s-a ros;
Si asemene în tufa se ascunde-o mândra floare,
Ce, de nime mirosita, vegeteaza, creste, moare.
Poate-aice dormiteaza a cotunului Franclin,
Ce a patriei s-a stiintei purta-amorul sânt în sin.
Cufundat în asta groapa poate zace vrun Milton,
Cu asemene ambitie poate vreun Napoleon!
Daca fulgerul si schiptrul prin ei nu sunt înfrânate,
De n-a cântat a lui Adam fericirea si pacate,
Dac-al mortei fioros înger, de la nord paní la apus,
Domnitorii si popoare la un crunt giug n-a supus,
Înduratul ceri nu vrut-au ca a lor modestul nume
Dupa moartea lor sa fie spaima au mirare-n lume.
Caci virtutea, ca si raul, cumpenite-s la satean;
El nu surpa, nici radica, tronul crunt a lui tiran,
Niciodata Poeziei armonia cea vânduta.
La ambitios nevrednic n-a da lauda necazuta.
Sub aceste mici movile tarna lor s-a mormântat;
Pe o piatra, fara lustru, un vers simplu însemnat
De la duios trecatoriul un suspin, lacrima cere;
Muza n-a avut prin versuri sa destepte-a sa durere.
A lor nume, anii vietei, poate piatra a vadi
S-oarecare vers ce-nvata pe sateni de a muri.
Oare cine dintre oameni cautatura sa duioasa,
Paní sa plece, nu arunca peste lumea cea frumoasa?
Sfarâmând a sale-obeze, sufletul, la loc menit,
Pasa mângâiet de plânsul duiosiei însotit.
Firea a sa limba are, ce-n mormânt nu este muta,
A ei foc tot arde înca, desi viata ne-i trecuta;
Si la vadul cel eternic, în o inima dorim,
Care-n viata ni-a fost dulce, dupa moarte sa traim.
Dar când prin a mele versuri voi sa trag din tunecime
Pre morti ce zac farí de lauda în aceasta tânterime,
Un nepot al meu vrodata, întru duiosul sau rost,
Vazând un mormânt mai proaspat va sa-ntrebe:
cine-am fost?
Va raspunde-atuncea poate un pastor cu veche frunte:
“L-am vazut în multe rânduri, când se lumina, la munte,
Cum pe iarba-nrourata mergea-n pas înaripat,
Ca Fiintei rugi s-aduca care lumea a creat.
Alteori sub acel frasin cu întinsa radacina,
Care-umbreaza cu mii ramuri ce de zefir se închina,
A cazut pe la amiaza, întristat si singurel,
T;intind ochii plini de lacrimi în placutul râurel,
Si trezit apoi din visuri murmura niste cuvinte.
Uneori fugea la codru, samanând smintit de minte;
Plecând capul câteodata, ca un om far-agiutori,
Se parea cuprins de patimi sau de un fatal amor.
Într-o zi, pe culmea ceea, und-era a lui venire,
Asteptatu-l-am, cautându-l, dar nu-l gasii nicaire.
A trecut si ziua a doua, din nou iar l-am cercetat,
Dar pe munte, nici în codru, nici la râu nu l-am aflat.
Amar mie, -n ziua a treia, în adânca duiosime
Cufundat, poporul nostru îl ducea la tinterime.
Vezi în piatra epitaful, coperit d-umbrosul spin,
Vezi... ca modul a scripturei tie nu este strain!î
E p i t a f
“Calatorule a vietei, care dintre vai-nflorite
Aici între-a mortei colnici întâmplarea te-a condus,
Al tau pas un pic frâneaza, vezi fiinte înmiite,
Ce cu steaua diminetei rasarit-au s-au apus.
Sub aceasta piatra zace om dorit de-nvatatura,
Ce norocului si vântei a fost purure strain.
Din familie-umelita, nobil muzele-l facura,
Însa firea-i hultuisa melancolie în sân.
Curat cuget, cu simtire, bunatatea-i era mare,
Încât, pentru mângâiere, ceriul cel îndurator
I-au trimis prin un alt suflet o duioasa vindecare,
Daruindu-i în grea cale un sot bun si simtitor.
Nu-ntreba sa afli mai multe de-a virtutei sale fapta,
Dar nici cerca mai departe care-a fost si raul sau!
Cu speranta acum ambe tremurând de fat-asteapta
Lânga Cela ce ni este Parinte si Dumnezeu.

Epigrama

Atunci când rog ceva sa-mi dai,
Îndata-mi da sau zi ca n-ai!
Aciia-mi plac, când cer si-mi dau,
Nu urasc pe-acii ce-mi zic ca n-au;
Dar tu nici dai, nici zici ca n-ai,
Spre-a-mi fi datori, minciuni îmi dai!

Erostrat

Era seara si-ntre nouri soarele s-acufunda,
Când din Efes tot poporul de la giocuri se-nturna;
Cuprins înca de placerea a privelestei frumoase,
Vorovea despre minunea luptelor mult maiestroase;
Deodata, prin tuneric, ceriu-n giur au scaparat;
Tot poporul sta pe loc
Si-nturnând spre Efes ochii, templul cel mai minunat
Îl vazu cuprins de foc.
Îndarapt alearga iute, spariet acel popor,
Ca sa afle d-unde-i focul, ca sa deie agiutor.
Pintre fum, prin calda boare,
Prin scânteielor lucoare,
De aproape agiungând,
Iata ca au însemnat
Un om repede mergând;
Era acesta Erostrat.
Ca turbat de nebunie,
T;inea-n mâna o faclie,
Si prin strigatul cumplit
A sa fapta au vadit.
A poporului, deci, ceata,
De mânie înfocata,
La giudet pre el îl cheama
Si-osândire cere dreapta
Pentru asta cruda fapta;
Erostrat sta fara teama.
Îl întreaba ce pacat
L-astfel fapta l-au mânat?
Cerceteaza daca n-are
Vun cuvânt de aparare.
Ori din groapa-ntunecata
Furia înveninata
Farmacat-au a sa minte,
Încât barbar s-au atins
De atâte lucruri sfinte,
Pe Diana au aprins.
Au darmat a ei icoane,
Pretuite-n milioane,
Templul ei au nimicit,
Ce-i lacas de zei dorit
Si-i misteriul de lege,
Faima Greciei întrege!
Dar Erostrat, nepatruns:
Dede atunci acest raspuns:
“Am dorit ca al meu nume
Cunoscut sa fie-n lume;
Iata-mi fapta si prihana,
De-asta ars-am pe Diana!
Inima-mi de venin plina,
Mintea fara de lumina,
De ambitie orbit,
Neputând sa fac nimic,
Lucrul ce-i de altii urzit
Hotarât-am ca sa-l stric.
Vreo mustrare nu îmi vine;
Trist Efesul ca sa fie,
Nu cer alt decât de mine
Sa vorbeasca si sa scrie!î
Dar giudetul declareaza: “O, de rale facator,
Prin virtute sa câstiga numele nemuritor!
Cel ce criminale face, de ambitie îndemnat,
Buna faima nu câstiga, ce în veci e blestemat;
Vei muri la întuneric, defaimat de-ntreaga lume,
Si epoca viitoare n-a cunoaste al tau nume!"

Esop si strengarul

Fabula de circonstanta
Si-n anticul timp d-eroi
Strengari erau ca la noi,
Carii din ecces de minte
Derâdeau si cele sfinte.
Cel ce nu li samana
Prin minciuni se defaima.
Spune istoria c-Esop
Au fost hâd, ghebos si schiop,
De el pruncii se spareau,
Iar nebunii îl derâdeau.
Îns-acea trista figura
Era vas d-învatatura,
Ce prin fabule o mie
Au agiuns si-n Românie.
Esop, sclav când fu-n Efes,
De patronul sau trimes,
Trecând în o zi pin strata,
Alungat au fost d-o ceata
De strengari iesiti din satra,
Dintre care-unul cu-o piatra
Nemeritu-l-au în sele,
Ca-i venira ametele.
Neputându-si razbuna,
Pe strengarul lauda
Esop pentru ghibacie
Si i-au zis: “Rau pare mie
Ca nu pot sa fac alt dar
Decât numai d-un dinar.
Dar vezi cela ce-au trecut,
Decât mine-i mai avut;
Pre el de vei nemeri,
Înzecit te-i folosi.î
Deci strengarul laudat
De câstig s-au apucat
S-asa bine au chitit
Ca-n cap tinta au nemerit.
Îns-acest avut barbat,
Fiind public magistrat,
Un sergent privighitor
Prins-au pe cel prastiitor.
Si în loc de multamita
Dadu cearta-agonisita.
Iar poporul adunat
La dreptate au aplaudat.

Moartea si nenorocitul

Un lemnar din cii sarmani,
Plin de grija si de ani,
Carând vreascuri grele-n spate
Din padure pe la sate,
Se-nturna încetisor
La saracul foisor.
Obosit, neputincios,
Pune sarcina sa gios
Si-si aduce aminte-anume
Câte sufere pe lume.
Ca de când el s-au nascut
Rele numai au vazut.
Fara vipt de multe ori,
Fara somn adeseori,
Toata noaptea-n gânduri zace,
Ziua nicicum are pace,
Caci vatavul rau si tont,
Boierescul peste pont,
Birul greu si mii beilice,
Doi ficiori si patru fiice,
O sotie sfaditoare
Viata-i umple cu lungoare,
Încât vrând a-si face seama
Ca sa vie moartea cheama.
Nesatoasa deci batrâna,
T;iind sacerea în mâna,
Repede s-au aratat
Si ce vra l-au întrebat.
Vazând fioroasa moarte,
Spamântat lemnariul foarte
Zice: “Rog agiuta un pic
Ceste lemne sa radic!î
Moartea curma toate cele,
Omul însa-i mai dorit
A suferi mii de rele,
Decât a fi mântuit!

Evlavia casnica

Doamne-Zeule, fântâna de viata si lumina,
Caruia toata fiinta, milioane lumi se-nchina,
De pe tronul fara margini, ce-n luceferi scânteiaza,
Dintre legioane d-îngeri ce-n armonie t-adoreaza,
Te destinde, -o, îndurate, la bordeiul umelit,
Unde, în a mea evlavie, templu tie am sântit.
De fiinta ta, -o, Doamne, straluceasca a mea casa,
De altar sacrificarei fie inima-mi aleasa,
În ea-amorul semanat-ai pentru patrie, omenire,
Da-i putere sa lucreze prin cuvânt si faptuire,
Ca urmând a tale ordini în cuget mântuitor,
Pre pamânt sa pun temeiul traiului nemuritor.

Giudecata noua a lui Paris

Între timpul vechi s-acuma, oare cine nu-ntalege
Ca e mare diferire la narav, la gust si lege?
Plin de gara si protesuri neastâmparatul om,
Astazi pentru milioane, dar atunce pentr-un pom.
Ca femeia-atunci si zâna
Sa se laude au voit,
De aceea s-au sfadit
Iuno, Venus si Atina.
Pentru asta, la un munte, care Ida se numea,
Unde Paris, pastor tânar, turma sa de oi pastea,
Au venit pe-ascuns tustrele,
Ca sa giudece pre ele
Si la mai mândra femeie
Dorit pomul ca sa deie.
Deci l-acela pastorel,
Tânar, blând si frumusel,
Toate zânele jaluze
Se ruga prin ochi si buze.
Una minte-i giuruia,
Alta averi i harazea,
Iar a treia mult favor
La frumuseta si l-amor.
Abia Paris au ochit
Pe-ntriita cea minune,
Avere-au dispretuit,
N-au voit întelepciune,
Ce frumusetei pom au dat.
Însa azi,
Un asa caz
În alt feli s-au giudecat,
Nu-ntre munti, c-acel cioban,
Ci sezând pe un divan;
Paris, de moderna lume,
Care-noata în parfume,
Vede-ntrând la el trii zâne,
D-osabite daruri pline,
Cea-ntai, aspra la figura,
I-au zis: “Te voi înzestra
Cu înalta-nvatatura,
De sot daca mi-i lua!î
Abie-au zis, s-a doua zâna,
Chiar ca Vinera frumoasa,
Au intrat de gratii plina,
Si sub genele umbroase
Doua stele-i scânteia.
Mult nu cred c-a fi zis ea,
Ca triumful unei fete
E d-agiuns ea sa s-arete.
În asemene minut
Cel mai drept giudecator
Paragraf-ar fi pierdut.
Chiar s-al nostru matador,
Pe când sta ca fermecat,
Zân-a treia au intrat.
Era asta grasulie,
De ani nu pre timpurie,
Era-n rochie stralucita,
Dar la fata cam urâta,
Si în spate, ascuns de vel,
Firea-i dadu un muncel.
Mare nas, cam rosa coama,
Dar de tot îmbrilantata,
Si-n caseta ferecata
D-olandeji ducea o soama.
“Toate aceste, ea zicea,
Cu mine-mpreuna ia!î
De departe apoi tinea
De noblesa-un pergament
Si-n rezerva, iata vine
Un decret de prezident.
Vazând haruri sunatoare,
Titluri, pretioase-odoare,
Acest Paris, plin de fum,
Dupa moda de acum,
L-Afrodita si Atina,
Cu politica sa-nchina;
Pre cap pune a sa marca,
Buzunarii îi încarca,
Si spre a fi deplin ferice
În giug pune a sa cerbice.

Iarna

Pictori plini de sumetie,
Ce-aratati pe-a iernei zâna
Sub figura d-o batrâna,
Tremurati de-a ei mânie!
De-nsusi Ercules, mai tare,
Prin ea râul zace-n fiera,
S-a ei singura suflare
Schimba toate-n atmosfera.
Ea invita pre pamânt
Pre turbatul ager vânt,
Lui Zevs tunetu-nfrâneaza
Si a fulgerilor raza.
Însa dac-a ei putere
Ne aduce-atâta frica,
Ea prin linistea, ce-i fiica,
Ne revarsa mângâiere.
Ea d-ospete-i datatoare
S-alineaza-a vietei haos;
Timpuri alte-s de sudoare,
Iarna-i timpul de repaos.
Ea din Olimp ni aduna
Pe-Amor, Bahus si pre Gioc,
Si când viforile suna,
Ii ni-aprind în inimi foc
Ca în van a verei doamna
De spici si de flori sa-ncinge,
Ni surâde în van toamna,
C-a lor poame iarna strânge!

Imnul de sara

Catra fiia mea Ermioana
Când Pionul îmi ascunde a luceafarului raza
S-umbra noptei se raspânde pest-a ceriului tarie,
Chiar ca stele nemurinde l-al meu cuget scânteiaza
Ale epohei trecute de mii fapte-icoana vie
Si-n memorie-mi invita melanholic, dulce cânt
Despre-a patriei mari oameni ce zac astazi în mormânt.
Toate-n giurul meu sunt mute; preste murii ce-n vechime
Rasunau de imne sânte muschiul verde se întinde;
La serbare si la triumf nu mai cheama pe giunime
Cel cuvânt ce-n inimi nobili patriot-amor aprinde,
S-a eroilor nepotul, mostenirei lor strain,
Azi la fiii sai nu lasa decât un amar suspin.
Dar din fere ovelite, und-a lui memorie zace,
Sunetul a lirei mele în trecutul sa-l repoarte,
Pe stramosi sa-i prezenteze, ce-n resbel, precum în pace,
Prin credinta si unire aparau a patriei soarta,
Încât prin a lor virtute, ce fu arma lor si scut,
În un curs de ani a mie asta tara s-a tinut.
În lucoare maiestoasa, de timp repede mânata,
P-Alexandru Bun sa vaza, ce ni-a dat legi s-o corona,
Pe cel fulger a lui Aris, Stefan, ce cu mica ceata
A învins pe regi, pe eroi s-al Asiei legiona,
Pe a Lupului trei fiice, ce-n frumseta s-a marit
Si-n Suceava1 pe anticul Ilion a înnoit.
Între nor de ambrozie, purtate de turturele,
Ce de gemete duioase suna-n giur o armonie,
Repede chiar ca o clipa, tinere trec vergurele,
Între care cunosc Una1, ce-nca-n inima me-i vie;
Ele-n lume nu simtira nici durere, nici amor,
Si trecând de-aici sporit-au ale îngerilor hor.
Acordeaza a ta arfa, fiio a giuniei mele!
Pe cea stânc-a Petrodavei s-asazamu-ne-mpreuna,
Cât Cernegura pinoasa va luci di-a noptei stele,
Pe când freamatul padurei s-unda murmur dulce suna,
Sa cântam d-acele fapte; calatorul ce-asculta
De a noastre zise poate un rasunet va pastra!

Imnul modovenilor la anul nou 1829

Din tronul cel de stele,
O, Doamne, ia aminte,
A fiilor, parinte,
Asculta ruga-n ceri!
Pe anul ce acuma
Din sânul tau dereaza
Îl binecuvânteaza
Cu cii ce-l vor urma.
Nici casa, nici câmpia,
Cu grindeni, cu furtuna,
Cu fulgeri ce detuna
Nu ne mai certa.
Pre vasul nou ce duce
A patriei noastre soarte
Lin zefir ca sa-l poarte
Spre tarmul cel dorit.
Moldovei fericire,
O, Doamne, -ntemeiaz-o,
Urmasii nostri vaz-o
Din zi în zi sporind.
Pre-Augustii Protectori,
Tot harul s-acel bine,
Ce de la ii ni vine,
Revarsa-l înmiit!

Imnul modovenilor la anul nou 1836

Din sânul timpului,
Ce zboara rapede
Preste noian,
Dereaza-atomul
Si catra miile
Adaoge-un an.
Acuma îngerii
Lina menitu-ni-au
Ferice trecere
Catra liman.
În sfera patriei
Petrec Luceferii
Curs stralucit;
Cu focul razelor
Pre toate stelele
A tunecit.
Din plaiuri nordice
Unu-i, iar sotul sau
Din poarta soarelui
A rasarit.
...
Mana a Proniei
Preste câmpiile
A rourat,
Temis si muzele
Fruntea Moldaviei
A cununat.
Fie dar cursul lor
În ceriul patriei
Cât si a timpului
Îndelungat!

Junele si batrânul

De la shoala, de la carte,
Dezertând un june, cere
Si pretinde s-aiba parte
Si de titluri si de-avere,
Ce rar sa câstiga-n lume
Prin stiinta si bun nume.
La batrân, ce-l vede-n drum,
Zisu-i-au: “O, tu, în care
Straluceste minte mare,
Ma învata oare cum
As pute sa capat bani,
Mosii, titluri si tigani?î
Dar batrânul atunci zice:
“Fatul meu, spre-a fi ferice,
Sa nu pierzi nici o minuta,
Lucra, patria agiuta
Si pre cel neputincios,
C-asta-i lauda si folos!î
“Asa viata nu îmi place!î
“Sa-nveti intrigi de a face!î
“Suparare s-asta cere!
Îmi va fi mai de placere
Ca sa capat bun venit
Fara sa fi ostenit!î
Dar batrânul, c-un suspin,
Zice: “Vazui fara carte
Fanfaron, ce nu-i strain,
Ca-n scurt timp au mers departe.

Îmvatatorul si urmasii sai

Catra-apostolii sai zis-au dinioara Domnul lor:
“Cel ce vra a fi cu mine de-astazi fie-mi urmatori.
Calea noastra va sa fie
Spre cereasca-mparatie...î
Un stol mare, strigând, vine:
“Unde-i merge, noi cu tine!î
Cu un zâmbet Domnul pasa
Înainte prin pustiu,
Calatorii se îndeasa
Sa s-adape la vreun riu.
Vântul cald, focosul soare
A lor frunte a umplut
De arine, de sudoare,
Desi nu prea le-au placut,
Pana-n seara a suferit.
Umbra când i-a racorit,
“Doar aicea vom mâneaî,
Între dânsii toti soptea.
Însa Domnul urma-n cale
Preste râpi si preste vale,
Pe loc unde rareori
A pasit cu calatori.
Urmatorii suspinau,
De spini unii s-aninau,
Zicând: “Pasa cel ce-a vre
Pe aceasta cale gre!î
Altul sede peste-o piatra
Cugetând la a sa vatra,
Unul pe iarba s-întinde,
Altul gusta a lui merinde,
Din drum altii se abat,
Însa Domnu-i neschimbat;
În tunericul pamânt
Nici le zice vrun cuvânt
Apoi când s-a luminat,
Fata sa a înturnat.
Din câti vrura a se-ntrece,
Vazu numai doisprezece.
“Adevarul voua zicî,
Zis-atunci cu duiosie,
“În asta calatorie
Numarul nostru e mic.
Multi chemati, alesi putini!
Cel ce-n cale se-ngreuiaza
Pintre stânci si pintre spini
Si cuvântu-mi nu urmeaza,
Niciodata va sa vie
În cereasca-mparatie!

În amintirea de 30 ianuarie,

aniversala onomastica a lui Vasile Lupu,
domn Moldovei, restauratorul literilor
române în biserica si în curte, fondator
Academiei nationale la 1644

Trecut-au secoli cu a lor fortune
Ce preste Patrie au suflat pieire;
Puternici domni, frumsete de minune,
Averi, invidia, frageda marire,
Toate au ramas a timpului pasune,
De ele urma nu vezi nicaire;
Numa-a virtutei fapta nu raspunde
Si sa pastreaza giune-n nemurire.
Alti domni cu arme tara mântuise,
I-au pastrat drepturi, viata, autonomie,
Pentru mari sorti ce în destin sunt scrise.
Tu-ntai sfarmasi obeze de sclavie,
Ce ferecau a stramosilor zise,
S-ai înviet nou simt în Românie!

În ocazia zborului aerostatic a Madamei Blanchard

Nu tintiti de-acuma ochii catra steaua înfocata,
Ce întinde preste ceruri coama sa de ra menire.
E deprinsa de mult Roma cu asemenea privire,
Azi minune mult mai mare o femeie ni arata.
Spre-a supune voiei sale calea vânturilor data,
Nestatorinic usor aer îl închide-n val subtire,
Preste nouri zboara luntrea prin asemene urzire,
Cu odorul cel mai dulce a naturei încarcata.
Înmândrit-atunci natura d-o fiinta-asa dorita,
I deschide-a ei secrete, ce-i a lumei armonie,
Si cu ea domnia-mparte preste sfera cea stelita.
La pamânt, de unde zboara, de-amu nu mai vra sa vie,
Ca puternicul ei cuget mai înalt o tot învita,
Si în ceri de nu ajunge, este deamna ca sa fie!

Încrederea în Dumnezeu

De multe oare
Vezi în pieire,
Far-o scânteie
De mântuire,
D-arme dusmane
încinse tarii.
Oastea ce murii
Încungiurasa
Surpa aceea
Si asta plasa,
Fara-ndurare
Ucide mii!
Înuntru-n cetate
Atunci suspina
Lânga altare
Femeile-nchina
Fruntea pe piatra,
Cuget la ceri!
Sunet d-oftare
De dureri grele
Domnul aude
Din tron de stele,
Curagi le-nsufla
Nou adevar!
Dupa serbare
Duca cel june
Prest-a sa arma
Iar dreapta pune,
Scapara spada,
Semnal d-omor!
“Juni, iaca Domnul
Este cu noi!
“Cu noi e Domnul!
Striga eroii.
Prin poarta iesa
Fulger din nor.
Umplut de spaima,
Nemicul parca
Sa se mai lupte
În van sa-ncearca,
Amu se-nfrânge,
Începe-a fugi.
Învins nu este
Cel ce-n Zeu crede!
Ca în credinta
Puterea sede;
Ea patria scapa
Când este-a pieri!

La Dante

În ocaziunea aniversarei seculare

Al Italiii Cîntatoare, Tu întai din muritori
Care te-ai destins în Tartar si venit-ai iar în lume,
Spre a ni spune suferinta celui pacatuitori,
Vaitele nencetate si osînda lui anume,

Tu, prin gratia zeiasca te-ai suit la Paradis,
Unde luce între angeli vergura ta Beatrice,
Pentru care sîntul amor poarta d-aur t-a deschis
Sa admiri pe cea ce vie te facu duios ferice.

Dupa sase secoli astazi numele tau iar învie
Si serbeaza triumfarea geniului nemuritor,
Catre carea si o muza, nascuta în Românie,
Depune cu umelire tributul admirator.

La Italia

Va urez, frumoase armuri ale-Ausoniei antice,
Cungiurate de mari gemeni, imparțite de-Apenin,
Unde l`nga laurul verde cre=te-olivul cel ferice,
Unde floarea nu se trece sub un ceri ce-i tot senin,
Undre m`ndre monumente ale domnitoarei ginte
Inviaza mii icoane la aducerea aminte!
Va urez… ca cine poate fara dor, far-umilin a,
Acea pulbere sa calce, al eroilor morm`nt,
Ce in curs de ani o mie a statut in biruin a
S-astazi vii sunt prin esemple de virtute =i cuv`nt,
Inc`t in asemanare nu a fost, subt orice nume,
Mai mare , nimic, nici trainic, de c`nd omul
este-n lume!
Pe a Tibrului =es Roma tabar`ta-i ca un munte
Din palaturi surupate =i morm`nturi adunat,
Intre care Capitolul o carunta nal a frunte
Ce de barbari =i de timpuri cu respect i s-a pastrat;
Unde un popor de statui, a lui Fidias urzire,
V`nta Greciei =-a Romei imi arata la privire.
Intre surupate temple, obelisce =i coloane,
Ca un turn de fier intreaga sta colona lui Traian;
Pre ea vad: Istrul se pleaca Iasienei legioane,
Cum cu patria sa pere-a Decebalului o=tean
Si cum in de=arta Dacie popor nou se-ntemeiaza,
De-unde limba, legi =i nume a rom`nilor dereaza.

C`nd in codru vechi stejarul e rapus de batr`ne e,
Din a sa manoasa arna cresc placute floricele;
A=a dupa-a Romei paos, in alese frumuse e,
Rasarit-au noi lucefiri: Ariost =i Rafaele,
Galileu, Columb, =-Italiei, ce prin genia lor luce,
Ca-n vechime lumea astazi necurmat tribut aduce.
In gradin-asta Eiropei, unde rostul dulce suna,
Si pictura, armonia, prin un farmec a supus
Pe a lumei sclavi =i domnii, carii pururea s-aduna,
Plini de dorul amirarei, de la nord =i de l-apus,
Un rom`n a Daciei vine la strabuni, ca sa sarute
Tarna de pe-a lor morm`nturi =i sa-nve e-a lor virtute!

La a mea punga

O, tu, ce odinioara d-aur fost-ai îngrecata,
Mângâind a mea ureche cu un sunet armonios,
Eu te vad pe zi ce merge mai subtire s-ofticata,
Încât nu târziu te-i face fara suflet, farí de os.
Pungo, idol fericirei, ce cu tine azi se curma,
A domnului tau asculta zicerea cea de pe urma.
Vine clipa despartirei, timpul tau nu-l pierde-aice;
În darn tu tintesti în mine ochiul cel înlacrimat.
Du-te-n lume, alt domn cata, decât mine mai ferice,
Eu ramân sarac c-atunce când dintai m-ai fost urat.
Neputând a te tine-te, cu a mea sarutatura
Si adio ce-ti dau, iata la drum înc-o învatatura!
Colindând din casa-n casa poate-acela te-a culege,
Ce prin intrigi, nedreptate, l-alti averea a rapit.
Vei intra la acel giude care tot prin acea lege
Despoiat-au pe orfanul, pe cel tare a înavutit.
La avarul poate-ntra-vei sau la casa camatara,
La prodotul cel fatarnic, care vinde a sa tara.
La acestia de galbeni face-te-vei închisoare,
Pe încet te-i îngrase-te, paní din punga sac vei fi.
Cine stie daca-atunce, pungo, nu vei fi datoare
Zi si noapte-a fi deschisa, numai sa poti înghiti!
De-ai putea s-aduni atuncea numai drepte-agonisele,
De-ai putea sa dai sâmbrie la merit si ostenele!
De-ai simti a ta menire si iertat de ar fi tie
Adapost placut în lume de-a avea ca sa-ti alegi,
Acolo, dorita punga, sa petreci cu bucurie,
Unde sa poti totdeauna vre un bine ca sa dregi,
Unde darnicie-ascunsa, faptuind tot cele bune,
S-agiutând pe acel mizer, sfara Zeului depune.
Acolo mergi, ca eu da-voi tie stirea cea deplina
Cum sa poci a recunoaste pe al tau domn viitori;
Vezi pe cel ce cu modestie mare inimile-mbina,
Cela ce de laude fuge, de venin lingusitori,
Ce virtutea pretuieste mai presus de toate-n lume,
Pe cest semn tu-l vei cunoaste, desi nu-ti spun
al sau nume.

La cugetarea mea

Când întinzi a tale aripi, o, tu, cugete-nfocate,
Si-n noianul fantaziei te înalti cu repegiune,
Cautând frumoase teme între cele luminate
Pentru lira-mi umelita, doritoare sa rasune,
Usurel, pe munte Pincio, între pinii verzi razbate;
De virtute si frum°sete acolo-i videa minune,
Acolo zâna me trece pe cararile-ncântate,
Stralucind cu o lumina care niciodata-apune.
De la dânsa împrumuta lina si blânda lucoare,
D-unde-amorul cu virtutea si-nteleptul spirt deraza,
Ce dau numelui aice faima cea nemuritoare.
În zadar în lume-aiure vei cata ca sa se vaza
Întrunite-ntr-o fiinta toate-a cerului odoare,
Care catre fapte-nalte nencetat însufleteaza.

La moldoveni

Vers înalt de bucurie sa rasune împregiur!
Astazi gemetul Moldovei în armonii se preface,
Astazi soarta îmblânzita ni ureaza cu ogur,
Si din clime seninoase se întoarna lina pace,
Se întoarna sânte drituri, ce-s odoare unui neam,
Spre a carora domnire de mult rugi noi înaltam.
Pentru-a noastra fardelege, pre cetati si pre câmpii,
Din a tunetului sfera, cu-nfocata aspra mâna,
Sageta a mortei înger mii de fulgere si mii
Ce pre crestetele mândre sfarâmat-au în tarâna,
Într-atâta ca urgia si vapaia nu a stâns
Calde râuri de crunt sânge s-un amar noian de plâns.
Însa Domnul al puterei, ce pre omul pacatos
Pentru lucrul cel nevrednic s-ovelite fapte cearta,
Îmblânzitu-s-a acuma si, parintele duios,
Spre a noastra vindecare, ni loveste si ni iarta;
Dar la cuget si privire ni-a lasat un trainic semn
De-nfrânare despre rele si spre dreptul de îndemn.
Ca un calatori nemernic, zbuciumat de-al marei val,
Când în noaptea-ntunecoasa nici o stea în ceri nu vede,
Daca-aproape de pieire de-ntâmplare afla-un mal
Cu mâni ambe îl apuca s-abia sie însusi crede;
Dar saltând pre el din unda, care moartea i minea,
Domnului el da marire ca patria-si va vedea.
O puternica fortuna pe Moldov-a fost împins
Sa pluteasca pe o mare de pericoli presurata,
Si poporul fara cârma, de mii tunete atins,
Astepta a sa sfarmare si pieire-nfricosata;
Obosite elemente mug si sun-azi mai încet,
Vântul sta, s-alina marea, de port ni-am apropiet.
Ni s-arata la vedere un frumos liman vecin,
Favorabil zefir sufla si lucesc senine stele;
Însa cursul cela este de mii stânce înca plin
Si trezvie cere dreapta, cu-ndoite opintele,
Ca o luntre stralucita ce-a scapat din ocean,
Daca uita privegherea, va pieri chiar în liman.
Fericiti stramosii nostri, prin pazire-acestei legi,
Spre a patriei scutire nu crutau jerfiri, nici sânge,
Si în volbura turbata stat-au pururea întregi,
Ca o stânca-n miezul marei ce sumete ape-nfrânge;
Ori de triumfuri sa fie a Moldaviei pamânt
Viu izvor întru vechime, iar acum uitat mormânt?
Pe Moldova, când ferice era-n pace si-n razboi,
Schiti, panoni, sarmati s-Asia n-a putut nicicum sa
sfarme;
Prin a ei virtute gusta nemurire între noi:
Înteleptul Alexandru, Stefan fulger întru arme,
Dar pe-a timpurilor aripi fericiri si mariri fug;
Fii, Moldovo, neînvinsa, puind patimele-n giug!
Patrioti, veniti cu totii lânga tronul cel dorit,
Sa-ncheiem spre-a lui tarie giuramânturile sfinte!
Dup-un curs de ani o suta, ziua ceea a venit,
Întru care fiul patriei fi-va domn s-al ei parinte.
Patria maica-n a ei floare a fost noua agiutori;
Fericiti de fii când astazi vor fi ei cunoscatori!
Auritele palaturi nalta turnuri catra nor
S-a strabunilor marire din surpari vor sa rasara;
Necurmat va sa raverse avutiilor izvor:
Înflorire, fericire si repaos preste tara,
Când ni-a fi temei si cârma, sub un domn bun, întelept,
Legea, patria, unirea si un cuget clar si drept

La patrie

Un viu dor ma-naripeaza si ma-ndeamna din giunie
Ca sa cerc pe alauta româneasca armonie.
Acest vers, ce sun-aice, lui Apolo nu-i strein,
Fiind gemine cu rostul ce-i urzit din cel latin.
Armoni-a strâns pe oameni în placuta societate,
Adunând pre ii din codruri în statornica cetate;
De cântarea lui Orfeos muntii Traciei s-umpleau,
Si de sunetul cel dulce crude fiare se-mblânzeau.
Însasi ruga de evlavie unei inimi credincioase
Catra Domnul se înalta pe aripi armonioase
S-o simtire leganata prin al muzelor organ,
Mângâieta, cursul trece pe al vietei ocean.
Spre virtute versu-mbie, despre rele face ura,
Fermacându-ni adapa d-o înalt-învatatura.
O, români, români ai Daciei, ce purtati un mândru semn
De-origina, istoria acum fie-ni îndemn!
În vechime maica Roma, ce-a fost doamna-n toata lume,
Ni-a lasat legi si pamânturi, vorba sa si-naltul nume.
Oare darul ce de timpuri si de barbari s-a pastrat,
Când senina soarta luce, fi-va astazi defaimat?
Nu, prin muze s-a virtutei dorul dulce si fierbinte,
În noi lumea sa cunoasca stranepoti romanei ginte.
Tu, Moldavio manoasa, ce pre mine ai nascut,
Adapost da giunei muze care ist vers a tesut;
Pe-nverzit si tânar laur, ce din tarna-acum rasare;
Cu puternic scut sa-l aperi de-a fortunelor turbare;
Cum va prinde radacina si în urma va-nflori,
Din a sale frunzi, cununa muza tie va urzi;
O cununa cungiurata de-ale vântei line raze,
Ce de foc, de fier, de timpuri, trainic soarta o pastreaza.
Când atunce al tau nume, nemurirei consfintit,
Va luci la fiii patriei, chiar ca-n ceri un nou planit.

La termele lui Karlsbad

O, fântâna misterioasa, ce din sânul istui munte
Reversi apa, foc si aer, noapte, zi, fara de paos,
Înaintea la tot omul umelita pleaca frunte,
Ca pe Cela vede-n tine ci-urzi lumea din haos.
Prin a sa filantropie capatat-ai o putere
Care vindeca de patimi stolul cel nenumarat
De fiinte suferinde ce din ambe emisfere
În ist an, ca din vechime, la tine s-a adunat.
Piatra care te încinge, codrul care te-ncununa,
Aburii de ambrozie de-nmiite giune flori,
Lin seninul a naturei, armonia ce-n giur suna,
Toate-nvie un lânged cuget si-s balsami vindecatori.
Toti ce prin a ta putere a simtit a ta minune
Depun tie multumire, vânta l-al tau Urzitor;
Între mai frumoase imne si ist vers român rasune
Sacrificii umelite unui simt cunoscator!

List

Din cea zi de când Orfeos, marit zeu de armonie,
Pe-alauta-ncântatoare tarmul tracic rasuna
Si în ?stazul simtirei fiare, codrii si parâie
Prin virtutea melodiei îmblânzindu-i fermeca,
Nu sunase pâna astazi în a Istrului câmpie
Mai puternic viers de-acela ce produce lira ta,
De-unde nevazutul Demon un râu varsa de magie
Preste inimile noastre ce-s rapite-n unda sa.
De ai trece-n alta lume ca sa-nvii pe Euridice,
De-ai pluti, nou argonauta, catra Colhos fabulos,
Pe furtuna-i înfrâna-o si pre tartar ai supune.
Dar menirea ta-i mai nalta, a ta soarta-i mai ferice,
Pronia prin al tau organ imnul cel armonios
Care îngeru-n ceri cânta pre pamânt va sa rasune!

Meditație

Pe a muntelui verzi plaiuri a ei umbre noaptea-ntinde,
De tacerea cea adânca orizonul se cuprinde;
A padurei tristul freamat, râul care murmura,
Prin acordul melancolic pe natura-adormita;
Dar pe-o stânca înaltata singuratic privegheaza
A Moldovei militarul pentru-a tarei sale paza.
A lui arme lucitoare prin tuneric fulgerau,
Si a coifului sau coame de zefir se leganau;
Pasul lui în tact si graiul: cine vine? ímpregiur tuna
Si eho în departare la puternic ton rasuna.
Des-aiure cruntul Aris mii sotii a vaduvit,
Iar Belona cu faclie secerisuri a stârpit,
A lor furie-nvarvarita, buciumul cel de arama,
Pe-a Moldaviei junime la resbel înca nu cheama,
Ca pamântul ce-n pericoli în vechime a statut
Se acopere acuma cu-a ostasilor sai scut.
Chiar ca tânar pui de vultur, ce-n esemple se îndeamna
A sumetei sale maice la zbor drumul când însamna
Stând în vigla, este-ostasul celor rai înfrânator
S-a Igeei europee credincios aparator,
Ca-n obeze ferecate p-egipteanul monstru tine,
Ce mugind se zbuciumeaza pe a Dunarei arine
Si din gura-nveninata varsând moarte-nfricosat
De mii sfere inocente undele s-a încruntat.
Priveghind ostasul postul în a noptei tunecime,
Aripata sa gândire se întoarna la vechime,
La eroii ce statura în stramosilor pamânt,
Ale carora cenusa zace-acuma în mormânt.
De respect plin de mirare cugeteaza l-a lor nume
Si esemple de virtute care-a faptuit în lume.
Dac-a soartei grea povara multe veacuri a purtat
Si a patriei mântuire cu sânge-a rascumparat,
Razamându-sa în Pronie s-a parintilor credinta,
Prin ei daca tara înca a pastrat a sa fiinta,
Nu-i virtute mai putina, pentru cugetul marit,
A-ndrepta în pace patria catra scopul cel dorit,
Între mii carari straine nemirita a alege,
A domni cu dreptul cuget, prin energie si lege,
Si-n temeiul de legi noua a urzi un nou popor.
La aceste nalte fapte când ostasul cugeteaza,
Iaca soarele revarsa scânteioase-a sale raza,
Si-n luceafarul luminei vazând scris acea menire
Cum ca Pronia decreteaza a Moldovei fericire,
Umilit de cunostinta, cu un suflet înfocat,
Plecând arma sa, ostasul ceste rugi a înaltat.

Momita

Pentru-un spirit ce nu doarme
Nu-i nimica mai usor
Decât planuri de reforme
Ca sa deie la popor.
De sunt bune, de sunt rele,
Destul fie frumusele.
Asa odata o momita,
Din filozofilor vita,
Care nimica creeaza,
Ce toate le imiteaza,
Prin formal act s-au fost prins
Marea toata sa o sece
Si ca-n sec prin ea va trece.
Pentru asta au aprins
Toti copacii din padure
Si din pietre facu zgure.
Atunci, iaca, cu mirare,
Animalii toti strigara:
“Ce inventie minunata!î
Iar momita îngâmfata
Li facu acest cuvânt:
“Multe averi de bun pamânt
Si ogoare eu voi da
Focul apa de-a seca,
Iar despoticul guvern
Chiar de astazi voi schimba
Si republica-n etern
Pentru voi s-a proclama.
Dupa ce mai buna parte
De mosii mi se va da,
Restul n-are sa sa-mparte,
Ce-n comun s-administra.
Atunci patriei reformate
Dulce soarta va sa fie,
Comunizmul de fratie,
Libertate,
Egalitate,
De a lua lucruri straine
Privilegi e pentru-oricine,
Legile si direptate,
Ca strigoie rasuflate,
Mai veche de piramide,
S-aibe ca invalide
Si cazute-n hebetie
Pensie din Visterie.î
Dar pe când ea declama,
Pe un asin întreba
Daca scad a marei unde.
Înca nu, ista-i raspunde.
Nu sa turbura înca apa?
Parca doarme, -i zice iapa.
Dar momita prefacuta
Elementelor împuta
Ca nu i s-au nemerit
Cele ce au profetit.
S-operatia tot asteapta.
Oare ce-au urmat în fapta?
Au ars arbori din padure,
Iar din marea cea adânca
N-au scazut o picatura.
Mai ales sporit-au înca.
Codrul dauna grea au atras,
Marea, mare au ramas,
Asa câte un sarlatan
Ni propune un frumos plan,
Zgura chiar cu poleiala
Care ploaia curând spala.

Momita la bal masche

Un filozof, ce aflasa
A stiintelor secret,
De pe lume adunasa,
Pentru public cabinet,
Dupre sistematic plan:
Scoice, pesti din ocean,
Fiare, paseri cu verzi pene,
Bolovani si buruiene,
Crocodili de pe la Nil
Si tablo de Rafail.
Iar apoi cel învatat,
De un gust, de o caprita,
Pentru sine-au cumparat
Mare, tânara momita.
Care-i zic orangutan
Si-i de tarmul african.
În carti ziua îngropat
Si-n negrala împlântat,
Dupa lucru-ostenitor
Iubea saga uneori,
Si, lasând doparte tomul,
Învatatul meu, ca omul,
Sa se poata rasufla,
Cu momita se giuca.
Deci, voios vrând sa petreaca
Sara unui carnaval,
Pus-au straie ca sa faca
Cei momite pentru bal,
Ca s-o duca acolo
Mascuita-n domino.
În costium înaurit
Contrabandu-au mistuit;
A ei ceafa-i învalita
Cu o freza încretita,
Pune-n capul cel flocos
Un beret cu fiong tufos,
Mijlocul cu brâu încinge,
Si în scarpe talpa-i strânge,
Brânca-ascunde în manusi;
Nasul, ros ca piparus,
S-a ei bot, sa nu-l cunoasca,
Le acopere cu masca.
Asa merg, fara ciocoi,
La teatru amândoi.
Filozoful intra-n sala
Si momita cu-ndrazneala,
Ce cu gratie cocheta
T;ine-n brânca o lorneta.
Aici afla adunare,
Mii lumini si vuiet mare,
Sarituri, cacofonie,
Gratii date cu chirie.
Fiecare, ca turbat,
Intra unde-i îndesat;
Unul altuia în pripa
Sub nas, la ureche tipa;
Multe masce sunt frumoase,
Dar ca lumea-s minciunoase;
Aici vezi pe un nalban,
Având portul si organ
Unui doftor la consult,
Latineste vorbind mult.
Vezi din scoala un baiet
Cu cununa de poet;
Dama care-o lume-nsala
Vezi cu hohot de vestala;
Jidovul din Podul-Vechi,
Îmbracat ca erou grec;
S-advocatul cel limbut
Gioac-aice rol de mut.
Prin astfeli de iarmaroc
A mei oaspeti îsi fac loc.
Filozoful prin desime
Trece, dar nu-l cauta nime;
A momitei pas marit
Si straina ei figura
Asupra-i tot au tintit
Adunarei cautatura.
Cu zâmbire fiecare
I soptea niscai cuvinte,
Dar momita cu-ngâmfare,
Tacând, trece înainte.
O asemene tacere
Si mareata ei vedere
Pe toti umple de mirare,
Încât suna întrebare
Cine masca cea sa fie?
Si idei s-aud o mie.
Cu respect unii se-nchin,
Crezând ca-i un print strain.
Unul zice: “L-am aflat,
Il arat a sale-odoare
Al Ungariei magnatî.
Altu-apoi: “O, fratioare,
Din tacerea sa nu vezi
Ca-i un milord irlandez?î
Giura însa-a lui vecin
Ca-i de Hina mandarin.
Fiecare-au socotit
Ca pe masca au gâcit;
Pre ea toti în giur urmeaza
Si i se recomendeaza.
Iata, pentru rande-vuî
I da-actrita-un bile-du;
Polita i da bancheriul
Minunatul hap spiterul,
C-un cuvânt, pe cea momita
Toti o cred d-aleasa vita.
I fac curte si-i sa pleaca,
Ca protectora s-o faca,
Iar pe omul învatat
Nici în sama l-au bagat.
El atunci, plin de mânie,
Ast-a lumei nebunie
Ca sa rebde nu mai poate,
A momitei masca scoate
S-apoi zice asta vorba:
“Fara crier, turma oarba,
Tot e bun ce e strein,
Vezi la cine te închini!
Sistema ti-i partinire,
Interesul si-ngiosire;
Meritul cel învatat,
Cugetul cel mai curat,
Sentiment de omenire
N-au la tine pretuire,
Si mai bine-ti place-o vita,
Ce-n minciuni îmbrobodita,
Nestiinta si-nfoiere
Le ascunde prin tacere!

Muya catra poetul panoramei Moldovei

Când sufla o grea furtuna
Preste patria dorita,
D-unde fost-ai departat,
Tu erai de voie buna;
Ca s-o vezi mai fericita,
Azi si mâine-ai asteptat.
Sunetele lirei tale
D-aurita viitorime
Aveau dulce argument;
Iaca se deschisa-o cale
Pentru-a patriei giunime,
S-o agiute prin talent.
Revazut-ai al tau munte,
Turma cu pastori si fete,
Ce te-ndeamna la cântat;
Di ce porti o trista frunte,
De-a ave de lacrimi sete
Di ce tot n-ai încetat?
Unde-i ecatombei sfara,
Cântece de bucurie
Ce triumfului convin?
Înturnatu-te-ai în tara
S-o nutresti melancolie?
Ea-i satula de suspin.
Oare zâna amoroasa
Ce-ai gasit-o-n vaduvie
Azi credinta t-a calcat?
Ori odoara pretioasa
Furul cel cu ghibacie
Din comoara t-a pradat?
Daca zâna cea frumoasa
Ce prin ochi si dulce buza
N-a-ncetat a te-ncânta,
D-alt odor daca nu-ti pasa
Decât de ea si de muza,
Înceteaza-a suspina.
Despre patrie nu geme,
Este Cine grija-i poarta,
Ce-a pieri n-o va lasa;
De puternici El nu teme,
Ca a meserilor soarta
Lui i place-a apara.
Tronu-i este-n sferi senine,
El pe domni în mâna tine
Si le-nsufla voia sa;
El, precum de ani o mie
A pastrat pe românie,
Si de-acum o va pastra.
Cântatorule, deci, giune,
Din al tau sân departeaza
Acel cuget întristat;
Rasarinde zile bune
S-a sperantei lina raza
Cânta iar, cum ai cântat!

La moartea parintelui meu

Unde tristul vers afla-voi, d-unde voi lua cuvinte
Sa espun a mea durere s-acel plâns în care înot?
Amar mie, soarta cruda, am pierdut pe-al meu parinte
Sarimanii mângâierea, iar Moldova-un patriot!
Al bisericei podoaba, el fu amvonei mândrie,
Câte ori prin blânde zise, prin cuvânt învingator
Storcea de la inimi crude lacrimi de înduiosie
Si-nfrâna pornirea oarba a-nvitatului popor!
Când tuna preste Moldova a resbelului furtuna,
Ce omoruri, prazi si lacrimi în tara a semanat,
Când lucea preste ruine crunta-Asiei Semiluna,
El cu crucea si cuvântul un tirumf sânt a purtat.
Întru fapte laudate si virtutile marite
Simtitorul nobil cuget de vapaie-aprins i-a fost.
Pentru muzile române a lui case umelite
Si strainului nemernic era purure-adapost.
Din a Proniei chemare, ce pre om a pus aice
Sa lucreze împreuna catra scopul ei cel sânt,
Îndrepta el pe junimea întru calea cea ferice,
Ce conduce l-alta viata prin tunericul mormânt.
Consacra bunul parinte a lui zile mai senine,
Cu furtuna batând lupta pe-al vietei ocean;
Ca pre fiii sai sa creasca, n-a crutat nice pre sine,
Cum cu propriu sânge-adapa pe-ai sai fii un pelican.
Daca din a sale pârge, macar p-un singur graunte
Cuvântatu-l-au de bine înduratul Dmnezeu,
Trist, dar plin de cunostinta, rog cu umelita frunte:
Deie-i ceriul lin rapaos, mie-nsufle-mi gândul sau!

Mormântul

Mormântul se încungiura
De noaptea mult temuta
Si cu val negru acopere
O tara nestiuta.
A lumei dulce-armonia
În sânul lui nu suna,
El curma toata patima,
Pre soarta rea si buna.
A duiosiei bocetul
Mormânturi nu strabate,
Si în darn de plângere
Sunt tarânile-i udate.
Omul oriunde cauta
Alt loc s-o alta soarta,
De-a trece catra liniste
Nu afla alta poarta.
Ca o sarmana inima
De valuri zbuciumata
Atunci repaos capata,
Când curma sa mai bata.
Însa din ceri religia
Ne-aduce mângâiere,
Ca dupa moarte sufletul
Acelui bun nu piere!

Nestatornicia lucrarilor lumei

Cântec de societate, compus în emigratie
Schimb toate ce s-afla sub soare,
Pre toate ce s-a nascut,
Ca timpul pe aripi usoare
Nu sta pe loc un minut. (Bis)
Legea ursitei în lume
Toate supune la giug,
C-a omului plânsuri si glume
Ca visuri vin si iar fug.
Pe-anului tânara frunte
Abie cununi o încing
Si iaca pe coame carunte
De-albi fulgi norii amu ning.
Acele ce-n Olimp domneaza,
Mii scânteioase lumini,
Ascund lucitoarele raza
Si iar rasar mai senini.
A traiului zilele însa,
Ce-atât de repezi s-alung,
Pe totdeauna sunt stânse
Daca apusul l-agiung.
Acea fantazie usoara,
Învapaieta de dori
Ca fluturul schimba si zboara
Sa pasca placeri din flori.
Dar cela ce floarei se-ncrede,
În loc de dulce nectar,
Ah, prea târziu simte si vede,
Buzele pline d-amar.
Noi toti dineoara în pace
În dulce patrie am trait,
Dar astazi fortuna desface
Cele ce ieri a urzit.
Voioasa placere ni tine
În a ei cerc asta zi;
Aleu, cine stie de mâine
Unde si cum noi vom fi?
Dar tot asa n-a sa ramâie,
Veni-va timpul mai bun;
Nu-s turbure toate parâie,
Nici norii nu tot s-adun!

Detalii: Categorie: Cultura, Tradiții, Istorie

Gheorghe Asachi - poezii