Poezia „Singuratate” aparţine „ciclului veronian” apărută în „Convorbiri literare” la 1 martie 1878. În această perioadă poetul trăieşte o profundă singurătate şi dezamăgire în dragoste.

George Călinescu numea „poezia tăcerii absolute” în care solitudinea desăvîrşirii îngustează conştiinţa de sine şi dă naştere acelui sfîrşit, denotînd o meditaţie ce evocă sentimentul singurătăţii şi al curgerii timpului.

În compoziţia poeziei se disting două planuri. Primul plan inseră 1-7 strofe ce adîncesc atmosfera singurătăţii, tristeţii şi melancoliei. În celălalt plan se includ ultimele 3 strofe ce activează starea eului liric datorită apariţiei iubitei.

Poezia începe cu imaginea unui spaţiu mediu al eului liric: perdele, masă, foc, sobă, care denotă atmosfera de intimitate tensionantă. Antiteza „focul pîlpîe în sobă / iară eu pe gînduri...” determină o stare emoţională bruscă. În camera iluminată de pîlpîitul flăcării din sobă, se proiectează chipul prizonierului al amintirilor. Epitetul „perdelele lăsate” şi verbele „pîlpîe”, „cad”, „ţîrîiesc” relevă monotonia, stagnarea timpului în care este cuprins eul liric. Repetiţia şi aliteraţia” stoluri, stoluri trec prin minte” determină inundarea spaţiului cu amintiri abundente de dulci fantasme, de dulci iluzii, generînd o stare meditativă, somnolentă. Epitetul dublu „negri, vechi zidiri” nuanţează îndepărtarea în timp şi spaţiu a eului liric, al cărui suflet este ca o zidire. Motivul amintirilor rezidă din simbolul greieri, epitetul dublu „grele, mîngîioase amintiri” şi metafora „se sfarmă-n suflet”, care creează un zbucium sufletesc, învăluit de o stare dezolantă, de o tristă amintire persistentă.

Motivul trecerii timpului este accentuat de acţiunile simbolurilor zoomorfe: greieri, şoareci, care trezesc imediat melancolia şi lupta împotriva scurgerii iremediabile a timpului. Lupta cognitiva se regăseşte prin scris. Metonimia „sună cleampa” determină apariţia iubitei, bucuria iubirii fiind singura care îi poate insufla încredere in viaţă. Antiteza relevată prin adjectivele opuse, antonimice „deşartă plină” şi „negru-lumină” determină schimbarea radicală a atmosferei şi învăluită anterior în pesimism în una activă la ivirea iubitei, care este comparată cu o „icoană de lumină”, denotînd sacralitatea iubirii. Metafora „privazul negru al vieţii” sugerează ideea unei vieţi lipsite de bucurii, una solitară, care devine graţiei iubitei  luminată, căci numai ea e în stare să dea un alt sens vieţii întunecate a poetului. În final apare acelaşi motiv de trecere a timpului - „şi mi-i ciudă”, eul liric fiind supărat că timpul îi macină viaţă, stăpîndînd-o necruţător , pe cînd el doreşte să savureze clipele alături de iubită. Prezenţa des întîlnită a formei personale la persoana I „-mi”, „melancolia-mi”, „dată-mi”, determină centrarea eului liric, a suferinţei lui în atmosfera poeziei.


Interpretarea textului liric din perspectivă structuralistă (strofele 4-7)

Nivelul fonetico-prozodic. Strofa a patra: vocalele mediane și închise (e, u, ă), vocalele deschise (a, o, i), consoanele lichide, vibrante (r, l, ț), nazalele (n, m), siflanta sonoră (ș, j), diftongul (șoareci), triftongul (odaie, păienjeniș) dau sugestia de interiorizare, liniște, de singurătate.

Strofa a cincea: rostirea legată (privirea-n), nazalele (m, n), vocalele mediane și inchise (e, u, ă), consoanele lichide, vibrante (l, r, ț), siflanta sonoră (ș), vocalele deschise (i, o , a), diftongul (această, privirea) sugerează pacea, liniștea.

Strofa a șasea: conturul intonațional (Ah!), rostirea legată (voit-am, lira-n), suflanta sonoră (s, z), vocalele mediane și inchise (e, u, ă), vocalele deschise (a, i, o), consoanele lichide, vibrante (r, l), diftongii (pustiului, poeziei), nazalele (n, m) exprimă starea de plictiseală și obosire, o stare de tristețe a dezamăgirilor.

Strofa a șaptea: vocalele mediane și inchise (e, u, ă), vocalele deschise (a, i, o), consoanele lichide, vibrante (l, r), nazalele (n, m), siflanta sonoră (s, ș), rostirea legată (ușor-măruntul, melancolia-mi), diftongii (atuncea, șoareci, readuc, melancolia, ea) reprezintă o stare de inspirație.

Concluzie: cercetarea nivelului fonetico-prozodic a scos in evidență că aceste 4 strofe sugerează o stare de melancolie, singurătate, pace.

Analiza structurii prozodice a strofei denotă că e aceeași de patru ori:

8 silabe…………..

7 silabe…………..

8 silabe…………..

7 silabe…………..

Rima este incrucișată și se prezintă astfel:

Feminină, neaccentuată
1

2

masculină, accentuată
3

4

Ritmul poeziei este complex, cu accent variabil.

Nivelul lexico-semantic al discursului: cuvinte din fondul lexical principale/de bază (melancolia-mi, pace); cuvinte – simbol (cărți, liră, greieri); cuvinte care radiază valuri de semnificații (unghere, păienjeniș, cărți, înveliș, greieri); cuvinte cu sens figurat (să spînzur lira-n cui; să pun capăt poeziei și pustiului; melancolia se face vers); cuvinte cu sens propriu (umblă șoarecii furiș; în odaie prin unghere/ s-a țesut păienjeniș); arhaisme (vravuri); neologisme (melancolia); epitetul substantivului (dulce pace, ușor-măruntul mers); metonimiile (ca să spînzur lira-n cui; vers) accentuează creația.

Nivelul gramatical al textului. În textul poeziei se atestă următoarele forme gramaticale: substantive (20), adjective (1), adverbe (3), pronume personale (5), verbe (9).

Comentariul formelor gramaticale: substantive nearticulate, sugerind incertitudine, singurătate (odaie, păienjeniș, pace, mers, vers); substantive la plural nearticulate (unghere, cărți, greieri, șoareci); substantive la plural articulate (cărțile, șoarecii); substantive la singular articulate (privirea, învelișul, lira, poeziei, pustiului, melancolire); verbe la modul indicativ, perfect compus (s-a țesut, voit-am); verbe la modul indicativ, timpul prezent (umblă, ridic, ascult, rod, readuc, se face       verb pronominal); verbe la modul conjunctiv, timpul prezent ( să spinzur, să pui); dativul posesiv cu pronume personal (imi ridic, mi le rod, melancolia-mi).

Astfel, deci, atmosfera singurătăți e adincită prin imaginile simbolurilor foarte sugestive ale poeziei, cum ar fi: păienjenișul țesut prin unghere, șoarecii care umblă pe furiș și care se aud cum ronțăie cărțile. Totodată, măruntul mers al greierilor și șoarecilor, ”soli ai tristeții liniștite” readuce melancolic in sufletul poetului inspirația, idee sugerată și de metafora ”melancolia se face vers”.