Dumitru MATCOVSCHI - Poezii, versuri

Propunem atenției Dv. o selecție de versuri, poeme și poezii de Dumitru MATCOVSCHI, grupate oarecum sugestiv, din mai multe volume ale poetului.

Poeziile lui Dumitru Matcovschi elogiază trecutul, oferindu-ne lecții de demnitate care au ca scop final un viitor mai bun pentru pământurile lăsate moștenire de Marele Voievod Ștefan.
Poetul, fiind însuși o ”rană-martir” al acestui popor, încearcă să vindece și spiritul conștiinței noastre, greu încercate de timpurile ”barbare”.

Pe bună dreptate, Dumitru Matcovschi este recunoscut drept un simbol al mișcării de renaștere națională din Basarabia (1989-1990).

Multe din versurile lui Dumitru Matcovschi au fost transpuse pe note de către compozitori ca Ion Aldea-Teodorovici, Petre Teodorovici, Mircea Oțel, Mihai Dolgan, Constantin Rusnac, Tudor Chiriac, Anatol Chiriac, Ion Enache, Eugen Doga.

Opera lui Dumitru Matcovschi este tradusă în mai multe limbi: rusă, franceză, lituaniană.

citeste Biografia completă, redactată sub însuși îndrumarea lui Dumitru Matcovschi - aici

DURERE

Copilul nu vorbește
Al mamei grai cel sfânt,
Iar mama nu roșește,
Nu intră în pământ.

Durerea este mare
Și vina este grea:
Copilul mamă are,
Dar parcă n-ar avea.

Copilul are nume,
Dar numele-i va fi
Nu de ieșit în lume -
De a se rătăci.

Copilul are vatră,
Dar nu-i va fi ușor
S-o urce lângă soartă,
S-o poarte lângă dor.

PÂCLĂ

Ne-am rătăcit în pâclă și nu ne mai găsim.
Voi, oameni, oameni, oameni, strigați-vă pe nume!
Acum ca niciodată se cere-un dor să fim,
Să revenim acasă, ci nu-i târziu, din lume.

Prin pâclă, știu prea bine, e crâncen orice pas.
Hai să aprindem ruguri pe dealuri și să batem
În clopotul cel mare al dragostei, rămas
În inimile noastre de soră și de frate.

Destul să ne mai temem de umbre și de hoți.
Sunt ale noastre toate, și umbrele și hoții.
Coboară-un car la vale și scârție din roți.
Tăiat rămâne lutul adânc în urma roții.

În ceruri arde Soare, în ceruri pâclă nu-i.
Să așteptăm prea sfânta și prea cinstita rază,
Lipindu-ne cu soarta de soarta plaiului.
Spre-a rămânea prin secoli cu conștiința trează.

ASTĂ NOAPTE

Astă noapte, cînd scriam
Un poem, un oarecare
Mi-a bătut ușor la geam
Ștefan Vodă, domn cel mare.

L-am servit c-un vin-pelin,
Mi-a părut bătut de gînduri,
A lăsat paharul plin,
Cum făcea și-n alte rînduri.

- De departe vin, - mi-a spus, -
Vreau să văd această țară,
Pe care o am condus
Nu un an și nu o vară.

- Și-ai văzut-o?
- Cum să nu?!
O trecui de la hotare,
Altă țară îmi păru,
Ci o pradă fiecare.

- Cum o pradă?
- Precum poate,
Precum știe a prăda;
Frate dușmănește frate;
Mulți străini în țara mea!

- Nu se poate, nu se poate, -
Dau cu vorba să-l ogoi, -
Iar el zice:
- Măi nepoate,
Cine sînteți astăzi voi?

- Moldoveni, - răspund îndată, -
Moldoveni vom fi oricînd.
- Eu știam că moldovenii
- Niciodată nu se vînd.

- Nu se vînd, părinte dragă,
Tu precum ne-ai învățat,
Poate vre-un boier se vinde,
Vreun boier de la palat.

COȚCARII

Zău, că nu știu ce-i cu mine -
Nu mi-i milă, nu mi-i jele,
Chiar aș zice că mi-i bine,
Când privesc la toate cele.

Poate-o fi să n-am dreptate,
Nu se râde de-o durere,
Dar durerea-i cu păcate -
Până ieri a fost putere.

Ah, puterea, ah, nebuna,
Ah, ispita înălțării!..
Cad în hău întotdeauna
Numai aventurierii.

Ș-apoi cum să nu te bucuri,
Când mai are-un capăt bățul?
Am răbdat prea multe trucuri
Și-am încurajat dezmățul.

Voi, cei care cu norodul
N-ați știut a fi de-un sânge,
Voi ați meritat în totul
Ura lui - n'aveți ce plânge.

Voi, bătând cu pumnu-n masă,
Bătături faceați la mână,
Și cereați răsplată-aleasă,
Nu ca cei de la țărână.

Nici cu frunțile în rouă,
Nici cu praf amar în plete,
Boiernași de viță nouă,
Voi tronați prin cabinete.

Frigidere, vinuri, bere,
Și mașini, și secretare ...
Trântorii că dorm în miere,
Voi dormeați între pahare.

Vă trezea doar telefonul.
Se schimba paloarea feții:
Când vorbeați cu raionul
Se cutremurau pereții.

"Planul este?.. Cum nu este?..
Hai să nu umblăm prin nouri!
Lângă cifrele aceste
Se mai cer niște zerouri!"

Un zerou e-un ou, se știe,
L-ai făcut și-ajungi îndată
Doctor în economie,
Doctor în filozofie,
Doctor în astronomie,
Cum nici n-ai visat vre-o dată.

Ah, ce timpuri năzdrăvane,
Și ce slavă, și ce slavă!..
Dădeam țării milioane,
Le serveam pe tavă: "Na-vă!"

Până când și până unde?
Voi, coţcarii, voi, agrarii,
Ați crezut că vor răspunde
Ca și-n alte vremi - acarii?

Și deaceea, și deaceea
Nu mi-i milă, nici mi-i jele:
A învins din nou ideea,
Întru cinstea țării mele.

MOŞTENIRE

Eu trecutul nu mi-l vînd,
Chiar să nu am de mîncare,
Eu cu el am fost şi sînt
Moldovean de la născare.

Moldovean şi patriot
Al acestui colţ de glie,
Cred în Ştefan Voievod,
Om de-naltă omenie.

In Ion Viteazul cred,
Poreclit Ion Cumplitul,
Cel cu inima de ied,
Nevîndutul, neturcitul.

Eu trecutul nu mi-l vînd,
Bani de aur nu doresc;
Orşiunde, orşicînd
Ştiu ca omul să muncesc.

E trecutul tot al meu,
E a mea Moldova-toată,
Chiar dacă şi sînt plebeu,
Şi nu viţă împărată.

Vin din secol în frămînt,
Vin din timpuri zbuciumate,
Doina plîng şi doina cînt,
Cine-a spus că nu se poate?

Nu i-o fi plăcînd cuiva
Limba noastra cea latină?
El să plece, de-i aşa,
Şi-napoi să nu mai vină.

Moştenesc acest trecut
Din părinţi, ca pe-o moşie.
Eu cu dînsul am crescut
Şi-am scris prima poezie.

Altceva ei n-au avut
Ce să-mi dee, bieţi ţărani,
Mi-au dat doar acest trecut,
Într-un car cu doi plavani.

ION

Toate pietrele ţărânii
Le-a săpat cu osul mâinii.

Toate lacrimile mamei
Le-a cules în podul palmei.

Toate crucile răscrucii
Le-a-ntrebat unde s-apuce.

Toate drumurile lumii
Le-a trecut pe jos anume.

Toate ocnele-ngheţate
Le-a ţinut o viaţa-n spate.

Toate lanţurile grele
Le-a sunat în pumni, rebele.

Toate frunzele pădurii
Le-a cercat în colţul gurii.

Toate florile poienii
Dăruitu-le-a Ilenii ...

HORA

Inima ta, inima mea bate în piatră,
Piatra-i de prag, pragu-i de dor, doru-i de vatră.
Inima ta, inima mea bate-ntr-o floare,
Floarea-i de grai, graiul de plai, plaiul de soare.

Dragu-mi-i drag codrul de brad, tânăr şi verde,
Câte poteci, tot să le treci, nu te vei pierde,
Dragu-mi-i drag codrul de tei, cel cu poiene,
Câte cărări, câte-nserari, câte Ilene!

Inima ta, inima mea bate în lună,
Luna-i un corn, cornu-i domnesc, sună-răsună,
Inima ta, inima bate în clipă,
Clipa-i de stea, ah, de-aş avea înc-o aripă.

Dragu-mi-i drag calul cel pag, cel singuratic,
L-am îmblânzit şi l-am hrănit, ah, cu jăratic,
Dragu-mi-i drag ramul de fag, sfânt ce doineşte,
Versul bărbat, dulce cântat, moldoveneşte!

Inima ta, inima bate în rouă,
E de argint, de mărgărint ziua cea noua,
Inima ta, inima mea bate-n scânteie,
M-a rătăcit, m-a prăpădit, ah, o femeie!

ÎNGERII ROŞII

În patruzeci şi şase,
În patruzeci şi şapte
Fărâma cea de pâine
Şi stropul cel de lapte
Se măsurau cu viaţa.
Ce însemna o viaţă?
Era cusută viaţa
Cu aţă. Da, cu aţă!

Rănit barbar, pământul
Gemea în pat de piatră.
Îl îngrijea ostaşul
Cel reîntors la vatră.
Dar nu avea ostaşul.
O mână şi c-o mână
Abia scotea căldarea
Cu apă din fântâna.

Părea de câlţ văzduhul
Şi-l respirai cu teamă.
Batea în ceruri, crâncen,
Un clopot de aramă,
Şi cerurile, toate,
Se revărsau cu ură
Peste nadejdea noastră,
S-o stingă-n bătătură.

Uitat pe hat, la umbră,
Crăpa deşert burluiul,
Din oul cel de şarpe
Ieşea-ntr-o noapte puiul;
Nu mai trecea la vale -
Fierbea-ntre maluri râul.
Au cum era să crească
Şi să rodească grâul?

În sat dar şi la stână,
Turbau pe-un capăt câinii.
Cu parul, cu dârjaua
Îi omorau stăpânii.
În ochii lor de sticlă
Înmărmurea abisul -
Au cum era copilul,
Plângând să-nveţe scrisul?

Venea lângă măicuţa
Un glas de rugăciune,
Ca pe un dor măicuţa
La piept să mi-l adune,
Să-l mângâie pe creştet,
Pe frunte să-l sărute -
Uscată palma mamei,
Pleoapele căzute.

- Vreau să mănânc, maicuţă!
- Taci, mamii ...
- Dar ma doare!
- Aici?
- Aici, maicuţă.
- Te doare cât de tare?
- Mă doare tare-tare ...
- Tu rabdă, ca soldatul ...
- Nu pot răbda, măicuţă ...
- Atunci adormi, - băiatu ... -
- Vreau să mănânc, măicuţă!
- Aşteaptă, puişoru ...
- Dar tata când se-ntoarce?
- Să vândă-ntai covorul ...
- Şi-o să ne-aducă pâine?
- O pâine mare-mare!
- Ca luna?
- Ca aluna, dar ca o sărbătoare!

În loc de pâine tata
Se intorcea acasă
Cu-o mână de grăunţe.
O rasturna pe masă -
Ah, ce mai bucurie
În fapt târziu de seară!
A doua zi agentul fiscal
Urma s-apară ...

Era de datorie
Sa ne-achitam cu statul.
Din mâna de grăunţe
Ne rămânea oftatul.
Un alt covor în casă
Nu mai aveam. Urzică
Şi lobodă, şi troscot
Păşteam la o adică.

În mahala vecinii
Nu o duceau mai bine.
Murea un moş, un bade
Sau un copil ca mine,
Murea o mătuşică,
Murea o fată mare -
Eu n-am gustat coliva
La nici o-nmormântare.

- 2 -

Mă-ntorc din vârf de vreme
Să-mi văd copilăria.
Peniţa moi în lacrimi
Şi scriu cu ea hârtia.
De ce savantul spune
Că-i altul adevărul?
Cad luminoase brume,
Încărunţindu-mi părul.

Savantul răsfoieşte
Încrâncenat arhive.
Scoate fidel din ele
Tot fapte subversive.
În puduri şi în tone
Măsoară ajutorul
Şi tună: "E minciună!
N-a flămânzit poporul!"

Aşa-i când ai la mână,
De-a gata documentul!
Ai luminat trecutul,
Vei lumina prezentul ...
Dar eu mă-ntreb ca omul,
Mă-ntreb ca fiecare:
"Au el savantul, mamă,
Surori şi fraţi nu are?"

Ci dacă n-are - n-are!
Atunci eu cred ce scrie -
Hârtia rabdă toate,
Fiindcă e hârtie.
Iar dacă are - oare
Nu-l duce-acasă dorul,
Ca rudele să-i spună
Prin ce-a trecut poporul?

Acuză nu poetul.
Memoria acuză.
Acuză pe fricoşii
Cu suflet de meduză,
Ce tremurau în scaun
Cum tremurau pigmeii
Şi nu băteau alarma,
Să se îndure zeii.

Păcat ar fi să zicem
Că fraţii de departe
N-au fost cu noi de-o lege -
Ei ne-au scăpat de moarte!
N-au fost cu noi de-o lege
Doar fraţii de alături,
Când s-au grăbit să facă
Din tot mălaiul mături.

Minciuna nu-i acolo,
Unde savantu-o vede.
Memoria nu minte
Şi timpul e s-o credem,
Să-i facem loc la masa
Cu tomuri înţelepte -
Să spunem, dacă spunem,
Doar adevăruri drepte.

În patruzeci şi şase,
În patruzeci şi şapte
Fărâma cea de pâine
Şi stropul cel de lapte
Se măsurau cu viaţa.
Ce însemna o viaţă?
Istoria nu poate
Sa fie-o precupeaţă!


- 3 -
Doare, mă doare, măicuţă istorie,
Neadevarul prin care trecum.
Îngerii roşii se smulg din memorie
Şi rătăcesc prin aici şi acum.

Roşii aripile bat ca aripile,
Aerul roşu rănind în amurg.
Sângeră stelele, sângeră clipele
Şi sângerânde cu arşiţă curg.

Grele au fost ale noastre păcatele.
Câte morminte în lut am săpat?
Îngerii roşii împurpură satele,
Toate crescute din dor şi oftat.

Coapte, se scutură frunzele ramului.
Într-o lumină au cum sa le-adun?
Dorul o fi ca o jale a neamului,
Ca un destin ce ne este comun.

Zeule, tu, peste toate mai marele,
Zeu rămâneai, de-te-ai fi îndurat.
Cine-i nebunul ce blestemă soarele?
Soarele nu poate fi blestemat!

De undeva - auziţi? - de pe măgura
Cea care urcă aproape de cer,
Iarăşi şi iarăşi, când noaptea-i ca păcura,
Îngerii roşii credinţă ne cer.

Să coborâm măcar astăzi din glorie
Şi, omeneşte, ca la un priveghi,
Să o rugăm pe măicuţa istorie,
Ca să ne ierte greşelile vechi.

Impostorii

Se-nvarte roata vremii incet ca roata morii
Si ce-au vrut de la tine, poete, impostorii?
Au patimile tale nu sunt de scumpa tara?
Nu au poetii voie sa planga si sa moara?
Au harul sfant, au darul e scos din slujba gliei?
Au nu mai crede omul in taina poeziei?
Au adevarul este un altul nu stiu care
si nu acel pe care il stie fiecare?
Sunt paznici impostorii o noua ciocoime.
Se inteleg prin gesturi, prin icnete ca mimii.
Ei lupta-lupta-lupta eroic! Ei transpira.
Ei obosesc. Respira din greu, insa respira.
Ei musca din hartie cu dintii ca din paine.
Ei tremura cu gandul la ziua cea de maine.
Ei vad in fata umbre ce li se par bizare.
Ei pun in dreptul nostru tot semne de-ntrebare.
Ca un calau e unul, iar altul ca un gade.
Si gadele, de plange, calaul strasnic rade.
Tu, numai tu, poete, esti vinovat de toate.
Esti vinovat ca spicul nu da inalte roade,
esti vinovat ca marul e viermenos si cade,
esti vinovat ca porcul nu se ingrasa, scade,
esti vinovat ca ploua cu ploaie dusmanoasa,
esti vinovat minciuna ca sta in cap de masa.
Esti vinovat, poete! Fii bun si recunoaste!
De nu vei recunoaste primejdia te paste.
Fiindca impostorii au pumnul greu ca maiul.
Lovesc de sus si-ti piere pe totdeauna graiul.
Ei stiu sa fie cranceni. Ei nu au ce alege.
Eu sunt intotdeauna aparatori de lege.
Da, da, asa-i, de lege! un glas din ceruri tuna.
Iar legea noastra este prea buna, mult prea buna.
O, tempora! O, mores! Dar inima e una
si bate-bate-bate, si bate ca nebuna,
Si vrei-nu-vrei te duce in alta parte gandul:
trec anii, viata trece, ca maine-ti vine randul
Aveai un crez odata, il ai si-acum? De unde!
O teama ca o vama incepe-a te patrunde
Si te intrebi ca omul: au n-ar fi mai la cale
si mai cu chibzuinta s-o lasi ceva mai moale?
Se schimba impostorii: devin amici, te-aplaud,
te laud pe-ntrecute, in cor sonor te laud,
iti fac un loc la masa prezidiului, mare,
te mai inainteaza la premiul cutare
Ajungi astfel si membru la vreo academie!
Din cand in cand, fireste, iti vine a mai scrie
si stai inchis in casa cu-n clit de foi pe masa.
Ce ganduri te framanta? Ce pacoste te-apasa?
Poete, ce-i cu tine? Pe cine vinzi? Si oare
nu crezi ca vei raspunde candva pentru tradare?
Sunt toate trecatoare in asta lume, unul
cuvantul este vesnic, sa tragi in el cu tunul!
Intoarce-te, Poete, la neam si la durere,
la graiul tau cel dulce ca fagurul de miere,
fii Sanho, Don Quijote, fii Vesnic luptatorul!
Cine isi vinde graiul isi vinde si poporul!
In hau de cabinete (nimicnicia vietii!)
mai stau, ah, din pacate si azi analfabetii
Tu nu-i lua in seama, tu spune adevarul,
cu versuri plangi, cum plange
cu mere coapte marul,
tu fii mereu ostasul ce are moartea-n fata,
invata de la dansul, murind, ce-nseamna viata!
Si nu uita, ca noaptea, oricat ar sta la panda,
tot Soarele cel Mare rasare cu izbanda
august, 1987

Alb Si Negru

Cântec-descântec...
De alb să mă vindec,
De negru să mă vindec...

Albă mi-i noaptea
ce pleacă şi vine,
albă-i femeia
de lîngă mine;
albu-i văzduhul
pe care-l respir,
albă-i hârtia pe care înşir
albe cuvinte – mărgele pe salbă;
cerneala mi-i albă
şi vorba mi-i albă.

Sprijinu-mi fruntea în plamă şi tac:
masa, de lemn, se preface-n copac.
Lăstare copacul a dat ca-n pădure.
Şi-aud în pădure zvon de secure.
Şi-aud în pădure glas de izvoare.
Şi văz cum răsare
firul de iarbă plăpînd din pământ...
Unde sânt?

Ziua de-odată se-ntunecă greu
şi cade ca piatra peste creştetul meu:
femeia din pat are-obraz de tăciune,
sărut de minciune, oftat de minciune...

Negru-i văzduhul pe cate-l respir,
neagră-i hârtia pe care înşir
versuri mai negre ca negrul de corb...
Poate sunt orb şi nu ştiu că sunt orb?

Cântec-descântec...
De alb să mă vindec,
de negru să mă vindec...

Cantec batranesc

Si-am crescut un biet stejar
langa-o apa de hotar,
si-am trecut din maini in maini
de-am slujit pe multi stapani.
Am slujit stapan bogat 
mi-a fost slujba chin curat.
Am slujit stapan strain 
si slujba mi-a fost pelin.
Cel bogat ca e bogat
ramurile mi-a taiat,
mi le-a rupt, mi le-a ciuntit,
vergi din ele-a pregatit.
Cel strain, ca e strain,
m-a sapat la radacini
Si cum m-a sapat, mi-a spus
ca n-o sa mai cresc in sus.
Noroc ca ma stiu stejar
si-am crescut din mine iar:
alte radacini am prins,
ramuri dese am intins

Cerul tau, Moldova

(fragment)

Cerul tau, Moldova, e de-albastru,
e de verde frunza ta oricand.
Un pamant mai scump pe lume nu e,
nici mai dulce nu e un pamant.
Casa mea la margine de Tara
creste fir de busuioc in prag.
Nu e nicaieri un plai mai tanar,
nu e nicaieri un plai mai drag.
Arde-n soare roua diminetii
ca o ploaie grea de margarint
La Moldova orice primavara
e de randunica si argint.
Se implina spicul ca voinicul:
de lumina blanda soapta lui.
Nu-i o alta glie mai frumoasa,
alta glie mai aleasa nu-i.
Tu esti partea noastra de iubire,
tu esti dorul nostru cel mai dor;
pleaca cineva de langa tine,
niciodata nu ti-a fost fecior!
Doina ta, Moldova, e de leagan,
hora ta de codru e, de grui.
Nu-i pe lume alt meleag mai pasnic,
alt meleag mai sfant pe lume nu-i!

Chemarea zeilor

Doina rugaciune este, sfanta.
Rugaciune sfanta, ea se canta:
se sopteste ingereste si se tace
ca o pace, ca o pace, ca o pace.
Doina toata firea este, firea:
vesnicia toata, nemurirea,
invierea este, invierea,
adierea cea mai blanda, adierea.
Doina e Duminica cea Mare,
e chemarea zeilor, chemarea.
Inima de sora si de frate,
lacrima tarzie si oftat e.
Doina, pururi tanara lumina,
rana cea din piept ea ne alina.
Doina, frunza totdeauna verde,
ea din lume ne aduna, ea ne pierde.
Ea pacatele ne iarta, toate, toate:
vinovate si nevinovate.
Cerul daca tuna, daca scapara,
ca pe niste puisori ne apara.
Doina pe cei slabi ii ocroteste:
mama buna, langa piept ii incalzeste.
La rascruce, la raspantie de soarte,
ea din viata creste, nu din moarte.
Doina, cartea noastra de citire,
candela ce tremura subtire,
dor, un mare dor, dor de acasa;
piatra de mormant, ea ne apasa.
Se vor trece toate, se vor spulbera!
Va ramane doina! Dar si noi cu ea!
Va ramane Nistru, raul cela sfant,
care tot mai creste, tanar, din pamant.

Microcosm

Am intalnit un om batut de soarte,
de nenoroc batut, un cersetor:
Si nici in vatra focul nu mai arde,
si am copii, si flamanzesc, si mor. 
Am intalnit un om batut de ganduri,
om intre oameni omul, lut din lut,
frumos, marinimos si-atat de singur,
si-atat de plans, si-atat de abatut.
Am intalnit un om de nepriinta,
o secatura, un netrebnic, un lalau.
M-am intristat, ci nu venea din chibzuinta:
purta lalaul si satar la brau.
Am intalnit un om de neputinta,
o cata-precupeata, un scalamb.
M-am intristat, ci nu venea din suferinta:
purta scalambul varf de coasta in caramb.
Am intalnit un om de rea credinta,
o corcitura deocheata, un urat.
M-am intristat, ci nu venea din pocainta:
un antihrist cu lantisor la gat.
Si-am intalnit un om dintr-o bucata,
un verde brad, un neingenuncheat!
M-am bucurat: aceasta lume toata
a vesnicit cu verdele de brad!
Si-am intalnit un om de omenie,
un om frumos cu sufletul de toamna
Am lacramat: in asta vitregie
un om de omenie mult inseamna!

Mostenitorii

Aici, acasa, la hotar
de tara veche si de oda,
cunoaste fiece stejar
cararile lui Stefan Voda.
Erau cararile de dor,
erau cararile de soarte,
de manastire, de izvor,
de inviere, de nemoarte.
Treceau prin codru neumblat
si oblojeau ca pe o rana
duiosul suflet de barbat
si de femeie moldoveana.
O iarba verde-a-ngalbenit
si la hotar, si la cetate:
noi libertate am ravnit,
dar n-am stiut ce-i libertatea!
Un nour negru a plouat
istoria cu necinstire:
noi fericire am visat,
dar n-am stiut ce-i fericirea!
In albe secole de dor,
in negre secole de vama,
am plans destul, ca un popor
fara de Patrie, de Mama.
Iesea Batranul domn din hram
cu Sfanta Cruce ridicata
si ne ruga sa fim un neam,
sa nu ne vindem niciodata
Icoana lui ne-mbarbata:
ne luam de maini, cum cere hora,
si-un nimeni daca ne vindea,
era dusmanul tuturora!
Strainii care au venit
din cele patru parti de lume
lacasele ne-au pangarit,
dar n-au putut sa ne sugrume.
Napasta daca ne calca
si ne seca de tot puterea,
Batranul Voievod venea
si impartea cu noi durerea.
Am fost un neam. Un neam vom fi
cat vom mai sti a creste paine,
o limba cat vom mai vorbi,
o doina cat ne va ramane!
Prin anii ce vor fremata
ca o padure-ndepartata
un cap de zimbru va purta
o luna-n coarne, sfartecata.
Si intr-o zi, la un soroc,
infipt adanc in miezul gliei,
va slobozi lastari de foc
toiagul vechi al pastoriei.
Parinti si fii, in jurul lui
duminicile ne vom strange
si-aflati in paza Domnului,
frumos, ca niste sfinti vom plange.
Vom saruta acest pamant
crescut in os, in grai, in patimi,
sfant sa ne fie orisicand
cu-n rug in vatra si cu datini;
cu o mioara si-un pastor,
cu mester bun ce hram ridica,
cu un poet, al tuturor,
de la opinca la vladica
Mostenitor suntem. Traim 
o pace dreapta sa cunoastem.
Alte pamanituri nu ravnim,
aici murim, aici ne nastem,
aici ne nastem si murim!

Daruieste, Doamne Sfinte

Daruieste, Doamne Sfinte,
strop de dor Moldovei noastre,
drum de secoli inainte,
cer inalt si zari albastre.
Fa sa aiba buna parte
de painica si de sare,
si de viata cu nemoarte
dar ca viata trecatoare.
Apara cum stii mai bine
de strainul care-l pierde
graiul ei, din mosi ce vine 
piatra rara, frunza verde.
Leaganului unde pruncii
gangura cuvantul mama 
fa-i un loc in iarba luncii
sau in codru de arama.
Coltelui primavaratic
da-i tarie si rabdare,
sa rasara, singuratic,
de sub piatra mult ce-l doare.
Infrateste om si ciuta,
grier, fluture, furnica:
la nevoie te ajuta
cu-o povata, cat de mica.
Da-ne, Doamne, ai de unde,
clipa e de inviere,
da-ne-o mare si un munte,
si mai mult nimic nu cerem

Luceafarul

Daca nu-l vedea Poetul,
de sub nori cand rasarea,
stea ca multe alte stele
si Luceafarul era.
Dar Poetul intr-o seara
l-a vazut si dinadins
cu-a lui pana solitara
l-a ajuns si l-a atins.
Daca nu-l vedea Poetul
Dar eu stiu: Maria sa
a venit pe-aceasta lume
asteptat de-aceasta stea.
Steaua arde, arde, arde
peste secol si destin:
soapta de eternitate,
floare-amara de pelin.

Doina

Cand i-a fost mai bine,
cand i-a fost mai rau,
moldoveanul doina
si-a cantat mereu.
La un colt de masa,
langa omul drag,
langa pomul care
infloreste-n prag.
Ca o doina doina,
ca un juramant,
ca o rugaciune
pentru-acest pamant,
ca o inviere,
ca un imn in hram,
ca un dor de Tara,
ca un dor de Neam.
Doina tu, doinita,
daca nu erai,
hauleau strainii
pe-un picior de plai.
Le-ai iesit in cale,
la hotar colea,
n-au putut sa treaca
de durerea ta.
Doina, tu, doinita,
fii un juramant,
fii o rugaciune
pentru-acest pamant;
fii o inviere,
fii un imn in hram,
fii un dor de Tara,
fii un dor de Neam.
* * *
Aceasta pasare ce bate la fereastra
cu-aripa ei de noapte si de dor
invesniceste, sfanta, clipa noastra,
spre dainuirea Basarabilor.
Aceasta pasare stapana peste toate
cu glas de maica scumpa si de prunc
e o chemare-a stelelor prea poate
si-a lumilor ce nu ne mai ajung.
Aceasta pasare ce zboara peste moarte
si are suflet de pamant si grai
copiilor din paine le imparte,
buneilor le face loc in rai.
Aceasta pasare durerea ce ne stie,
la un soroc de batalie grea
pe cei cazuti in lupta ii invie
si ii invata nume a purta.
* * *
Plang in mine si-n tarane
(precum plange toamna-n noapte)
toate doinele batrane
picurate-n strop de soapte.
Plang si-n frunzele ce zboara
catre noi, spre-a ne aprinde:
rosii picaturi de ceara,
stele rosii, ratacinde
Napadit de doruri grele,
ma stiu trist ca o balada
si-mi las fruntea peste ele,
piatra de granit sa cada;
si de jale mult prea mare
pentru baci si pentru turma,
ravnind sfanta razbunare
plang si eu pana la urma

Dor

Apa mare ne desparte.
Nu stiu pasare sa fiu.
Stiu ca-n mine creste lutul.
Si ca lutul doare stiu.
Apa mare si adanca
izvorand din stanci adanci.
Eu de-o parte plang cu jele,
tu de alta parte plangi.
Cine-aude, cine vede?
Ne topim nadajduind.
Intinzi mana catre mine,
catre tine mana-ntind
Si pe maluri departate
ne prefacem deodat 
intr-o salcie uscata
si-ntr-un pui de plop uscat.
* * *
Apele raului, domoale,
curgeau la vale
ca mierea, dulce si greu.
Soarele pe umarul meu
ardea,
umarul ma durea.
Am intrat in rau pana la brau,
pana mai sus de brau.
Nevazut, apele-au descrescut.
Am intrat in rau pana la piept,
pana mai sus de piept.
Nevazut, apele-au descrescut.
Ca niste sabii stralucitoare
pestii mi se zbateau la picioare.
Se zbateau ca mureau,
iar daca mureau tot se zbateau.
Erau pesti sau nu erau?
Ma vedeam ca dezgolesc
cimitirul stramosesc:
os de tampla, os de frunte
Si-am facut din oase punte!
Cand am inceput sa plang,
s-a-ntors raul din adanc:
herghelie grea de valuri
intre cele doua maluri
Si-ntre valuri numai eu,
si-ntre maluri numai eu

De la Putna mai incoace

Undeva, la miez de soarta,
rascolind eternitate,
In amurgul cel de taina
clopot negru negru bate.
Si din vreme peste vreme,
mai pe-aici, mai pe oriunde,
in amurgul cel de veghe
clopot rosu ii raspunde.
De la Iasi prin lunca verde,
prin campie, peste dealuri,
drum taiat de roti se pierde,
strajuit de doua maluri.
Este drumul ce soseste
de departe, de la Poarta,
si-ntr-un neam ne infrateste,
ne uneste intr-o soarta.
Este drumul cel pe care
l-au trecut, voinici, buneii,
ca sa-ajunga la hotare
si sa lupte precum leii.
Ci venea, puhoi, puhoiul
strainimii peste tara
si dezlantuia razboiul
la Nistru, la margioara.
De la Putna mai incoace,
prin balada si prin oda
isi conduce-o lupta dacii
preamaritul Stefan Voda.
Isi conduce-n lupta dacii
prin Soroca si Tighina,
si-nfloresc in cale macii,
dureros ranind lumina.
Din Suceava catre mare,
din Lapusna la Hotinu
dorurile cele grele
au inrourat pelinul.
Din Carpati la Chisla-noua
Din Orhei la Slobozia
lacrimile cele grele
au pietrificat mosia.
Trista-i Manastirea Putna.
Portile deschise-asteapta
stralucit convoi ce vine
si spre ea incet se-ndreapta.
Ca un dangat plin de jale
mii de clopote dau veste:
Stefan Voda al Moldovei,
Stefan Voda nu mai este!
Sa-aratam prin lupta noastra
tuturor necontenit,
ca prin neamul sau in lume
Stefan Voda n-a murit! *

Cu limba noastra

Este a noastra limba noastra
si noi suntem cu ea popor,
cum stelele
din cer
sunt stele
cu vesnica lumina-a lor.
Este a noastra limba noastra
si noi suntem cu ea pamant,
cum marea mare
este mare
cu ape vesnic valurand.
Este a noastra limba noastra
si soarta noi suntem cu ea,
cum este codru verde soarta
cu ciuta si cu pasarea.
Din strabunei cu limba noastra
noi am crescut si crestem, demn,
cum creste pomul din tarana
suita-n frunza si in lemn.
Ci noi cu ea, cu
limba noastra,
nemuritori vom fi oricand,
nemuritor cum e Pamantul
cu Soarele mereu arzand.

Hora Unirii

Isi scutura cojoacele Odochia:
albastre papadii, albastre ore
La Chisinau, la Iasi, la Cluj, la Drochia
se joaca cele mai batrane hore
Mi-e greu. Mi-e frig. Mi-e teama. De cadere.
De-alunecare-n hau, in gol, in vid.
Durere, Doamne, crancena durere
Nu cred nici in Iehova in sfarsit!
O zi, macar o zi de primavara!
O floare, macar una, de cais!
Amara painea cea de sat, amara.
Amar poemul meu inca nescris.
Cum, Doamne, cum sa ma despart de mama?
De asta lume cum sa ma despart?
Nesatioasa, harca-mi cere vama,
iar eu doresc numai atat sa ard
ca lumanarea cea de seu, faclie
nu voi mai fi, trecuta clipa mea.
Macar un vers, un rand macar de poezie
din cartea mea, cand voi pleca, va ramanea?
Mi-e trist. Ma dor cuvintele. Ma-ncearca
pareri de rau: de ce anume eu?
O mare. Cea mai larga. Si o barca
Departe tarmul. Si talazul greu!
Isi scutura cojoacele Odochia:
albabstre papadii, albastru cad
la Chisinau, la Iasi, la Cluj, la Drochia
Si eu de viata nu m-am saturat!

Versurile lui Dumitru Matcovschi devenite CANTECE

Bucurati-Va Dumitru Matcovschi

Eu ma grabesc, tu te grabesti, el se grabeste.
Imbatranesc, imbatranesti, imbatraneste.
Ce am iubit? Ce n-am iubit? Ca in poveste
simpla de tot,
scurta de tot
viata ne este.
Uite-o din nou trece pe drum fata zglobie.
Uite-un baiat floare si-a pus la palarie.
Uite un prunc, rade in prag, ai, nazdravanul!
Uite-un mosneag, tace-n toiag, alb ca troianul.
Muntele ieri ne-ademenea, astazi ne doare.
S-a implinit, nu s-a-mplinit visul cel mare?
Cine sunt eu, cine esti tu, cine e dansul?
Noi am stiut zborul inalt, dorul si plansul
Zilele trec, zilele vin Ce va ramane?
Suflet de lut, necunoscut, suflet de paine?
Toamnele cresc, grijile cresc, viata descreste.
Eu ma grabesc,
tu te grabesti,
el se grabeste.
Bucurati-va, prieteni, de perieteni si de frati,
Bucurati-va de-un nume ce vi-i dat ca sa-l purtati.
Bucurati-va de-un cantec,
de-un amurg cu flori de tei,
bucurati-va o viata
de lumina dragostei

CHIŞINĂUL MEU CEL MIC Dumitru Matcovschi

În oraş, la Chişinău
Are-şi omul dorul său,
Şi când pleacă undeva,
Doru-i arde inima.
O fi dorul ram de tei,
O fi stol de porumbei,
O fi plop vegheat de-o stea
Colo la Botanica.

Cu platani la Buiucani,
Cu izvoare la Râşcani,
Fără larmă de tramvai,
Chişinău-i colţ de rai.
Vara-n freamat străzile
Şi de-azur amiezile,
Iarna alb nămetele
Şi brunete fetele.

Am trecut pământu-n lung
Ca la Chişinău s-ajung,
Şi-am trecut pământu-n lat,
Ca la uşa ta să bat.
Ştiu că sunt oraşe mari,
Unii le visează chiar,
Dar eu nu dau pe nimic
Chişinăul meu cel mic.

APARA-MA, FRUNZA DE TEI Dumitru Matcovschi, Muzica Anatol Chiriac, Interpret Mihai Volontir,

Apara-ma, frunza de tei,
te rog, ma apara:
salbatic dusmanii mei
tuna si scapara.
Pazeste-ma, frunza de dud,
te rog, ma pazeste:
prietenii m-au vandut
mol-do-ve-nes-te.
Loveste-ma, frunza de mar
cu neandurare:
am cautat adevar
in tradare.
Ascunde-ma, frunza de soc,
te rog, ma ascunde:
invidia-i cu noroc
aici si oriunde.
Alina-ma, frunza de nuc,
te rog, ma alina:
sperantele-au ars ca pe rug,
ah, fara lumina.

Asta vara la Soroca Dumitru Matcovschi, Muzica Petru Teodorovici, Interpreta Angela Ciumac

Asta vara la Soroca,
unde cantecul te-mbata,
o copila cu ghiocul
m-a vrajit, ah, prima data.
Si-am aflat atunci o veste,
una nemaipomenita:
Fat-Frumos cel din poveste
in poveste ma invita.
Asta vara la Soroca,
unde nici un tren nu vine,
un baiat cu ochi ca focul
s-a indragostit de mine.
M-a purtat pe strazi de mana
ca un bade cumsecade,
mi-a cantat o saptamana,
aoleu, ce serenade.
Asta vara la Soroca,
unde ploua stele albe,
eu mi-am incercat norocul
si-am facut din ele salbe.
Cu margele-mpodobita
si cu dor la inimioara,
am fost cea mai fericita
la Soroca asta vara.

Cantecul moldovenesc Dumitru Matcovschi, muzică populară, Interpretă Valentina Cojocaru

Eu traiesc pe-acest pamant
sa fiu mama si sa cant,
pentru puiul meu cel sfant
sa fiu mama si sa cant,
si cantand sa-mbatranesc,
si iubind sa-ntineresc.
Cantecul moldovenesc
din parinti il mostenesc.
Am un dor si nu-i usor,
dar il port ca pe un dor,
ca-i al meu si ca mi-i dat
sa mi-l stiu neimpacat,
si ma bucur ca-i asa,
chiar de-mi arde inima.
Cantecul moldovenesc
din parinti il mostenesc.
Omul cel fara de dor,
ca pomul neroditor
trece-si viata, singurel,
traind numai pentru el
Si nu-i pasa nimanui
daca este, daca nu-i.
Cantecul moldovenesc
din parinti il mostenesc.

Chipul tau Dumitru Matcovschi, Compozitor si interpret Mihai Toderascu

Am iubit sau n-am iubit vreodata?
Iata-ma copil in fata ta,
luminoasa si frumoasa fata,
tanara mereu ca ramura.
Cred in dor si cred in stea polara,
cred in soapta frunzelor de nuc
Muntele ascunde piatra rara,
muntele rastorn si ti-o aduc.
Vorba ce-o rostesti infiorata
ma imbata dulce si amar,
vinul cu pelinul cum te-mbata,
lacrima cand scapara-n pahar.
Cred in cer albastru si in soare,
cred in viata, cred in viitor,
spune-mi sa cobor la fund de mare,
eu la fund de mare-o sa cobor.
Primavara creste iarba verde,
ochii tai de iarba verde sant:
cine-i crede nestiut sa pierde
ca un strop de ploaie in pamant.
Am o soarta eu si am un nume,
ma voi pierde, n-o sa-mi para rau.
Iarta-mi anii cei batuti de brume,
fie pururi tanar chipul tau!

Mama Dumitru Matcovschi, Compozitor si interpret Tudor Gheorghe

Palma ta ne-a mangaiat,
vorba ta ne-a leganat,
am crescut cu alti copii de-o seama.
Langa pomul cel rotat,
langa spicul cel bogat,
langa pragul casei noastre, mama.
Am fost buni si rai am fost.
Tu ne-ai cautat un rost,
cu povete planse in naframa.
Tu ne-ai invatat un grai,
tu ne-ai daruit un plai
si-am plecat cu el in lume, mama.
Patru zari am colindat:
le-am trecut in lung si-n lat;
drumurile si acum ne cheama.
Tu ne-ai asteptat mereu,
am venit cand ne-a fost greu,
te-am gasit incaruntita, mama.
Ploile sunt azi de dor,
arsitele de ogor,
noptile sunt clopote de-arama.
Toamnele te-au vestezit,
iernile te-au caruntit,
ca pe-o floare din gradina, mama.

Copilarie Dumitru Matcovschi, Compozitor si interpret Mihai Toderascu

S-a ratacit in vreme,
s-a preschimbat in stea,
sarmana si icoana
copilaria mea;
ca pomul din campie
batut de vant pustiu,
s-a scuturat de floare,
duruta sa mi-o stiu.
Un clas.. Si astazi plange
cu murmur de izvor
E glasul tau, maicuta,
e-o lacrima de dor.
Un glas.. Si azi ma cheama
cu murmur de cismea
E glasul tau, maicuta,
e, dulce, soapta ta.
Mi-e sete de un cantec,
mi-e sete de-un alin
Cu zorii plec de-acasa
si cu amurgul vin
Coboara-n toamna anii,
se aduna-n lung sirag
Si nimeni, nimeni, nimeni
nu ma asteapta-n prag.
Cad frunze de arama,
se-astern in drumul meu
As vrea, ca altadata,
sa fiu copil mereu
Banutii de ninsoare
ca maine vor cadea
Incarunteste, doare
copilaria mea

Inima de mama Dumitru Matcovschi, Muzica Ion Aldea-Teodorovici, Interpretă Sofia Rotaru

Inima de mama, inima de tata,
cade stea din ceruri rosu fulgerata.
Inima de tata, inima de mama,
cade iara frunza codrului de-arama.
Toamna obosita, toamna zbuciumata,
inima de mama, inima de tata.
Iarna-nzepezita, crunta ca o vama,
inima de tata, inima de mama.
Grea, tot grea, de piatra
noaptea peste vatra;
cainele pandeste
luna si o latra.
Grea, tot grea, de hume
noaptea peste lume;
glontele pandeste
inima anume.
Inima de mama, inima de tata
A trecut o viata ca o clipa, iata
Inima de tata, inima de mama
Doua doruri stranse nod intr-o naframa.
Dincolo de noapte,
dincolo de vant
clopote albastre
se aud batand.
Dincolo de ploaie,
dincolo de dor
se intorc copiii
la parintii lor.

Doar femeia

Compozitor si interpret Daria Radu

Mai regina decat floarea
doar femeia poate fi.
Mai adanca decat marea
doar femeia poate fi.
Mai inalta ca destinul
doar femeia poate fi.
Mai amara ca pelinul
doar femeia poate fi.
Mai frumoasa decat viata
doar femeia poate fi.
Mai desteapta ca povata
doar femeia poate fi.
Mai cuminte ca poemul
doar femeia poate fi.
Mai cumplita ca blestemul
doar femeia poate fi.
Mai aproape decat dorul
doar femeia poate fi.
Mai de soapta ca izvorul
doar femeia poate fi.
Mai de-april ca primavara
doar femeia poate fi.
Si mai dulce ca vioara
doar femeia poate fi.
Iubeste-ma, barbate si ma invesniceste,
dar chipul niciodata nu mi-l taia in piatra.
Decat o vesnicie, mai bine daruieste-mi
caldura cea de taina a focului din vatra.

Lacrima amara

Muzica Mihai Dolgan
Interpret Gheorghe Topa

Ai plecat intr-o seara de vara:
te-a furat, te-a strigat un baiat.
Si mi-i dorul nebuna vioara,
si mi-i sufletul neimpacat.
Esti departe-departe-departe,
frunza-i coapta si tremura greu.
Calea Robilor vesnica arde:
o fi calea destinului meu
Nu stiu: vina a cui va ramane?
Poate-a mea, poate-a ta, poate-a lui
Ce mi-i soarele zilei de maine,
daca-a fost o iubire si nu-i!
Lacrima amara, lacrima amara
ma incearca iara ca un vechi refren.
Amintiri si clipe reancep sa doara,
ora e tarzie, e pustiu in gara
Si nu mai vine nici un tren!

Cu numele tau

Muzica Ion Aldea-Teodorovici (spectacolul Tata)
Interpreta Nina Crulicovschi

Am numit cu nume drag
stea din cer stralucitoare.
Steaua mea a fulgerat
si s-a prabusit in mare.
Eu te caut, eu te strig,
eu te-adun din vesnicie:
unde esti, de ce nu esti,
tu, iubirea mea tarzie?
Am numit cu nume sfant
spic de grau ce se implina.
Spicul meu s-a scuturat
de belsug si de lumina.
Trece noapte, trece zi,
doru-i piatra grea si-apasa.
Unde esti, de ce nu esti,
tu, iubirea mea frumoasa?
Am numit cu nume scump
pasare din codru verde.
Pasarea s-a ratacit
si-acum prin straini se pierde.
Brume cad, mai grele cad,
dorul e un rug si doare:
unde esti, de ce nu esti,
tu, iubirea mea cea mare?
Sa te plang, iubire? E-nzadar!
Ai, pelinul floare de amar.
Sa te-alung din suflet? E tarziu!
Ai, pelinul Floare de pustiu.
Sa te calc in tina? E pacat!
Ai, pelinul Floare de barbat.
Sa te-ngrop in taina? E durut!
Ai, pelinul Floare de baut!

Doua toamne

Muzica Ion Enache
Interpret Ion Suruceanu

Un batran si o batrana
trec pe-alee catinel.
Ea cu-n trandafir in mana,
cu o crizantema el.
Parca vin dintr-o balada,
parca vin dintr-un colind.
Ea cu parul de zapada,
el cu parul de argint.
Cad incet, ca niste ganduri,
coapte, frunzele de tei,
cum cadeau si-n alte randuri,
cand ei nu erau bunei.
Uite banca lor cea veche,
care-i stie fericiti,
iar pe banca o pereche
tanara de-ndragostiti.
Ochii fetei de scanteie
si-ai baiatului la fel;
si trec iara pe alee
o bunica si-un bunel
Doua toamne, iata-le,
intr-un dor legatele:
doua sfinte lebede
pe o apa repede

Dragostea poetului

Muzica Daria Radu
Interpretă Anastasia Lazariuc 

Poetul a iubit si-a patimit.
Ca un copil poetul a iubit.
Femeie preafrumoasa a iubit.
Si-a patimit, si-n patimi a trait,
dar patimile nu l-au biruit
de-aceea ca poetul a iubit:
ca un poet, ca cel mai demn poet,
cu-o inima ce nu-ncapea in piept,
cu dor mistuitor, coborator
din spatii ametite greu de zbor,
din lumi ce nu exista pe pamant.
Poetul a iubit si a fost sfant.
Dar ea, iubita, oare l-a iubit?
Dar ea, iubita, oare-a patimit?
Dar ea, iubita, nu l-a inselat,
nu l-a mintit, femeie, cu-n oftat?
Ci ea, iubita, n-a fost umbra lui,
a Marelui, a Zburatorului:
ea n-a venit din haos, dar din rost,
ea nu a fost mai mult decat a fost,
ea a ravnit o casa si un pat
si-n casa ceea, tanar, un barbat
si nu un zeu, si nu un Demiurg,
barbat cu brate grele de amurg.
Poetul a iubit. Iubirea lui
a fost iubirea verde-a codrului,
a fost iubirea plaiului matern,
iubirea unui geniu etern
al graiului, ce sfant e pentru toti:
parinti, copii, nepoti si stranepoti;
a fost iubirea neamului intreg,
pe care astazi voi s-o inteleg
si-o inteleg, si nu-nteleg nimic:
pana la ea nu stiu sa ma ridic,
ci ea ramane totusi un mister,
sa arda cu Luceafarul din cer.
Tu, Veronica, nu mai plange, nu,
ca nu esti vinovata numai tu.
Si poate nu e nimeni vinovat:
Poetul a iubit cum i-a fost dat:
ca un poet Poetul a iubit
femeia ce din mit a rasarit.
Stai langa el, icoana scumpa fii,
cu dorul tau de casa si copii,
si nu te stinge, nu te ofili:
chiar daca vrei, tu nu mai poti muri,
pentru ca el, Poetul, te-a iubit.
El tot ce a iubit a-nvesnicit!

Glosa in metru Eminescian

Zi de azi si zi de maine.
O credinta si o soarta.
Cresc tarane din tarane.
Cade stea din ceruri, moarta.
Dor cu dor se impereche
intr-un picure de roua.
Niciodata lumea-i veche,
niciodata lumea-i noua.
Omul vine precum pomul
sa-nfloreasca, sa rodeasca.
Langa om traieste-si omul
viata sa cea pamanteasca.
Cere sufletul credinta
si pe urma cere paine.
Nu se trec in pocainta
zi de azi si zi de maine.
Fara margini universul.
Ca un fir de mac pamantul.
Si se lupta prea mult versul
cu cuvantul si cu gandul.
Este-o forta ca o torta
ce ne poarta catre-o poarta.
Peste toate este-o forta,
o credinta si o soarta.
Solitar hotar de creste
ne aduna impreuna.
Ce-i poveste nu-i poveste.
E istorie comuna.
Revarsat din zodii astru
ideal superb ramane.
Creste-albastru din albastru.
Cresc tarane din tarane.
Drumul nu-i usor, se-ntampla.
Dar a fost usor vreodata?
Doare frunte, doare tampla,
doare inima barbata.
Prefacuta-n neagra zgura,
mai pustie, mai desarta,
uneori cu-nvatatura
cade stea din ceruri, moarta.
Viata-i viata si in viata
are dreptul fiestecare
la o Mare Dimineata,
la un mic apus de soare.
Cu iubire ce-ncolteste
langa patima straveche,
dor cu dor se intalneste,
dor cu dor se impereche.
Cine stie, daca stie,
ce inseamna fericire?
Fericirea-i vesnicie?
Fericirea-i nemurire?
Nour tuna cu furtuna,
cu furtuna nour ploua
Ea incape totdeauna
intr-un picure de roua.
Rade unul ca nici unul,
plange altul ca nici altul.
Cineva, tragand cu tunul,
face pulbere inaltul.
Se-nfiripa tanar cantec
si te gadila-n ureche.
Coborata din descantec,
niciodata lumea-i veche.
Curge vreme cu poeme 
rau de munte peste punte.
Infinita curge vreme
si in vreme se ascunde.
Ce-am fost noi? Tacere grava?
Secol desfacut in doua?
Cu trecutul ei de slava,
niciodata lumea-i noua.
Niciodata lumea-i noua,
niciodata lumea-i veche.
Intr-un picure de roua
dor cu dor se impereche.
Cade stea din ceruri, moarta,
Cresc tarane din tarane.
O credinta si o soarta:
zi de azi si zi de maine.

In loc de epilog

O gutuie pe masa
ca un zambet de prunc.
Si tu esti mai frumoasa
cu par negru si lung.
O gutuie pe masa
ca un dar de la zei.
Si tu esti mai frumoasa
decat alte femei.
O gutuie pe masa
ca o luna in geam
Si tu esti mai frumoasa
decat eu te credeam.
O gutuie pe masa,
soare dulce si bland.
Si tu esti mai frumoasa
decat ingerii sunt.
O gutuie pe masa
ca o soapta de dor.
Si tu esti mai frumoasa
decat ingerii vor.
O gutuie pe masa
ca la noi, ca la Vad.
Si ma-mpinge pacatul
sa mai fac un pacat

Important:
Drepturile de autor asupra poeziilor aparţin exclusiv autorului. Rugăm să i-le respectaţi!
Copierea operelor de pe site se poate face doar pentru uzul personal. De asemenea rugăm să susţineţi autorul prin procurarea cărţilor acestuia în librării.
DiscoverMoldova Vă este recunoscătoare!

Alte Poezii de Dumitru Matcovschi

Dumitru Matcovschi - BASARABIA (mai mult decât poezie...)

Biografia lui Dumitru Matcovschi

citeste Biografia completă, redactată sub însuși îndrumarea lui Dumitru Matcovschi - aici

BIBLIOGRAFIE
1. Dumitru Matcovschi, "Soarele cel Mare", Versuri, "Literatura artistică", Chişinău, 1988
2. Dumitru Matcovschi, "Imne şi blesteme", Versuri, Ed "Hyperion", Chişinău, 1991