"Cartea Oltului" este un reportaj literar realizat de scriitorul Geo Bogza în perioada interbelică și publicat în 1944, care descrie Râul Olt de-a lungul zonelor pe care le traversează.
>> Biografie Geo Bogza
Întrebat de ce a ales Râul Olt, scriitorul a răspuns că pentru el "Oltul nu este doar un râu, ci un simbol, un martor al celor mai importante evenimente istorice prin care a trecut poporul român"
Opera a fost scrisă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și publicată în 1944. De frica puternicelor bombardamente ale armatei Statelor Unite împotriva rafinăriilor din Ploiești și zonele învecinate, scriitorul s-a retras în localitatea Telega, unde a creat "Cartea Oltului".
Urmărind cursul Oltului, de la izvoare la vărsarea în Dunăre, scriitorul realizează o monografie impresionantă a locurilor învecinate, coborând în folclor și în istorie, descriind natura sălbatică a defileurilor, lupta apelor cu piatra.
Cartea Oltului (cap. 1, 2, 3, 22)
Cap. 1
HĂŞMAŞUL MARE
Presărat cu cetăţi în ruină şi cu ascuţite turle de biserici, Ardealul trăieşte, clipă de clipă, cu tot ceea ce-i dă un chip deosebit în cuprinsul lumii, sub veghea şi rezonanţa lor solemnă. Mărturii de piatră ale unor vremi intrate în uitare, peceţi ale istoriei pe un nobil pămînt, ziua ele îi certifică măreţia, iar noaptea îl împînzesc de mister şi îi dezvăluie o statornică năzuinţă.
Sînt seri cînd turlele bisericilor par, în avîntul lor spre infinit, antenele unui întreg mileniu, cu care nenumărate rînduri de oameni, însetate de absolut, s-au străduit să prindă ecoul secret al universului, foşnetul trezit în eter de nevăzuta corabie a veşniciei.
Corăbii care o aduc aminte, prin tainica lor legănare, plutesc adeseori pe tălăzuitele întinderi transilvane. Sînt zile cînd umbrele cetăţilor se desprind de lîngă ziduri, asemeni unor caravele care, în clipa vîntului prielnic, îşi desfac parîmele de la ţărm. Lungi după-amiezi, ele înaintează — într-o călătorie lentă şi triumfală — pe fluvii de grîu sau pe marea sumbră a pădurilor, copleşind satele, sporind enigma tăcutelor burguri. Treptat, asfinţitul le împinge pînă în parapetele munţilor. Acolo se sparg de stînci, împrăştiind pe faţa pămîntului, odată cu întunericul care învăluie lumea, tainica lor încărcătură.
Munţii spre care călătoresc atîtea nave ale trecutului se văd în depărtare: de la miazănoapte la miazăzi, dintr-o margine în alta a cerului, un şir de culmi, împădurite fabulos, statornicind acolo hotarul unui tărîm care, pe vremuri, a fost al zimbrilor.
Printre acele înălţimi, patrii ale umbrei, ce despart Ardealul de Moldova, întîrziind cu un lung ceas răsăritul soarelui, una — numai piatră — se ridică strălucind, deasupra tuturor. Frunte semeaţă şi gînditoare, de sub tîmplele ei coboară, mîndre de originea lor, două dintre cele mai slăvite ape ale ţării. Piscul acela, singuratic şi cutezător, ce de jur împrejur domină culmi şi cîmpii, ţinîndu-le sub puterea şi farmecul lui, este leagănul unei legende.
De acolo au plecat cîndva — în neştiute timpuri — să-şi caute tatăl, nemaiîntors dintr-o fatală bătălie, cei doi fii de împărat cu firi atît de deosebite. Mureşul, ascultător, a ţinut drumul pe care fuseseră sfătuiţi să-l urmeze. Dar Oltul, chiar de la început, a pornit pe un altul, nesocotind povaţa. Cînd, mai tîrziu, cuprins de păreri de rău, s-a întors să-şi caute fratele, nu l-a mai putut găsi. Prefăcuţi în rîuri, pierduţi unul de altul pentru totdeauna, ei rătăcesc de atunci mereu, mereu fiind, celor ce le cunosc povestea, prilej de meditaţie şi reverie.
Iar felul în care curg, dă, şi astăzi, temei legendei. Pe cînd Mureşul străbate visător Ardealul, mînîndu-şi tot timpul undele spre apus, Oltul şi le poartă, cînd spre o zare, cînd spre alta, neliniştit de calea pe care a ales-o, chinuit de o mereu trează conştiinţă. Patetic, răzvrătit, căutînd primejdiile, provocînd soarta, veşnic în luptă cu lumea şi cu sine însuşi, iar în cele din urmă împăcat cu sine şi cu lumea, treptele pe care el coboară — şi în acelaşi timp urcă — sînt ale unui destin eroic şi fecund.
Neamul de oameni sub ochii căruia curge acest învolburat şi tragic rîu l-a privit dintotdeauna, cum a privit şi munţii, mereu prezenţi în istoria lui, ca pe una dintre cele mai vii întruchipări ale pămîntului pe care s-a pomenit. Şi ca pe un foarte grav interlocutor.
Leagănul de piatră al legendei, muntele din care izvorăşte Oltul, se vesteşte — peste larga desfăşurare de privelişti a Ardealului — cu o forţă fascinantă şi covîrşitoare. Magnet de granit, el atrage privirile din prima clipă, iar privirile se întorc mereu într'acolo, de parcă ar fi ace de busolă, ori de cîte ori s-au îndreptat, din greşeală, în altă parte. Sub farmecu-i violent, oamenii nu încetează sa-l vadă, şi îl văd întruna, chiar şi atunci cînd îşi privesc holdele, chiar şi atunci cînd, privindu-se în ochi, stau de vorbă unul cu altul. Totdeauna prezent pe retina şi în conştiinţa celor ce trăiesc în raza lui, punînd în umbră restul firii, — aşa ia chip părintele orgolios al Oltului.
Asemeni unor acorduri simfonice — puternice, profunde, îndelungi —, ţîşnind unul din altul tot mai sus, spre a culmina într-o torenţială cunună de sunete, brusc şesul începe să urce din sine însuşi, cum urcă oceanul sub furia unui ciclon. Mari valuri de piatră, al căror zbucium nu încetează decît atunci cînd din coastele lor zdrobite pornesc altele mai înalte, se adună, se întretaie şi se întrec, trimiţîndu-şi clocotul tot mai sus, spre cerul uimit, sub care se împrăştie în spumoase jerbe de calcar.
Acest tumult simfonic al pămîntului este Hăşmaşul Mare. El izbucneşte la orizont, dominînd întreg răsăritul Ardealului şi ţinîndu-l sub o vrajă din care nu lipseşte spaima. Frîngîndu-se deodată la mijloc, lunga lui culme lasă loc, în vecinătatea azurului, unei scorburi uluitoare. Atît ar fi fost deajuns pentru a înfricoşa şi oameni şi zei, dar din acea genune aeriană se ridică o stîncă greoaie, într-o singurătate acută, ivită parcă din vid şi existînd în vid: Piatra Singuratică. Numele pe care îl poartă, departe de a fi o metaforă, ţîşneşte din ea ca ţipătul dintr-o cumplită durere. Iar ea — halucinaţie a geologiei, bizară apariţie a marilor înălţimi — pare crescută din gingia unei guri de balaur. La ora înserării şi spaimei, s-ar putea crede că pămîntul, pierzîndu-şi minţile, ameninţă cerul.
Dar, înainte de a cădea amurgul, cînd ultimele raze ale soarelui îl izbesc în plin, leagănul Oltului devine, pentru cei ce — cu uimire — îl descoperă în depărtare, un munte incendiat, un ciclopic rug mineral. Prăpăstii, culmi şi piscuri de calcar, stînd toate cu faţa spre apus, se aprind de la vîlvătaia asfinţitului, învăluindu-se într-o fantastică splendoare.
Însingurat în semeţia şi fastul lui, Hăşmaşul Mare pîlpîie sub cer, ca o cetate cuprinsă de flăcări. Dar recea vîlvătaie, departe de a-l mistui, şi mai mult îl cristalizează, ca pe un inimaginabil diamant, trecîndu-l — luminos şi straniu — în veşnicie.
Din acea nemaivăzută cetate, ce străluce de lumina eternităţii, Oltul coboară asupra cîmpiei şi a oamenilor, ca un călător temerar spre o foarte mare a lui aventură. Limpezi, apele vin vestindu-se printr-un murmur: cîntecul lor şi al drumului pe care au pornit, — şi mereu îl cîntă, în timp ce alunecă la vale, mai departe, o undă pentru fiece clipă a vremii.
Necontenitei curgeri, doar spiritul omenesc se încumetă să nu i se supună, pornind împotriva ei, năzuind să-i afle începutul. Acel punct şi acea clipă iniţială, ce necurmat cheamă închipuirea, de unde totul — materie şi timp a pornit odată, şi nu s-a mai oprit.
E veche şi trăită pe malul atîtor ape dorinţa aceasta: de mult de tot, pe prundurile pline de răchită ale Teieajenului,
mai tîrziu, în umbra minaretelor de pe malul Dunării,
şi mai tîrziu, pe ţărmul unor fluvii ciudate, cum e Guadalquivirul, cu valuri roşii ce par că duc nămoluri de sînge.
E veche şi trăită pe malul multor ape dorinţa aceasta:
a urca pe firul lor, tot mai sus, pe măsură ce se subţiază şi se limpezesc, pînă acolo unde, născîndu-se, îşi dezvăluie taina.
E veche şi — începînd cu nesfîrşitul fluviu al timpului — trăită pe ţărmul multor fluvii dorinţa aceasta.
Dar la poalele Hăşmaşului Mare încetează de a mai fi doar dorinţă.
Din cîmpie, scînteietoarele piscuri par constelaţii, pentru o precisă şi imperativă orientare. Dealtfel, în tot acest spaţiu pe care îl ţine sub puterea ei, unde s-ar putea îndrepta privirile şi paşii, daca nu spre magnetica furtună din zare? Acolo, lumea se umple deodată de mister — ca totdeauna, în basme, miazănoaptea —, vestindu-se drept un ţinut al singurătăţii şi aventurii.
Curînd, de pe şesul surprins de violenţa mişcării uraganul de cremene izbucneşte spre cer, taindu-l în două. Sfîşiat de prăpăstii adînci, învineţind lumina zilei, Hăşmaşul Mare îşi dezvăluie, întreagă, încruntata-i măreţie. În fiinţa lui, materia, stratificată după legi severe, inflexibile, îşi înalţă sie însăşi un impunător şi tumultuos monument. Dar, izvorînd dintr-un alt principiu, coline domoale şi împodobite cu păduri pornesc alături de el, ţinîndu-i, după legile feminităţii, o blîndă tovărăşie. Iar Oltul pare fructul înlănţuirii lor, ce se zăreşte de altminteri, ca un acord final, undeva, departe, în ultima geană a miazănopţii.
A ajunge acolo! A ajunge acolo, la originea legendei! Dar oricine încearcă se pomeneşte încarcerat, din prima clipă, între pereţi masivi de piatră, în circumvoluţiunile de granit ale muntelui. În celulele acestora, liniştea şi nemişcarea se aştern în straturi minerale, încît strivesc totul — şi faptă şi voinţă — sub sensurile şi substanţa lor.
Doar cel mînat de mirajul originilor îndrăzneşte să tulbure copleşitoarea încremenire. Ca un gînd străin, se strecoară în enormul creier. În afară de cerul de deasupra — albastră boltă pustie — nimic nu arata că s-ar putea ajunge şi altundeva. Spre necrezuta ţintă el suie, străduindu-se să-i forţeze poarta. Rămas, cu timpul, o pură, vibrantă dîrzenie, trăgîndu-şi puterea din singuratatea şi înălţimea la care a ajuns, suie mereu.
Zadarnic pare efortul cînd, încoronîndul pe neaşteptate, o spadă nevăzută retează capetele munţilor. Un podiş se întinde pe umerii lor, un foarte înalt podiş, care, mai mult decît pămîntului, aparţine cerului. Acum, stăruitoarea strădanie îşi primeşte răsplata: acolo, sub acel brad singuratic, legănat ca un catarg de larga ondulare a culmilor, murmură — uimit şi pururi egal cu sine — izvorul.
Dincolo de el, un scurt urcuş stîncos, şi tot ceea ce a fost închidere a zărilor — pereţi verticali, apăsătoare cetăţi — se sparge şi se împrăştie, îngăduind vederii să se piardă intr-o nemărginită privelişte.
De pe acest singuratic tărîm — fantastică punte de comandă — tot ceea ce cuprinde ochiul se dezvăluie ca o incredibilă succesiune de munţi. De jur împrejur, numai munţi: unul în spatele altuia, mereu unul în spatele altuia, pentru ca, dincolo de cel mai din fund, să răsară altul, iar apoi alţii, în cercuri tot mai largi şi ameţitoare. Tălăzuirea lor izbuteşte să mute limita privirii, de pe o culme pe alta, tot mai departe, tot mai adînc, pînă la un orizont ce se topeşte în infinit.
O ţară întreagă, un continent, un univers, dincolo de care n-ar putea fi decît neantul, încep şi sfîrşesc aici, în vecinătatea norilor, sub veghea marilor piscuri. Mişcarea acestui spaţiu împietrit dă, celui ce o contemplă, simţămîntul — dinlăuntrul căruia lumea dobîndeşte noi dimensiuni şi o nesfîrşită legănare — plutirii pe un ocean. Taifunul pare să fi bîntuit nu de mult pe aici, şi orice se vede, între necuprinsele zări, păstrează ceva din enormul lui tumult.
Spre răsărit, un munte se ridică dintre ceilalţi, nu doar ca un singur creştet, ci cu întreaga-i masă, dominînd, autoritar şi înţelept, nepotolitul clocot. Ca spre o corabie, zeci de coame se rostogolesc spre el, de pretutindeni, asemeni unor valuri furioase. Dar, oricît de înverşunate, înainte de a-şi atinge ţinta, se zdrobesc unul după altul, lăsîndu-l să troneze deasupra tuturor, veşnic, solemn, suveran. Aşa se zăreşte, în zbuciumul oceanului de piatră, Ceahlăul — muntele venerat al Moldovei.
Sînt însă seri în care uriaşa navă, copleşită de ceţuri, pierdută de sine însăşi şi de Steaua Polară, abia mai pluteşte, părînd că peste noapte se va duce la fund. În astfel de ore, ceea ce urmează să se petreacă acolo, în neguri de nepătruns, răspîndeşte, peste întreg pustiul de talazuri încremenite, o undă de nelinişte şi spaimă.
Totuşi, în zori, cînd întumultatul ocean redevine albastru, pe valurile lui Ceahlăul se arată întreg, cu toate catargele şi punţile deschise spre eternitate.
Dar nu numai înălţimile îşi trăiesc aici, cu o intensitate extremă, destinul. Mai sînt prăpăstiile. Acele goluri crunte, negre, ucigaşe, în stare să taie respiraţia oricui, să-i oprească inima de groază. Ca şi cum ar fi un revers al celor mai cutezătoare vîrfuri, replică orgolioasei lor ţîşniri spre zenit — pentru a restabili ordinea naturii, chiar într-un atît de haotic univers —, o depresiune abruptă, o sincopă a geologiei, un pat de mare din care s-au retras apele, se cască numaidecît în partea răsăriteană a acestor creste, de pe care vederea cuprinde o uluitoare horă de spaţii. Nemărginirilor orizontale, peste vasta desfăşurare a culmilor, li se adaugă alte nemărginiri, verticale, spre abisuri la care ochiul abia poate ajunge. Vreme îndelungată, privirile se duc în jos, dar pragurile pe care poposesc sînt încă departe de capătul drumului ce au de făcut. Mai la răsărit, şi mai în profunzime, ele coboară iarăşi, şi doar într-un tîrziu se opresc, ameţite, pe fundul ultim al hăului.
Însă, închipuirea mai are de coborît. Fiindcă acolo, înconjurat de munţi şi învăluit în tăcere, tainic clătinîndu-şi apele, o aşteaptă Lacul Roşu. Iar lacul, ducînd mai departe prăpastia, îi încununează efortul spre adîncime, asemeni unui pisc invers, năucitor. Profilul lui — fantastic vis subteran — e al unui munte lichid cu vîrful în jos, cu ascuţişuri care sfîşie pămîntul, lăsînd să i se prelingă în măruntaie ceva din chipul, fantomatic şi mult desfigurat, al lumii de deasupra.
La marginea acelei ape împînzită de mister, ca pe malul unui lac de poveste, abia se pot întrezări acoperişurile cîtorva case. Cînd lucesc în bătaia soarelui, par solzii unui peşte uriaş dormind în negre străfunduri marine.
Într-atît, totul se află aici sub semnul marilor depărtări.
Cap. 2
TRAGEDII PE ÎNALTUL PODIŞ
Şase oameni, trei bărbaţi şi trei femei, urcau într-o după-amiază spre crestele, atît de fantastic apropiate de cer, ale Hăşmaşului Mare. Aveau privirile mistuite de nelinişte, iar trupurile, sleite de oboseală, abia mai înotau în altitudine.
Totuşi, nu se opreau o singură clipă. Înşiraţi unui după altul, urcau. Tot timpul încordaţi, fără să-şi tragă măcar o dată sufletul, urcau. Mereu urcau.
Treapta tăioasă a unei lespezi abia era eliberată de piciorul primului, cînd cel de-al doilea îl şi punea pe al lui, într-o secundă. Apoi, ceilalţi, pe rînd, fără să piardă nici o mişcare. Formau un lanţ din zale de carne chinuită, sîngerîndă aproape. Păreau trupul unei omizi lovite de moarte, zvîrcolindu-şi durerea pe stînci şi tîrîndu-se, înnebunită, spre vîrful pustiu al muntelui.
În felul acesta urcau. Mereu, fără zăbavă, fără răgaz, fiecare angrenat în ritmul istovitor al tuturora. O singură clipă nu se opreau. Mîini după mîini, genunchi după genunchi, şase perechi, căţărau pe stînci, suiau spre înălţimi, plămîni încinşi, clocotitori, şase perechi.
Ocolind enormii pereţi, sau pieptiş, urcau călăuziţi de firul Oltului, trăgîndu-se pe el ca pe o frînghie, înfăşurîndu-l în ei inşişi, pe mosorul adînc al oaselor. Cu ochi avizi, cu respiraţii fierbinţi, se sileau să-l înfăşoare pe tot, să-i ajungă mai repede la capăt. Limpede, subţire, Oltul pătrundea în ei, călăuzindu-i. Şi ei urcau.
Erau trei bărbaţi şi trei femei. Doar privirea le pîlpîia. Obrajii, crînceni, încremeniţi, păreau pietre abia rupte din măruntaiele pămîntului de un cataclism şi azvîrlite în înălţime, să se zdrobească de piscuri. Atît de cumplit urcau.
De cu seară, primiseră veste în sat că vitele lor, aflate la păşune pe Hăşmaşul Mare, sînt bolnave şi trag să moară. Iar acum, într-acolo, bîntuiţi de spaime, urcau.
Drumul îl deschidea cel mai bătrîn, aprig şi dîrz, cu mustăţile zburlite şi cu obrazul acoperit de perii ţepoşi ai bărbii. Ţinea în mînă o bîtă, în aşa fel, de parcă s-ar fi aşteptat să-i iasă în faţă, din clipă în clipă, un duşman. Purta un cojoc vechi şi plesnit, iar în picioare, bocanci zdrenţuiţi. Toţi aveau o îmbrăcăminte asemănătoare, roasă, tocită, desperecheată.
Cel de-al doilea bărbat, cel mai tînăr, mai mult trist decît dîrz, era îmbrăcat în haine de oraş, dar ducea în spate o traistă ţărănească, iar pantalonii îi dispăreau, de la genunchi, într-o pereche de cizme grele. Al treilea, atît de scund încît părea pitic, şi cu faţa strînsă ca un pumn, era încălţat cu opinci tăiate din anvelope de automobil. Hainele lui erau ţărăneşti, dar pe mînă avea ceva ce lipsea celorlalţi: o manta de ploaie. Ţinea, şi el, pe umăr, o traistă, iar în mîna cealaltă, bîta. Doar traiste şi bîte aveau la fel.
Picioarele femeilor, vîrîte în opinci, păreau trunchiuri de copac, grosolan cioplite cu toporul. Erau atît de înfăşurate în obiele, încît deveniseră enorme: o hipertrofie de cîrpe şi petice de sac, legate ca nişte baloturi cu tot felul de sfori. Din acel morman ferfeniţit, glezna pornea subţire ca un vrej de care ar atîrna un fruct monstruos, gata să se desprindă.
Dar, astfel oblojite, femeile reuşeau să-şi apere picioarele în acea neîndurătoare ascensiune. Traista, însă, le chinuia: baiera ei, petrecută peste amîndoi umerii, le apăsa cu toată greutatea pe crucea pieptului dîndu-le înfăţişarea unor spînzurate.
Porniţi, pe cînd nu se luminase bine de ziuă, din Voşlobeni, satul lor de cîmpie, cei şase oameni suiseră pe Mureş, tăind culmile împădurite din care liniştitul rîu izvorăşte, coborîseră în valea Oltului, şi urcau acum din nou, pe firul acestuia, între genuni fără fund şi piscuri ameţitoare.
Înşirati unul după altul, urcau. Cînd, rareori, scoteau vreo vorbă, era atît de aspru rostită, încît trezea ecoul pustietăţilor adormite. Cu sufletul la gură, cu ochi lucioşi şi stranii, urcau. Stînci după stînci striveau sub picioare, trunchiuri de copaci prindeau braţe şi le împingeau în jos, pentru ca tot mai sus să-şi poată duce trupurile, frînte de oboseală şi istovite de panică.
O clipă nu se opreau. Un şarpe răsărit în drum era fulgerat cu bîta de cel dintîi, iar ceilalţi îl rostogoleau în rîpă, din mers, cu piciorul. Pentru nimic nu aveau timp, decît pentru năprasnicul lor urcuş.
Munţii îşi ridicau crestele semeţe în înaltul cerului, sau îşi duceau prăpăstiile spre inima pămîntului. Pierduţi în imensitatea minerală, ei urcau. Înşirati unul după altul, urcau. Să ajungă cît mai curînd, aceasta le era străduinţa. Oltul îi călăuzea. Ca şi apele lui, o singură clipă nu se opreau.
Soarele cobora spre asfinţit, cînd au pus piciorul pe cea dintîi culme. De jur împrejur, zările se deschideau într-o largă tălăzuire. Lumea din care veneau se vedea în urmă, pierdută în adîncimea Dar ei, fără să-şi arunce ochii înapoi, cercetau cu priviri neliniştite podişul.
Aproape de izvorul Oltului, între foile unor brusturi, se zăreau cîteva pete roşii. Erau vitele lor. Păreau că stau culcate acolo, de oboseală. Dar, cînd au ajuns lîngă ele, una dintre femei, recunoscîndu-şi vaca, dădu la o parte frunzele care-i acopereau copitele. Atunci, văzură viermii, şi un miros de hoit le năpădi nările. Scîrbiţi şi înfioraţi se traseră cîţiva paşi înapoi, cu disperare.
Doar stăpîna vitei bolnave rămase pe loc, frîngîndu-se într-un fel de bocet. Celelalte femei o priveau ţepene şi năuce, cu gîtul apăsat de frînghia traistei, cu ciudata lor înfăţişare de spînzurate. Bărbaţii, în nemişcarea lor, păreau loviţi de trăsnet.
Nu departe de locul în care încremeniseră răzbea prin iarba podişului o stîncă rea, un colţ ca de mistreţ, pe care muntele, dîndu-şi pe faţă o nesăbuită vrăjmăşie, l-ar fi dezvelit rînjind.
Întinsă între brusturi, vaca îi privea cu ochi mari şi blînzi, parcă aşteptînd. Ei, însă, nu îi puteau fi de nici un ajutor. Erau acolo fără leacuri, aşa cum plecaseră din sat, numai cu spaima şi jalea. Avea să. moară.
Sub priviri neputincioase şi pustiite, aluneca din viaţă spre moarte. Sfîrşitului care se apropia nu îi puteau opune decît deznădejdea lor, devenită, în acea clipă, de piatră.
Timpul trecea peste ei ca un fluviu, fără să-i poată clinti. Norii se încrucişau cu piscurile, asemeni unor zorite corăbii, fiecare pornită spre alt tărîm. Doar cei şase rămîneau locului, năuci, Iar vaca, fără să se poată opri în zăgazul alcătuit din fiinţa lor lăuntrică, aluneca mai departe spre moarte. În afară de ei, încremeniţii, deznădăjduiţii, totul aluneca atunci, clipă de clipă, în marea curgere a lumii. După nori, se vedea cît de inevitabilă şi neoprită e alunecarea. După întunecimea abisurilor, cît de adîncă şi fără întoarcere, moartea.
Zărindu-i, de pe unde se aflau răzleţiţi, păstorii veniră în fugă. Aşa cum săreau peste bolovani, cu bîte în mîini, înfăţişarea lor mai aspră era încă, răzbătînd în ea sălbăticirea şi spaima de a fi stat, atîtea zile şi nopţi, faţă în faţă cu molima şi cu moartea. Îmbrăcaţi în cojoace trecute prin multe ploi şi ninsori, cu opinci rupte în picioare, înconjuraţi de cîini lătrînd zănateci, gata să se repeadă, ei sosiră, stînd zece oameni acum, în faţa vacii care trăgea să moară.
Curînd, însă, noii-veniţi îl vestiră pe cel mai bătrîn voşlobenar, cel care urcase în fruntea tuturor, că boul lui tocmai murise, la marginea dinspre prăpăstii a podişului. Cu toţii, urmaţi de cîini, porniră atunci într-acolo unde văile se vedeau pînă în fund, iar munţii, mai singuratici şi parcă în afară de hotarele lumii. Drumul îi purta printre pîlcuri de brazi în aşa fel presărate, încît păreau grupuri de conspiratori. Amurgurile dau, adeseori, înaltelor podişuri asemenea înfăţişări, a căror taină, densă, ia totul în stăpînire.
În acest enigmatic teritoriu, în care umbrele se întindeau lungi şi fantomatice, păstorii şi cei sosiţi din sat pătrunseră, din nou cuprinşi de teamă. Nu departe de acele pietroaie mohorîte, care fac de veghe peste hăuri, asemeni unor capete de ciclopi, boul se zărea întins pe pămînt. Era unul dintre acei boi mari şi roşcaţi, avuţie şi fală a Ardealului. Mort, părea şi mai mare, şi zăcea la marginea prăpastiei, cu capul frînt pe spate.
Bărbatul cel aspru, care, ca un cocor îndîrjit, îi călăuzise din zorii zilei, îl recunoscu. În botul animalului se strînsese tot tragicul morţii pe care o îndurase. Cu palma-i bătătorită, omul îi mîngîie nările fără suflare, rostind primele lui cuvinte din acea zi:
— Era frumos ca un ou roşu, cînd le roşesc fetele la Paşti.
Femeile făcură un pas înainte, apoi rămaseră locului, drepte, nemişcate, stranii stîlpi ai morţii.
Spre apus, soarele incendiase cerul. Era, pentru Hăşmaşul Mare, ora cînd, cel mai mult, putea să-şi dezvăluie măreţia. Ora cînd, din cîmpie, se zăreşte ca o cetate cuprinsă de flăcări.
A doua zi dimineaţa, ieşind din ceţurile care-l invălu-iseră toată noaptea, Ceahlăul pluti iarăşi în depărtarea lui răsăriteană. Oceanul de munţi era liniştit şi albastru. Sub razele soarelui, o nouă zi începea, glorioasă. De la o zare la alta, firea îşi scotea frumuseţea la iveală, trecînd-o ca pe sub bolta unui arc de triumf.
Dar, în lumina sărbătorească a zilei, săteni şi păstori apărură foarte bătrîni: adînci li se vedeau şanţurile de pe frunte şi de pe obraji, şi grele capetele, de gînduri şi de tristeţe.
Porniră răzleţi, să-şi caute vitele. Erau ciudaţi, cum se depărtau pe faţa podişului, atît de apropiată de cer, încît s-ar fi putut crede că n-au să se mai întoarcă niciodată. Bătrînul, însă, nu îi urmă. Cu un topor în mînă, se afundă în pădure: în întunecimea ei, mulţi brazi zăceau la pămînt, smulşi de furtună sau despicaţi de trăsnet. Toată dimineaţa îi curăţă de crăci, stîngîndu-le la un loc, cătînd din ochi cum creşte grămada. Netulburate în bucuria lor, păsări cîntau. Dar el nu părea că le aude. Către prînz, coborî la izvorul Oltului şi bău îndelung, răcorindu-şi apoi în unda limpede palmele şi faţa. Aşezat pe un trunchi, se odihni o vreme, privind îngîndurat cîmpia ce strălucea în zare. În cele din urmă, se întoarse iarăşi în pădure, la lemnele adunate, şi începu să le tragă afară, spre buza stîncoasă a prăpastiei. Acolo, boul lui zăcea mort. Avea să-l ardă.
Fiecare ţăran era dator, cînd i se trimitea vorbă că o vită a lui a murit, să vină, să o ardă. Altminteri, acele limpezi creste, muiate în azur, ar fi părut bîntuite de ciumă.
Pentru a feri munţii de o asemenea degradare, de îndată ce primeau veste, cei din sat se grăbeau să urce, şi, după ce-şi plîngeau animalele pierdute, clădeau peste ele, resemnaţi, rugurile necesare. Cînd erau gata, tăiau un brad tînăr, cu care le împodobeau. Aşa îşi luau rămas bun de la ceea ce fusese averea şi marea lor mîndrie. Apoi, dădeau foc, şi, pînă seara, nu mai rămînea decît un morman de cenuşă, pe care vîntul înălţimilor se grăbea să-l poarte, încă fierbinte, în abisuri.
Soarele se apropia de asfinţit, cînd bătrînul voşlobenar sfîrşi de cărat întreaga grămadă. În pustietatea podişului, gesturile cu care el se apucă să întocmească rugul părură ale unui ritual păgîn, menit să îmblînzească o crudă zeitate. Şi tot ceea ce se petrecu apoi întoarse timpul în urmă, la cei dintîi oameni ce se vor fi încumetat să se caţere pînă aici, într-un ev de neînchipuit.
Pe stînca netedă, boul zăcea întins ca pe lespedea unui altar. Ciudatul preot îngrămădi lemnele deasupra, pînă ce nu se mai zări nici o pată din culoarea lui roşie. Ea avea totuşi să mai izbucnească o dată, deznădăjduit, cînd focul fu el însuşi un bou roşu, jucînd înnebunit pe culmi.
În ceaţa subţire a înserării, păstorii începură să adune vitele de pe întinderea, deodată tristă, a păşunilor. Cireada trecu pe lîngă stîlpul de fum, privind cu spaimă şi mugind. Din sumbra lui depărtare, enorm şi vînăt, Ceahlăul părea că îi răspunde, şi el un muget, de piatră, al pămîntului.
Apoi fu noapte, noapte adîncă. În întuneric, rugul ardea, azvîrlindu-şi peste vîrfurile din jur pîlpîirea. Păstorii dormeau în colibă -, şi, ca un vis al lor, plin de imagini tulburi şi dureroase, Oltul pornea în lume.
Cap. 3
NORII
Departe de aceste culmi singuratice, pe toată întindeerea Ardealului, şi mai departe încă, Oltul se pregăteşte să ia fiinţă. E o după-amiază de vară, şi, undeva, spre miazăzi, o rîndunică îşi strînge aripile în plin zbor, lăsîndu-se să cadă, ca o săgeată, în gura vulcanului stins, pe fundul căruia luceşte lacul Sfinta Ana. Ferită de orice adiere, apa acelui lac stă neclintită de veacuri, mercur incoruptibil al unei visătoare oglinzi. Fulger negru, din adîncurile ei o imagine ţîşneşte spre suprafaţă, o imagine aidoma rîndunicî care pică din cer. În clipa următoare, chip reflectat şi pasăre vie se întîlnesc, pe faţa lacului, imbrăţişîndu-se frenetic şi grăbit, ca la poarta unei închisori. Apoi, din nou se despart, pasărea urcînd în văzduh, iar oglindirea ei coborînd în profunzimi insondabile şi pline de taină. Dar fulgerătoarea întrevedere — fereastră deschisă şi reînchisă peste misterul lumii — dă prilej unui strop de apă să se desprindă de pe lucitoarea suprafaţă şi, prin pîlnia craterului stins, să pornească pe urmele păsării venite din zenit. El n-o va mai ajunge niciodată, şi singur va rătăci prin nebănuite depărtări, de unde lacul îi va apărea ca un ochi deschis spre infinit. Foarte curînd, însă, la înălţimea la care va sui, chiar acest ochi uriaş şi exact, cu pupilă de telescop, nu va putea să-l mai zărească. Totuşi, n-o să se piardă. După ce va trăi in eter o fantastică aventură, se va întoarce pe pămînt. Şi va fi Olt. Pentru deplina reuşită a acestei aventuri, în aceeaşi după-amiază, stîrniţi de cele mai felurite împrejurări, nenumăraţi stropi părăsesc matca. Cîteva fete, după ce au pus cînepa la topit in Mureş, încep să se împroşte cu apă, prinse în vîrtejul unei veselii nebune şi tinereşti. În marea lumină a zilei, multe dintre picăturile împrăştiate de palmele lor pornesc spre cer.
Mai spre miazănoapte, roata unei mori de pe Someş vîntură atît de repede apa, încît, în pulberea ei, se ivesc culorile curcubeului. De aici, puzderii de stropi prind să alunece, pe o lungă şi imprevizibilă traiectorie. Alţii, supunîndu-se aceleiaşi legi, pornesc — în clipa cînd caii îşi moaie botul în unde, în clipa cînd înotătorii îşi scot braţul din valuri, sau peştii, vrînd să vadă dacă va fi o noapte cu lună, fac un salt zvelt în aer — de pe celelalte rîuri care îşi au izvorul in Carpaţi. Şi mai de departe de pe Dunăre, în toată lungimea ei. Şi mai de departe, încă, de pe mare, de pe marea cea mare, ale cărei talazuri necontenit spală ţărmurile. Dar oricît de mulţi, nici unul nu se va pierde. După ce vor fi trăit, în nemărginitul azur, o fantastică aventură, se vor întoarce pe pămînt. Şi vor fi Olt.
Mai înainte, însă, se vor întîlni la înălţimi ameţitoare, într-un număr la care nici fire de nisip, nici fire de iarbă n-au ajuns vreodată. Unii, înfioraţi de necunoscut, vor sosi noaptea, în lumina ademenitoare a lunii, sau în aceea, rece şi pură, a lui Orion, înfioraţi de măreţie. Dar aceştia vor fi ciudaţii, visătorii, singuraticii. Cei mulţi vor veni ziua, aduşi de voinţa augustă a soarelui.
Sînt, astfel, amiezi de vară cînd, de la un orizont la altul, domneşte o neclintire a firii, totală. Şi totuşi, pe vaste suprafeţe, ceva nevăzut, imens, inimaginabil nu încetează o clipă. Soarele alunecă pe firmament, iar elementul lichid, oriunde s-ar afla, la orice forme ale vieţii ar lua parte, neputînd rezista chemării ce i se adresează, tresare, începe să vibreze şi, în cele din urmă, pulverizîndu-se de neînchipuit, îşi ia drept ţintă zenitul.
Ca o trîmbiţă turnată din munţi întregi de aramă, ca trîmbiţa Judecăţii de Apoi, răsună imperativa chemare. De pe fluvii, de pe mări, de pe oceane, stropii răspund — miriade şi miriade, puzderii, nebuloase, galaxii. O lumină suverană şi glorioasă îi atrage, îi absoarbe, le schimbă hotărît destinul — E frumos, îşi spun în extaz, să fii un strop de apă în univers ! — adunîndu-i în vederea aceluiaşi scop suprem. Iar ei, după ce vor trăi în cer o fantastică aventură, se vor întoarce pe pămînt. Şi vor fi Olt.
De pe albăstrimea mării, astrul de foc urcă peste gigantica dantelărie a continentelor, şi tot ceea ce are la origine oceanul intră sub fascinaţia şi forţa lui. Cînd îi simt văpaia, moleculele de apă din ţesuturile vegetale, din iarbă, din flori, din spicele de grîu, şi din pururi fremătătoarele păduri, nu stau o clipă pe glindurişi işi iau zborul. Iar oamenii, nici ei — oriunde s-ar afla şi orice ar întreprinde, fie seamănă grîul sau înalţă pînzele corăbiei nu rămîn înnafară de ceea ce se întîmplă în univers.
Sub bolta cerului, stropul din lacul Sfînta Ana se întîlneşte cu cei din spicele de grîu, cei din frunzişul pădurilor cu cei de pe frunţile omeneşti, şi toţi împreună cu cei de pe nemăsurata mare. Dar, oricît de mulţi, şi de oriunde ar fi venit, nici unul nu se va pierde. După ce vor trăi, în infinit, o fantastică aventură, se vor întoarce pe pămînt. Şi vor fi Olt.
Asemeni unor suflete ce-ar rătăci în aşteptarea întrupării, stropii care — într-o zi — vor fi Olt rătăcesc în neant, alăturîndu-se unii altora şi luînd forma mereu schimbătoare a norilor. Adunaţi de pe cîte ape sînt sub soare, înainte de a reveni pe pămînt, spre a fi un rîu cu nume şi destin propriu, ei îşi amintesc de toate locurile de unde au pornit. Şi chiar de existenţe anterioare, în fluvii şi mări dispărute. Şi mai mult: de toate formele vieţii la care au luat parte, fiind plante, oameni sau, cîndva, brontozauri. Amintirile lor — cît timp peregrinează între două existenţe, descătuşaţi de chipurile pe care le-au avut de-a lungul multor mii de milenii — fac ca memoria norilor să fie cea mai vastă, cea mai nepotolită, cea mai de necrezut. Un uriaş rezervor de vedenii, de pe întreaga întindere a lumii, şi din întreaga ei durată. şi de o mie de ori mai mult.
E cu neputinţă de închipuit ce ar aduce privirii rătăcirea sufletelor înainte de o nouă întrupare, dacă ar prinde forme vizibile, dar aceea a norilor pare să nu poată fi de nimeni întrecută. Tot ceea ce a fost cîndva pe lume, tot ceea ce a trecut vreodată prin mintea oamenilor, şi mai mult: tot ceea ce ar fi putut fi pe lume şi n-a fost, şi tot ceea ce ar fi putut trece prin mintea oamenilor şi n-a trecut, este înfăţişat de ei pe bolta cerului, cîteodată ca un reproş, mai totdeauna ca un îndemn la cutezanţă.
Latifundiari ai fanteziei, norii pot da lecţii celor mai dezlănţuite imaginaţii. Şi celor mai atroce coşmaruri. Delirul, pe care oamenii nu-l cunosc decît adus de febră, e starea lor naturală, felul obişnuit în care curg odată cu timpul. Din ceea ce a fost vreodată realitate, sau vis, sau închipuire, nimic nu poate întrece recea lor haluci-naţie. Poeţi ai celor mai felurite vremi, navigatori ambiţioşi şi temerari, inimi şi minţi înflăcărate, dacă s-ar strînge la un loc, n-ar născoci mai mult neprevăzut, mai mult extraordinar şi inimaginabil, decît născocesc ei, cînd încep să-şi desfăşoare nebunia pe stepa albastră a cerului. Atunci, cele mai incredibile înlănţuiri de evenimente devin cu putinţă.
— Vă mai aduceţi voi oare aminte brontozaurii?... pare să întrebe unul dintre norii care, la ceasurile amiezii, alunecă în azur, depănîndu-şi domol amintirile. Iar ceilalţi, a căror memorie nu-i mai puţin prodigioasă, iau numaidecît înfăţişarea acelor fiinţe gigantice şi fragile, fiindcă norii In felul acesta îşi aduc aminte.
Pasionaţi, mai presus de orice, de paleontologie, le place să reconstituie animalele celor mai vechi timpuri. Ei le-au văzut apărînd pe întinderea podişurilor primordiale, iar apoi dispărînd cu podişuri cu tot, şi singuri sînt în stare, cînd îi cuprinde nostalgia, să le evoce aşa cum au fost, enorme, dizgraţioase şi naive.
Dar nu şi le amintesc numai pe ele, ci şi tot ceea ce au visat, în nopţile fericite ale erei lor, sau, mai tîrziu, cînd uriaşa stirpe a început să se stingă. Cumplite coşmaruri au avut, în acea vreme, brontozaurii! Prin vrerea neîngrădită a norilor ele revin de la o margine la alta a cerului, spre uimirea şi spaima lumii: pachidermi acoperiţi de o cuirasă sîngerie — mamuţi încrucişaţi cu crocodili, — avînd labe şi fălci cumplite, şi cozi în stare să măture de pe faţa pămintului speţe întregi, arătări fioroase, neîntrecute în hidoşenie şi lăcomie, monştri supremi, cum numai groaza altor monştri puteau plăsmui.
Cîţiva munţi, după ce au crenelat cu vineţeala lor ore întregi orizontul, încep să se strîngă unii în alţii, luînd forma unei colosale broaşte ţestoase, ce se transformă la rîndul ei într-o cetate cu multe turnuri, asupra căreia hoarde sălbatice dau năvală. Firul întîmplărilor curgînd în acest moment vertiginos, ea e repede nimicită, iar din mormanul de ruine o mie de cocori ţîşnesc în panică spre miazănoapte.
E cu neputinţă de închipuit ce ar aduce privirii rătăcirea sufletelor înainte de o nouă întrupare, dar aceea a norilor nimic n-ar putea să o întreacă în neprevăzutul şi dramatismul ei.
Cum, de la începutul începuturilor, au luat parte la un număr infinit de existenţe, de fiecare îşi aduc aminte. Uneori, în înfăţişări nebuloase, alteori — cînd ceea ce au de spus le dă răceala gheţei — cu o crudă precizie.
Nesfîrşite cortegii de fantasme iau fiinţă din nefiinţă, şi se împrietenesc între ele, sau se înfruntă unele cu altele, mereu replăsmuindu-se. Din clipa în care s-au pus în mişcare, nimeni nu le mai poate stăvili de la nimic. O singură lege au: trecerea, vertiginoasa trecere a unui chip în altul. Astfel se desfăşoară pe cer, în mai puţin de o zi, chiar în mai puţin de o oră, dacă ritmul povestirii se precipită, evenimente care, pe pămînt, s-au desfăşurat în mii şi sute de mii de ani. Norii pot tot. Absolut tot.
Ei sînt în. stare să reconstituie, în ordinea în care s-au produs, cînd în desfăşurarea lor triumfă rigoarea, sau într-o ameţitoare dezordine, cînd triumfă fantezia, toate evenirnentele istoriei, mai ales deznodămintele ei, oraşe trecute prin foc şi sabie, spectaculoase bătălii navale, imperii prăbuşite, stăruind asupra ruinei ce s-a abătut peste orice a avut, cîndva, strălucire. Scheletele unor regi, de mult făcute pulbere, ca şi coroanele cu care au fost înmormîntaţi, furate şi pierdute fără urmă, ei le recompun, pînă la ultimul os şi pînă la ultimul diamant.
O lungă vreme, neobosiţii povestitori şi-o petrec dînd făpturilor terestre forma şi culoarea pe care acestea şi le-ar fi dorit, dar la care încă n-au ajuns. Înconjurat de intense albăstrimi cereşti, un leu tronează în înălţime: un leu alb, sculptat parcă în marmură. Cîteodată, la fel de albe, două, sau patru, sau şase aripi îi cresc din umeri. Toate vieţuitoarele se visează cu aripi, chiar cele mai inapte pentru zbor, chiar elefanţii, chiar hipopotamii, iar norii le împlinese din cînd în cînd visul. Şi chiar şerpii ce se tîrăsc prin iarbă, iar norii le împlinesc şi lor visul. Nu s-a pomenit peşte, oricît de mare sau de necunoscut, pe care să nu-l scoată din adîncimea oceanului, lăsîndu-l să alunece în azur, cu solzii sclipitori. Fiinţa, de nimeni văzută, a inorogului, tot ei pot să o întrupeze, în clipe de neîntrecută inspiraţie, ca pe un etalon de ciudăţenie şi frumuseţe.
De multe ori, însă, îşi aduc aminte de ceea ce n-a izbutit să se nască, de nesfîrşitul număr de eşecuri ale naturii. Capete care ar fi putut fi de copii, dar şi de cămile, rătăcesc alături de tot felul de pocitanii, şi parcă li se aude scîncetul de fiinţe rămase poarta vieţii. Trunchiurile ciuntite ale unor girafe încearcă să se articuleze cu jumătăţi de rinocer, maldăre întregi de mădulare, ale unor specii care n-au ajuns să vadă lumina zilei, amestecate între ele, se tîrăsc peste cîmpii şi munţi, sau rămîn încremenite, alcătuind un jalnic depozit de diformităţi ale firii.
Infernul, cu şirul lui de cumplite suplicii, norii îl mută de sub pămînt pe cer, întruchipîndu-l în smoala neagră a nebuniei lor. Niciodată, însă, nu se dovedesc atît de minuţioşi, şi nici atît de frenetici, ca atunci cînd dau la iveală visele ultimilor împăraţi romani. Atotputernicii cezari — ca şi brontozaurii, cînd au simţit că speţa li se stinge — ce groaznice coşmaruri au avut !
Dar speţei umane, ce coşmar îi e dat să îndure? Pe infinitatea firmamentului, devenită un dezolant pustiu, alunecă încet, se opresc locului şi iar pornesc, uriaşe piramide de tigve, cu orbitele goale şi dinţii rînjiţi, cranii pietrificate rostogolite în neant, tablou deznădăjduit al zădărniciei.
Ca o poveste fără sfîrşit, a tuturor fiinţelor şi întîmplărilor din toate timpurile, curg norii în azur, zugrăvindu-l cu mirifice sau înfricoşetoare imagini. Nici un chip al realităţii — cum se arată în lumina soarelui -, nici o transfigurare a lui — sub razele lunii-, nici o plăsmuire, a oricărei mitologii, nu întîrzie să-şi înceapă peregrinarea, cînd rătăcitorii stropi socotesc că a venit timpul să fie scoase iarăşi din uitare. Corăbii feniciene, temple aztece, turme colosale de mamuţi, schelete de dinozauri, statui de faraoni — multe statui de faraoni —, şi de zei asiatici regi în clipa încoronării şi regi urcînd pe eşafod, mame cu pruncul la sîn, cai înaripaţi — mereu cai înaripaţi — pisici fantastice semănînd cu morile de vînt, ogari ce se prefac repede în şerpi de fum, lungi caravane de cămile, aripi cît jumătate din boltă, în căutarea unei păsări sau a unui număr omenesc cărora să li se potrivească, imense radiografii pulmonare, Turnul cu care cele dintîi seminţii au încercat să ajungă la cer, templele unor religii ce s-au pierdut pentru totdeauna, execuţii de nevinovaţi – nici-odată nu trece prea mult timp fără execuţii de nevinovaţi — cocoşi gigantici, salutînd cine ştie ce răsărit, coloana vertebrală, de la miazănoapte la miazăzi, numai coloana vertebrală a unui animal care, dacă ar prinde viaţă, ar umple universul, îngeri vestind Judecata de Apoi — mereu îngeri vestesc, cu trîmbiţi lungi, Judecata de Apoi -, pinguini solitari şi colonii de pinguini, capete de ciclopi, ocnaşi săpind galerii sub temelia temniţei, visele urşilor albi în întunericul lungilor nopţi polare, sau acelea colorate şi de netîlmăcit ale cailor de mare, se ivesc rînd pe rînd din neant.
Din tot ceea ce a existat aievea, sau a fost doar rodul închipuirii omeneşti, şi chiar al altor specii înzestrate cu imaginaţie, nimic nu rămîne nereamintit de memoria delirantă, sau, cînd e nevoie, extrem de riguroasă, a norilor. Norii ştiu tot. Absolut tot.
Sînt printre ei, ca şi printre oameni, unii de geniu. Atunci, pe bolta cerului, se ivesc mari capodopere.
De la începutul lumii povestesc norii, şi au să povestescă pînă la sfîrşitul ei. Uneori, o dimineaţă întreagă, sănii trase de reni alunecă pe imaculate cîmpii de zăpadă ; cortegii de nuntă pătrund în biserici ; fete cu părul lung, care de obicei trăiesc în adîncul apelor, ies pe mal şi încep să danseze ; împărătese dau viaţă, într-un fast nemaipomenit, moştenitorului mult aşteptat ; iar punct culminant al vrăjitelor vedenii, o femeie statuară, de o fără seamăn frumuseţe, făcută să scufunde în reverie un continent întreg, se duce spre o zare străină, dar cu capul întors, ca şi cum i-ar părea rău de ceice o privesc din urmă.
Dimineţi întregi, ei pot spune numai poveşti de dragoste, apoi, schimbîndu-şi densitatea, ritmul şi culoarea, se prefac în turme de elefanţi ieşiţi din minţi, care strivesc totul sub picioarele lor de tuci. După ceea ce spun, sînt cînd uşori şi albi ca o spumă, cînd negri ca iadul. Tot atît de felurit călătoresc în înălţimi: liniştit, măreţ, cum nu se poate mai lin, sau haotic şi în panică. A istorisi încet, descompunînd mişcările, sau a le da un ritm ameţitor, este un procedeu pe care ei de mult l-au născocit.
În viziunea lor dramatică şi grandioasă, specii şi ere, imperii şi civilizaţii, tot ceea ce a fost şi tot ceea ce ar fi putut să fie, mii de chipuri şi de nechipuri ale firii se întîlnesc o clipă, sub ochi extaziaţi sau plini de groază.
Astfel, stropii de apă care — într-o zi — vor fi Olt se alătură unii altora, fiecare cu noianuri de amintiri, plăsmuind clipă de clipă ceva, trezind în oameni şi în plopi fiorii frumuseţii, ai nemărginirii şi ai morţii. Uneori, trec uşor, abia mîngîind bolta. Alteori, se tîrăsc gemînd, asemeni unor monştri muribunzi. Cîteodată, şi-s plini de măreţie atunci, stau în loc, ca munţii.
Dar cum mişcarea e în firea lor, necontenita alunecare pe spaţii fără hotar, cel mai mult le place fie corăbii. Mereu ies în larg, schimbîndu-şi catargele şi velatura, navigînd în jurul unor continente necunoscute, pe ţărmurile cărora descoperă statui de regi, şi păsări, şi arbori, de care nimeni n-a auzit vreodată. De mult, ele au dezvăluit, celor ce au vrut să o afle, taina mărilor polare, unde adeseori au rămas, cîte zece mii de ani, prinse în enorme blocuri de gheaţă.
O oră vine, a asfinţitului, cînd toate deodată — trireme, fregate, caravele — iau foc de la ultimele raze ale soarelui. Atunci, asupra pămcntului prind să se reverse nesfîrşite valuri de purpură şi aur. Nicicînd, ca în timpul acestor fastuoase apusuri, cîmpii, păduri, oraşe, fluvii şi munţi nu se dezvăluie lor înşile atît de bogat şi viu colorate.
Stingîndu-se apoi treptat, cu punţile şi catargele carbonizate, aerienele corăbii intră în noapte, ca într-o mai cuprinzătoare dimensiune. Nu se mai văd, însă peregrinarea lor, acoperind stele şi constelaţii, şi iarăşi lăsîndu-le să sclipească, dă la iveală o întreagă reţea de faruri cosmice. Noapte de noapte, acele licăriri stăruitoare semnalează omenirii — înfiorîndu-i sufletul şi aprinzîndu-i mai puternic închipuirea — prezenţa infinitului şi a eternităţii.
Mai sînt însă noptile cu lună. Rareori, privirile se pot încărca de atîta vrajă, ca în nopţile în care norii se întalnesc cu luna. Toate cîte au fost, în timpul zilei, prilej de spaimă sau uimire, apar încă o dată, sub o lumină de vis, sau încadrate într-o grea ramă de aur. Figuri de stranii regine, melancolici albatroşi, mori de vînt, urşi polari, femei ce se duc spre o ţintă necunoscută, incredibilul inorog, cavaleri în armură — urmaţi de păsările negre care le-au prevestit în ultimul lor somn că suliţe lungi le vor aduce a doua zi sfirşitul -, îşi spun încă o dată povestea.
Sub razele extaticului astru, navele fără port şi fără ancoră alunecă întruna, ducînd pe puntea lor întreaga realitate şi fantasmagorie a lumii.
Dar, ca toate corăbiile din univers, oricine le-ar fi fost căpitanul şi oricît de mare gloria, norii vor coborî şi ei, pînă la urmă, în adîncul oceanului pe care au plutit. Obosiţi de atîta rătăcire, de himere, de nefiinţă, un dor cumplit îi cuprinde să se întoarcă pe pămînt, să aibă din nou un singur chip şi un nume. Liberi au fost, în mod frenetic şi absolut, dar acum vor să reia firul unei singure vieţi, şi se leapădă de alba culoare a fantasemelor.
Nimic nu-şi mai povestesc, ci negri şi grei aleargă învălmăşiţi ca o turmă, înspăimîntînd cu mugetele lor firea, împroşcînd orizonturile cu şerpi şi caracatiţe de foc, căutînd să reintre, prin violenţă, în ciclul existenţei.
Iar cînd crestele Hăşmaşului Mare se arată la orizont, furtuna izbucneşte.
Cap. 22
ŢARA FĂGĂRAŞULUI
Şi totuşi, ţinutul acesta udat de tinere şi limpezi ape, străjuit de nobile culmi, a fost departe de a fi generos cu locuitorii săi. Poate că ştiindu-se fără seamăn în măreţia şi farmecul lui, a vrut să-şi încerce asupra celor născuţi aici puterea, punîndu-le sufletul în cumpănă. Robiţi de atîta splendoare, ei nu s-au îndurat să plece, ci s-au străduit să se facă vrednici de ea.
Dar, de trăit, trăiesc în luptă crîncenă cu o ţărînă cît se poate de avară, şi numai datorită aluatului din care sînt plămădiţi, inflexibilei lor dîrzenii, la poalele munţilor înalţi şi albaştri nu se întinde o ţară a sărăciei. Inima lor a fost prea aprigă pentru a o îngădui. Neîndurători faţă de ei înşişi şi de pămîntul pe care s-au pomenit, l-au muncit cu cerbicie, silindu-l să se acopere de roade. Ei i-au impus neîmblînzita lor voinţă, obligîndu-l să-şi împlinească menirea.
O necurmată bătălie s-a dat între oameni şi ogoare, în umbra grandiosului lanţ de piscuri. Ieşind din zorii zilei cu plugul, ei le-au arat o dată, şi încă o dată, şi ori de cîte ori a fost nevoie, doar se vor trezi la viaţă, doar vor deveni roditoare. Pentru ca boii să poată trage brazde atît de adînci şi înverşunate, i-au ales mari şi puternici, dintre cei ce sînt fala Ardealului. Le-au ridicat grajduri de zid, le-au pus în iesle maldăre de fîn mirositor, s-au îngrijit de ei ceas de ceas, supraveghindu-le hrana, somnul, respiraţia, ca în ajunul unei competiţii supreme. Şi fiecare răsărit de soare i-a găsit împreună, oameni şi animale, în vasta arenă a naturii.
În lupta cu pămîntul, atît de îndărătnic în nedărnicia lui, ei s-au dovedit mai îndărătnici, mai neînduplecaţi. Au folosit cele mai tăioase oţeluri, cele mai bune şi noi unelte, neprecupeţind nici trudă, nici zbucium, ca să poată birui. Şi, treptat, au biruit.
Astfel, de pe urma îndîrjitei lor strădanii, ţăranii de pe această nobilă fîşie de ţară pot privi munţii din zare cu un ochi sigur şi liniştit. Sub veghea protectoarelor cetăţi de piatră, trăiesc în gospodării temeinice, avînd în fiecare zi pe masă o pîine mare şi rotundă, o pîine solară, — senini, fericiţi, mîndri, ca într-un paradis de ei făurit.
Oricît ar fi de aprigi în faţa vieţii, şi munca oricît de grea le-ar fi, cei cărora le-a fost dat să trăiască la poalele Munţilor Făgăraş nu sînt părăsiţi, o singură clipă, de credinţa că nicăieri lumea n-ar putea fi ca aici. Tot contemplînd-o, cu încîntare şi mîndrie, şi vrînd să o aibă pururi sub pleoape şi în suflet, au descoperit ei, acel fel de a alătura cuvintele, acel regesc meşteşug prin care, schimbîndu-li-se sunetul şi înţelesul, devin ca şi cum ar dobîndi un miez de aur, ca şi cum ar cădea pe ele roua — versuri. De la un capăt la altul, Ţara Făgăraşului trăieşte sub semnul poeziei, de a cărei incantaţie Şi de a cărei zămislire nimeni nu rămîne străin.
Adînca taină a vieţii, nesecata ei frumuseţe, tristeţea pribegiei, dorul, deznădejdea, bucuria, enigma şi fatalitatea morţii, sau neîncetata reînnoire a firii sînt, rînd pe rînd, aduse în orizontul poeziei, neîntinat şi veşnic. poeziei, neîntinat şi veşnic.
Dar ceea ce oamenii acestui ţinut cîntă cel mai mult, şi cu cel mai mult har, purtaţi de sinceritatea sentimentului şi de largi aripi ale fanteziei, e dragostea. Dragostea, presimţirea, aşteptarea şi împlinirea ei, le dă prilej să smulgă astrele — stele, luceferi, lună — de pe orbita lor şi să le poarte în jurul femeii iubite, ca pe făclii menite să-i lumineze mai bine, în noaptea lumii, frumuseţea. Tot ceea ce ochiul a zărit între cer şi pămînt, culoare, mlădiere, strălucire, e adunat prin cele mai neaşteptate şi delicate potriviri de cuvinte, spre a zugrăvi icoana făpturii adorate.
Uitîndu-se la cel ce le e drag ca la soare, asemuindu-l cu cel mai falnic brad al pădurii, deosebindu-i de departe tropotul calului, gata să-l urmeze oriunde ar fi să-l ducă soarta, negăsind sînului lor un rost mai bun decît să-i fie prilej de vis şi alinare, iar gurii un altul decît să-i potolească setea de fericire, fetele din această ţară a frumuseţii şi poeziei au învăţat şi ele să-şi cînte dragostea: o singură dragoste, pentru un singur om, pentru unul singur, din cîţi pot fi pe lume.
Adevărul este că Oltul întîlneşte acum cei mai frumoşi oameni ce s-au ivit vreodată pe malurile lui. Nimic nu poate întrece armonia cu care li se îmbină liniile obrazului şi nici vigoarea cu care, pe fondul măreţ al priveliştii, li se sculptează statura. Atunci cînd se arată, singuri sau în grup, oricare ar fi împrejurarea, s-ar crede că sînt desprinşi dintr-o frescă. Vîrstnici şi tineri se uită în jurul lor cu mîndrie, ceas de ceas şi întreaga viaţă, de parcă ar face pururi parte dintr-un alai domnesc.
Iar frumuseţea chipului şi a trupului şi-o sporesc, cu o veche pricepere şi o mereu reînnoită încîntare, prin strălucirea veşmintelor. Începînd cu pălăria de pai împletit, sclipind de stele şi fluturi metalici, peste care ciucurele roşu din vîrf îşi aruncă lumina de soare abia răsărit.
Copiii, nici ei, cînd e să fie gătiţi, nu rămîn mai prejos. Mai toţi par pui de voievozi, coconi, moştenitori ai unui sceptru pe care nu-l vor pierde niciodată. Sînt atît de chipeşi şi demni în gingăşia lor, ca şi cum, prin ei, natura ar vrea să găsească, în faţa unor forţe potrivnice, temeiuri pentru dăinuirea neamului omenesc.
Fetele, mai ales, dau prilej întregii taine şi armonii a creaţiei să se întrupeze într-o singură fiinţă. Cele mai frumoase într-o lume zidită numai din frumuseţe, ele privesc cîmpul şi cerul, legănarea domoală a holdelor, aplecarea crengilor sub rod, alunecarea lunii peste vîrful plopilor, şi de la fiecare iau ceva, prefăcînd totul în farmec al graţioasei lor alcătuiri. Copile încă, îşi ţes năframele, se pregătesc să iasă la horă sau să fie mirese, şi orice gest ar face, simpla înclinare a capului sau numai plecarea pleoapelor pe ochi, aduce în jur o dulce tulburare.
Dar nicicînd nu sînt atît de frumoase, ca atunci cînd se întorc de la cîmp. Simple ţărănci, trec prin unduirea lanurilor sub largi pălării de pai, cu o şi mai mlădioasă unduire. Mijlocul, strîns în cingătoarea care adună, în acelaşi cerc, cutele cămăşii şi ale fustei, este izvorul din care graţia li se răspîndeşte în întreaga făptură, pînă la glezne şi pînă la umeri, în inele tot mai largi, într-o ameţitoare euritmie.
Atît de frumoase sînt, încît pot umple de uimire şi cerul, şi pămîntul. Vin, în miezul verii, zile cînd, în nemişcarea ei, lumea pare de dinainte de facerea lumii. Secundele se scurg asemeni unor milenii de tăcere şi nefiinţă, vîntul îşi ţine respiraţia, Oltul şi-a contenit murmurul, cîmpia se întinde la nesfîrşit şi neclintită. E un echilibru enorm, o linişte gravă, dedesubtul căreia se ascunde, totuşi, forţa unei geneze. Mai mult, încremenirea aceasta n-ar putea dura. Undeva, departe, în tremurul orizontului, un punct se pune în mişcare şi, odată cu el, totul se schimbă în univers.
Ca un astru desprins din haos, el creşte, se apropie, devine tot mai vizibil, îşi adaugă cercuri şi linii, închegîndu-se într-o dumnezeiască făptură. Încă o clipă şi, sub pălăria ei de pai, o femeie se iveşte din lanurile de grîu, purtată de un ritm lăuntric, neistovit şi pur. Neantul, care domnise de la o margine la alta a zării, e spulberat de un pas ce abia atinge ţărîna.
Uşor, plutind aproape, tînăra femeie vine spre Olt, călcînd în pulbere ca pe un covor. Un foşnet ca de trestie o însoţeşte, întregindu-i în auz desăvîrşirea fiinţei. Pălăria largă, cu panglică neagră pe spate, îi adumbreşte chipul, dar, pe sub marginile ei, părul de culoarea inului alunecă, de la tîmple spre ceafa, în şuviţe domoale şi moi, ca tot atîtea valuri de luminoasă feminitate.
Seara, dintre hotarele cîmpiei, asemenea splendori se văd venind în şiruri lungi, însă, prin conspiraţia timpului şi a spaţiului, aceasta s-a ivit singură, la o oră pustie şi cosmică. Statuie însufleţită a frumuseţii, se apropie lin, devenind, cu fiece pas, centrul, inefabil, al firii. Şi trece peste Olt, tăindu-i respiraţia o clipă. Cum se duce spre miazăzi, Munţii Făgăraşului îi apar în faţă, învăluiţi în limpezi albăstrimi oceanice. Ca o fregată, se îndreaptă spre ei, purtînd pe valuri o singură încărcătură: nepătrunsu-i mister.
Pentru cel al cărui lung drum s-a încrucişat cu drumul ei — aşa cum două astre, ce vin din necunoscut şi se duc în necunoscut, îşi încrucişează orbitele — tulburătoarea aventură de a fi o fiinţă omenească nu s-a dezvăluit nicicînd atît de solemnă şi plină de melancolie.
Spre Sud, unde minunea s-a topit, cîţiva nori albi şi spumoşi, închipuind nelămurite imagini, se destramă pe crestele munţilor, ca visul, de o clipă, al celor mai pure şi nostalgice piscuri.