Pe lângă poezii, Eusebiu Camilar a scris numeroase romane şi povestiri cu un bogat conținut educativ patriotic.
>> Biografie Eusebiu Camilar
Selecție din Poezii de Eusebiu Camilar
Indice ALFABETIC :
Eusebiu Camilar - Blazonul
Eusebiu Camilar - Cântec Pentru Thalia
Eusebiu Camilar - Creanga Inimii
Eusebiu Camilar - Cu cât prezentul
Eusebiu Camilar - Elegie
Eusebiu Camilar - Frunze
Eusebiu Camilar - Galopul
Eusebiu Camilar - Luntrea aurie
Eusebiu Camilar - Marama de borangic
Eusebiu Camilar - Nocturna
Eusebiu Camilar - Ramai Sa Mai Ciocnim O Cupa
Eusebiu Camilar - S-a Innoptat Devreme
Eusebiu Camilar - Tinerete
Eusebiu Camilar - Vioara
Poezii de dragoste de Eusebiu Camilar
Nocturna
Linişte, linişte...
trec cerbii prin arinişte...
Ce zână le aşterne oare
miraj de lună pe cărare?...
Auzi-i cum păşesc pe prund
spre râul cu argint în fund...
Frumoasa mea cu gene lungi
păşeşte lin, să nu-i alungi...
E-atâta feerie-n văi
şi-atâta dor în ochii tăi:
Şi mi te duci aşa curând
norocule duios şi blând...
...Poveste din arinişte,
azi zbucium vreau, nu linişte...
Luntrea Aurie
Dar nopţile acestea, frumoaso, cum de sunt,
Atât de diafane, din cer până-n pământ?
Pădurile par alge înalte-n clătinări...
Noi ne plimbăm alături pe fundul unei mări.
Lucirile acestea de sus, vor fi fiind
Sau astre, sau meduze prin adâncimi plutind...
De-aseară se zăreşte, cu cârma spre Apus,
O luntre aurie, deasupra noastră, sus...
Aşa ne urmăreşte de-aseară, pe-amândoi:
Stă drep deasupra noastră când ne oprim şi noi!
O, poate că din luntrea ce ne ţinteşte-aşa
Într-un târziu, o scară de raze s-o lăsa,
Şi dacă tu vroi-vei, ne vom sui. Apoi,
Cu luntrea aurie vom asfinţi şi noi.
Marama de borangic
E noapte pe pãmânturi si pân’ la galaxii!
Frumoaso, cu marama de borangic sã vii,
S-o potrivim pe iarba adâncilor grãdini,
Asuprã-i sã se cearnã luceferii senini…
În infinitul spatiu, de cine stie când,
Maestrul timp, la roata fantasticã lucrând,
Planete slefuieste în site si tipsii,
Si pulberea se-ntinde în urmã, galaxii!
II
O, parcã vãd în altã planetã, colo-n hãu,
O fatã stând, ca tine, lângã iubitul sãu,
Si poate cã marama si-a asternut-o jos,
Pe ea sã cearnã pulberi Pãmântul luminos,
Când se aratã-n spatii, betealã picurând,
Pe mãri din alte sfere corãbii petrecând,
Si iat-o cum tresare, privindu-l de la geam,
O fatã ca si tine, cu trupul zvelt, de ram…
III
Ar trebui, frumoaso, si noi sã fim merei,
Ca marmura cioplitã cândva în Propilei,
Sã tot trãim cu sete de foc mistuitor:
Putine-au fost în urmã, prea multe-n viitor!
Îmbrãtisati în poarta acestor evi superbi,
Sã sãrutãm pe frunte întâii pui de cerbi
Adusi de sus, în nave mai iuti ca niste plumbi,
De primii si-ndrãznetii vãzduhului columbi!
Si de-oi pleca în ceasul ca inima de bun,
S-aduc de probã aur si grâu de pe Neptun,
Abia s-o coace pâinea în vatrã pân’ mã-ntorn:
Pe-atunci va fi distanta cât un ecou de corn.
Ramai Sa Mai Ciocnim O Cupa
Cu vin albastru de la hanul din valea umbrelor fugare...
Rămâi să mai ciocnim o cupă la hanul vechi de pe coclaur,
Căci pentru vin şi pentru tine mai am în sân trei pumni de aur.
Rămâi să ne-omorâm tristeţea şi setea fără alinare
...Ştii tu, frumoaso, că ulciorul din care beai înfrigurată
L-a făurit din ţărnă sfântă, din ţărna unui trup de fată,
L-a făurit cândva olarul cel inspirat de duhul rău
Din ţărna unui trup de fată frumos şi cald ca trupul tău...
...Ca mâne-om putrezi-n morminte uitaţi, nepomeniţi de nime...
Ca mâne vor veni olarii să fure lut din ţintirime;
Şi trupul Tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri...
Înmirezmează-te, frumoaso, ca pe-un altar, cu mirodenii,
Cât ochii îţi sunt plini de flăcări, cât zarea-i plină de vedenii,
Atât cât drumurile lumii mai au pe margini bucurii,
Căci mâne, în zadar vei bate la porţi de suflete pustii...
Iubeşte-mă acum, căci anii pe năzuinţi ne-or pune frâuri,
Căci zilele vieţii noastre se duc ca undele pe râuri;
Şi trupul tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri...
Alte poezii de Eusebiu Camilar
Blazonul
Mãrturisesc, sã afle ai mei nepoti mãcar:
Mi-au fost blazon opinca si bâta de vãcar,
Si mi-a aprins elanul spre-al artelor temei,
Natura udesteanã, în amfiteatrul ei:
Am învãtat ce-i ritmul în sacadat alai,
când tropoteau pe prunduri nepotolitii cai;
De la furtuni cu aprig, uluitor duium,
Am învãtat ce-i setea avântului la drum -
Simteam cum gingãsie se pune în cuvânt,
când ierburile zvelte se legãnau în vânt,
Si cum eternitatea încape într-un vers,
Prin rouã, când reflectã întregul univers…
La mine-n sat, în Balta Ciurariului, si-acum
Mã mai asteaptã caii în adâncimi de fum.
Creanga Inimii
Când alte universuri mă cheamă sau le chem,
De-o nostalgie cruntă adânc oftez şi gem,
Căci ştiu atât de bine că din acelaşi lut
Şi trupul meu şi Calea Lactee s-au făcut,
Că din aceeaşi piatră cândva am scăpărat
Luceafărul de ziuă şi ochiul meu curat,
Şi nici măcar o clipă eu nu mă mir că pot
Să ţin pe creanga asta şi universul tot...
Îl port pe creaga asta întinsă uşurel,
Cum port lumina lumii în piatra de inel,
Şi pare universul imens şi uimitor,
Adeseori ca bucla iubitei de uşor,
Şi-l simt pân' la durere şi imn, adese, când
Cumplit mi se apasă pe creanga lăcrămând.
Cu cât prezentul
Cu cât prezentul urcã spre viitor, suvoi,
Adânc, tot mai nostalgic trecut rãmânem noi!
Când viitorul fi-va prezent abia-nceput,
Demult antichitate va fi acest trecut!
Ades mi-aud în vine, de cine stie când,
Materia sau timpul necontenit pulsând:
Mai pure decât spicul imaculatei spumi,
În fiecare clipã se nasc atâtea lumi…
Mãrire, armoniei din cer si din genuni!
Pãtrunde bine tâlcul acestor succesiuni:
Alãturi de furnicã si munte colosal,
Esti parte din solemnul poem universal!
Prin inimã, regretul sã-ti treacã mai usor,
Ca prin adâncul mãrii o umbrã de cocor…
Cântec Pentru Thalia
Închină-te la fluvii liniştite
în cari se scaldă porumbiţele;
salută, surâzând, Troiţele
cu braţe-n aşteptare, înlemnite...
Pe-aracii lor îndreaptă Viţele
căzute-n drumul carelor grăbite,
aruncă-ţi salba gloatei oftigite
ca-n anii spulberaţi Domniţele...
Chemărilor pustii răspunde-le;
fii răsărit de soare-n undele
curgând spre delta Sfântei-Sâmbete.
...Să laşi în urma ta ca îngerii,
în trecerea prin Valea Plângerii,
în loc de lacremi, flori şi zâmbete...
Elegie
Hai, poezie, du-te la alte usi, cãci eu
Nu pot sã fiu cu tine atât de fariseu,
Cu inima ascunsã sub zâmbetul de bonz…
De te-as sãpa în piatrã, în marmurã sau bronz
Tot vei pieri odatã cu amintirea mea,
Când primul rând de frunze asuprã-mi va cãdea:
N-am nimerit cuvântul de clopot vestitor,
Când l-oi rosti sã sune departe-n viitor
Necontenit sã cheme drumeti de peste zãri,
S-aprindã noaptea focul bãtrânei evocãri;
N-am nimerit cuvântul cel cãutat, de fel,
Sã-l foloseascã altii cetãti zidind pe el
Sau prin puterea strânsã în nepãtrunsul nod,
Sã zvârlã peste apã arcada unui pod;
N-am nimerit cuvântul ca o sãgeatã lin,
Si sufletul de-aceea mi-i de amurguri plin;
N-am nimerit cuvântul râvnit, ce dãinuia
În inima lui Cronos înfipt pânã-n prãsea!
De-aceea, poezie, a fost prea mult si-atât…
Voi sta în prag adese cu lacrimile-n gât,
Cu bratu-n gol sedea-voi, o, preafrumoaso, când
Si-n ploile de varã te voi zãri dansând…
Tinerete
Mã vãd ca printr-o ceatã departe în trecut,
La deal abia urnindu-mi opincile de lut,
Dar adunând luminã din astrele ce pier,
În amfora din pumnii tinuti mereu spre cer!
Adeseori simt timpul rozând cu dalta sa.
O iarnã fumurie va prinde-a se-ndesa,
Dar îmi încerc puterea cu-atlanti si cu ciclopi,
Cât vor sui spre ceruri monumentalii plopi…
Sprâncenele din arcul trufas au mai cãzut,
Si unele iluzii abia dac-au tinut
Cât scrie porumbelul pe ceruri un suis,
Cât zborul unei berze spre alt acoperis,
Cât undele grãbite în vaduri se rãstorn,
Sau numai cât dureazã ecoul unui corn
Dar eu, precum oierii din timpuri m-au durat,
De când mã stiu, cu-acelasi avânt mi-am mãsurat
Sperantele, cu plopii monumentali, ce vor
Cândva s-atingã cerul cu vârfurile lor.
Frunze
Cad clipele, cad frunze ca dintr-un pom ceresc.
Deopotrivã toate sub talpa mea fosnesc…
În palmele întinse le prind necontenit,
Asa cum cad, cu pete de soare vestejit.
Cad fosnitoare frunze sau clipele se cern?
Odatã la picioare speram sã ti le-astern…
Deopotrivã, toate sub talpa mea fosnesc,
Din mâna mea cãzute sau dintr-un pom ceresc.
Galopul
Mai zvelt decât săgeata din arc, te-aruncă, murg!
Am răzbătut prin marea prelungului amurg.
Şi-acum de mult se vede, cum zbori cu coama-n vânt,
Luceafărul în boldul din fruntea ta răsfrânt...
Lovit-ai cu potcoava, şi-a scânteiat la pod,
Vreun hârb, sau diadema purtată de Nimrod?
Furtuna urlă-n faţă din răsputerea ei?
Îl urmărim pe Cresus în carul tras de lei!
Aleargă şi mai tare, de sete până arzi:
Noi vom întoarce carul cel tras de leoparzi...
Mai iute ca săgeata... mai iute! Nu-i când sta...
se-nalţă-n urmă pulberi şi înaintea ta,
Şi mă-nfior deodată, şi parcă frică mi-i:
Dac-ai sărit, din fugă, de-a dreptu-n galaxii?
S-a Innoptat Devreme
I
S-a înnoptat devreme şi astăzi, şi-i târziu,
Şi nici un gând în cartea de piatră n-am să scriu;
De soare toată ziua m-am tot ţinut, arând,
Şi s-a trecut şi ziua de azi, nici nu ştiu când –
Lumina nu mai este demult precum era.
Mereu lăsat-am cartea s-o scriu când s-o-nsera.
II
„Ferestrele sunt stinse... veţi spune. S-o fi dus
Cu soarele de astăzi dincolo de apus –
Întinsul timp de-acuma îl are de arat...”
De fapt adânc dormi-voi cu-ai mei amestecat –
Şi secete şi geruri oricât ne-ar măcina,
Tot ne-om uni în piatră de cremene cândva –
Şi poate-au să se mire, văzând, urmaşi de-ai mei,
A timpului copită scoţând din ea scântei –
Sau, poate că pietrarii vor dăltui-o blând,
Să samene statuia cu mama surâzând –
Drumeţi din veac să-ntrebe la monumentul sfânt,
Când a domnit regina desculţă pe pământ.
Vioara
Din ce copac fantastic, din mari şi vechi păduri,
Ţi s-a durat vioara cu timpul în nervuri –
Că de ridici arcuşul, uşor, ca la un semn
Se redeşteaptă timpul încremenit in lemn?
S-a-ngândurat o clipă obrazul diafan:
Simţeai că-n lemn vioara cuprinde un ocean!
Din vastele-i întinderi profund să poţi să cânţi,
Îţi trebuie furtună grozavă să-l frămânţi...
De unde ai atâtea puteri de foc nestins,
Arcuşul tău să mişte oceanul necuprins?
De-acum voi şti: adese când treci, tu porţi solemn,
La subţioară timpul, încremenit în lemn.