Tema poeziei „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiş este despărțirea dureroasă de lumea copilăriei. Moartea căprioarei
>> poezia MOARTEA CĂPRIOAREI de Nicolae Labiș
Pe urmele lui Eminescu , N. Labiş redescoperă poemul co o introspecţie, ca modalitate analitică a unei biografii sincopate, degajată de elementele impure. Respirind neutralitatea narativă, N. Labiş intoarce poemul intr-o meditaţie asupra realităţii interoare a omului, prin care ordonează faptele existenţei obiective.
Printre poemele „Primele iubiri”, „Omul comun”, „Alexandriu” se numără şi „Moartea căprioarei”, scrisă in 1954. Această poezie reprezintă o poveste dramatică , dar totodată şi una reală. La crearea acestei poveşti au contribuit amintirile, trăirile, atitudiena personală faţă de moarte. Copilul nu doreşte această moarte la care este un martor ocular şi suferă durere. El credea in poveste, dar deodată ea dispare, se năruie (Dar văile vuiră). Povestea brusc a murit şi apare o crudă realitate. Copilul inocent a văzut moartea violentă impotriva firii cu proprii ochi, maturizându-se: a inţeles că unde este viaţă, este şi moarte.
a) Moartea căprioarei este o replică la povestirea lui Mihail Sadoveanu În pădurea Petrişorului, fiindcă la Nicolae Labiş căprioara devine un simbol cu o încărcătură semantică deosebită. Dacă la Mihail Sadoveanu căprioara rămânea o delicată fiinţă a naturii, la Nicolae Labiş ea devine universul copilăriei, lumea ca mit („Mi se părea că trăiesc un mit/ Cu fata prefăcută-n căprioară”).De aici valorile pe care poetul le atribuie acestui simbol, fiindcă ea devine: frumoasa lumii („Frumoasă jertfă a pădurii mele!”), gingăşia („Privind în jur c-un fel de teamă”), delicateţea („Şi nările-i subţiri înfiorară apa”), inocenţa („Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit”), sufletul („O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri”); este viaţa („Şi viaţa căprioarei spre zările târzii/ Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna”), existenţa („Mi-a şuierat cu bucurie: — Avem carne!”). Evenimentul autobiografic se interferează cu motivul sadovenian. Poetul, în ipostaza de copil, îşi însoţeşte tatăl la o vânătoare ilegală, determinată de condiţiile foarte grele ale luptei pentru existenţă. Seceta din 1946 determinase pe mulţi să caute resurse de hrană. De aceea poetul precizează că: „Dar legea ni-i deşartă şi străină/ Când viaţa-n noi cu greu 570 se mai anină,/ Iar datina şi mila sunt deşarte,/ Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte“, ceea ce arată starea familiei şi motivaţia actului vânătorii. De aceea lumea îi apare copilului ostilă: „Păşesc ca pe-o altă/ Planetă, imensă, străină şi grea“, fiindcă este dominată de spectrul morţii: „Seceta a ucis orice boare de vânt“. Soarele, generator al vieţii, are aceeaşi soartă: „Soarele s-a topit şi a curs pe pământ“. Din cauză că sunt uscate pădurile, iau foc uşor: „Peste păduri tot mai des focuri, focuri,/ Dansează sălbatice, satanice jocuri“. Această atmosferă sumbră este sugerată prin versuri ca: „Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!/ Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă/ Mâinile pline de sânge pe piept mi leam şters“.
Se prefigurează astfel destinul tragic al căprioarei, care devine: „Frumoasă jertfă a pădurii mele“. Pădurea, ca într-un ecou mioritic, devine un altar: „Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii“, impresionând în adânc ca o prevestire de destin conştiinţa copilului, care trăieşte drama desprinderii de lumea mitului, de universul copilăriei, aşa cum o vom găsi la Ion Barbu în După melci. Căprioara devine un mit, o eroină din basmele copilăriei: „Mi se părea că trăiesc un mit/ Cu fata prefăcută-n căprioară“. Momentul morţii este dramatizat şi amplificat ca un moment de importanţă cosmică, fiindcă angajează universul interior al poetului: „Dar văile vuiră. Căzută în genunchi/ Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,/ Îl prăvăli apoi, stărnind pe apă/ Fugare roiuri negre de mărgele“.
Poezia este o elegie, în care elementele romantice se interferează cu cele realiste, fiindcă tema, eroii, subiectul sunt structurate pe afect, pe conceptul de lume ca univers al mitului, dar şi pe conceptul de lume ca univers social-uman („fata prefăcută-n căprioară“, „ — Avem carne!“, „Mănânc şi plâng”). Sentimentul de vinovăţie este trăit intens de copil: „Tu iartă-mă, fecioară, tu căprioara mea“, fiindcă în loc să o apere, el a participat la uciderea ei, de aceea tristeţea lui devine durere („Umbroşii ochi trist străjuiţi de coarne“, „Mănânc şi plâng”).
Moartea caprioarei rezumat
b) Moartea căprioarei este o ars poetica, un testament spiritual al poetului, care va avea un destin tragic, prefigurat parcă prin această poezie. Dimensiunea realistă este exprimată prin imaginea tatălui vânător, prin contextul social-istoric, creat de seceta din vara anului 1946. Tema este realistă, sugerând corelaţii la Mihail Sadoveanu sau Alexandru Odobescu, dar la Nicolae Labiş ea îmbracă masca tragicului: „Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi“. Strident este sentimentul bucuriei tatălui din: „ — Avem carne!“, într-un contrast afectiv cu sentimentul de tristeţe, dar şi de durere al copilului. Aceste sentimente trăite de copil fac ca tema, ideea, subiectul, eroii să aibă şi o dimensiune romantică.Evaziunea în natură: „Mă iau după tata la deal printre târşuri“ se asociază cu mitul comuniunii dintre om şi natură într-o variantă ostilă: „Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi“. Acest raport se va transfera în toate imaginile poetice, sugerând trăirea în comun a dramei: „Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă/ Mâinile pline de sânge pe piept mi leam şters“. Ele transfigurează universul pădurii, atribuindu-i trăirile copilului poet. De aceea stilul poetului, caracterizat prin originalitatea metaforelor, metonimiilor, simbolurilor, are o structură mitică ca în poezia populară, ceea ce constituie o trăsătură a specificului naţional în poezia lui Nicolae Labiş.
Metonimiile sunt preponderente ca în poezia modernă: „Seceta a ucis orice boare de vânt./ Soarele s-a topit şi a curs pe pământ“, „focuri, focuri,/ Dansează sălbatice, satanice jocuri“, „Setea mă năruie“, „Tâmpla apasă pe umăr“, „Cu foşnet veştejit răsuflă valea“, „Şi nările-i subţiri înfiorară apa“, „Vai, fără vânt aleargă frunzarele duium!“. Metaforele au multă originalitate: „Pe-o nară puşca tatii scoate fum“, „roiuri negre de mărgele“, „Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii“, „cercuri lunecoase de aramă“, „Frumoasă jertfă a pădurii mele!“, sugerând mitul Pasărea Măiastră: „Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna“, „Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş“, dar şi ecouri eminesciene. Simbolurile au capacitatea de a reda mitul Stelelor-Logostele: „Şi stelele uimite clipiră printre ele“, sau Pasărea Măiastră „O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri“, dar şi încărcătura afectivă a textului: „Planetă, imensă, străină şi grea“, „Un clopoţel cu clinchet argintiu...“. Stilul lui Nicolae Labiş este concis, nuanţat, funcţional, afectiv, cu multe sintagme-modul, cu multe imagini originale, dovedind calităţile unui poet real, care abia începuse să-şi deschidă petalele universului poetic. Afirmaţia lui G. Călinescu că este un poet deplin exprimat este absurdă.